Naționalismul românesc în context european
Ipostaze istorice şi provocări actuale
I
În secolul al XIX-lea (“secolul naţionalităţilor”, cum i s-a spus), naţionalismul politic s-a născut, la noi şi aiurea, sub auspicii masonice. E un fapt istoric că masoneria s-a pus o vreme în slujba “emancipării naţiilor” (ceea ce i-a şi determinat pe naţionaliştii romantic-revoluţionari ai epocii să se înscrie masiv în loji şi să le adopte lozincile în lupta politică, socotind că astfel pot servi mai eficient cauza “naţiei” lor şi chiar pe acel retoric “Dumnezeu al popoarelor”). Este interesant că, deşi naţiunile europene se conturaseră demult (încă dinspre sfîrşitul Evului Mediu), iar Europa creştină subzistase firesc, veacuri de-a rîndul, ca ansamblu de diversităţi etnice consolidate, naţionalismul ca doctrină politică n-a existat înainte de secolul al XIX-lea! Abia o dată cu acest secol (“bolnav”, după topos-ul romantic; “stupid”, după Léon Daudet) s-a trecut relativ repede de la naţionalismul firesc, organic şi nediscursiv al veacurilor anterioare la un naţionalism doctrinar, ofensiv şi retoric. Sau s-ar putea zice: de la existenţa naţională organică, mai degrabă subconştientă, la naţionalismul politizant, la ofensiva “conştiinţei naţionale”. Cineva (negreşit nu popoarele însele!) a avut interesul precis de a da realităţilor naţionale fireşti această bruscă turnură militantă, folosindu-se de o propagandă insidioasă. Sentimentul naţional a fost incitat să devină armă de luptă politică. Ba chiar s-a mers, în unele cazuri, pe fondul febrei romantice, pînă la o substituire a misticismului religios cu noua “mistică naţională” (a se vedea, bunăoară, scandalul “filetist” din Balcani). Faptul a fost greu de consecinţe: ofensiva naţionalismelor a schimbat considerabil configuraţia politică a Europei.
Avînd în vedere puternica tensiune ulterioară dintre ideologiile masonice şi ideologiile naţionaliste, această sumară schiţă istorică poate părea paradoxală; în contextul epocii respective ea îşi află însă o explicaţie extrem de simplă: conspiraţia masonică, pentru a-şi putea realiza planurile mondialiste, avea nevoie de dezintegrarea marilor imperii; anticipînd şi exploatînd pro domo o anumită tendinţă istorică obiectivă (aceea de formare a statelor naţionale independente sau măcar autonome), ea a folosit agitaţia naţionalistă spre a grăbi disoluţia internă a acestor imperii tradiţionale (ce s-au şi prăbuşit pe rînd, de-a lungul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului XX; aici nu intră în discuţie dacă aceste imperii erau bune sau rele, ci scopul malefic cu care s-a lucrat la distrugerea lor; nu atentatul la ordinea imperială este grav, cît sensul anticreştin al acestui atentat, confirmat cu prisosinţă de evoluţia ulterioară a lucrurilor). Cum avea să se întîmple însă şi cu “experimentul comunist” de mai tîrziu (ce a avut ca principal scop distrugerea rebarbativului imperiu rus pravoslavnic), naţionalismul, o dată ce şi-a îndeplinit menirea dizolvantă, a devenit incomod pentru proiectele internaţionaliste ale francmasoneriei, care, deşi s-a mai folosit de el în cazuri izolate, a trecut la o vastă campanie antinaţional(ist)ă, pe care o continuă şi azi . Atît naţionalismul secolului trecut, cît şi comunismul secolului nostru au sfîrşit prin a se întoarce, cu destulă agresivitate, împotriva celor ce le-au folosit ca instrumente destructive/dizolvante; fiecare dintre ele s-a purtat (în parte previzibil, în parte imprevizibil) ca un Golem răzvrătit împotriva celor ce l-au pus în mişcare. Sau, ca în povestea “ucenicului vrăjitor”, anumite forţe obscure, o dată dezlănţuite, n-au mai putut fi, de la un moment dat, controlate. Ba mai mult decît atît: naţionalismul şi comunismul, deşi esenţial divergente, au ajuns să se întîlnească şi să-şi dea mîna, după al doilea război mondial, pricinuind multă bătaie de cap conspiraţiei mondialiste şi marilor puteri înregimentate acesteia; aşa a apărut, pe scena istoriei contemporane, struţo-cămila “naţionalismului comunist” (ce pare departe de a-şi fi spus ultimul cuvînt, mai ales în Rusia post-sovietică ).
II
În România, după preludiul constituit de încercarea de insurecţie a lui Tudor Vladimirescu (1821), care, în ciuda eşecului rapid, a marcat falimentul fanariotismului şi trezirea conştiinţei noastre naţionale, naţionalismul a prins consistenţă mai ales cu generaţia paşoptistă, ai cărei lideri erau cu toţii masoni. Spiritul romantic a favorizat şi el, desigur, afirmarea (şi chiar supralicitarea) “specificului naţional” (lucru valabil, într-o fază mai tîrzie, şi pentru cazul Eminescu). Apartenenţa masonică a romanticilor noştri paşoptişti trebuie însă corect înţeleasă. E greu de stabilit dacă ei aveau conştiinţa unei manipulări; cert este că interesele masonice coincideau pe atunci cu aspiraţiile etnice ale momentului, astfel că paşoptiştii par a fi fost naţionalişti sinceri şi masoni prin conjunctură. Naţionalismului românesc i-au trebuit cîteva decenii ca să se emancipeze de faza lui masonică . Generaţia lui B. P. Hasdeu (denumită îndeobşte “post-paşoptistă”, deşi delimitările nu pot fi decît relative) intuise deja necesitatea acestei emancipări (ideile naţionaliste ale tînărului Hasdeu le anticipează, în multe privinţe, pe cele eminesciene) . Adevărata trecere de la naţionalismul de obedienţă masonică la naţionalismul organic românesc s-a făcut mai ales prin Eminescu .
Dar Eminescu n-a fost nici înţeles şi nici urmat imediat; “Junimea” era aproape în totalitate o societate masonică, Maiorescu însuşi era un amestec ciudat de conservatorism şi cosmopolitism, iar un A. C. Cuza (n. 1857), viitorul antimason şi antisemit radical, trecut şi el pe la “Junimea”, cochetase cu masoneria în prima lui tinereţe. Naţionalismul eminescian se va consolida şi se va extinde o dată cu generaţia lui Iorga, cel ce a vorbit pentru întîia oară de “Cruciada românismului” . Cu toate aceste antecedente, abia epoca interbelică va fi însă aceea care va da naţionalismului românesc o autentică bază spirituală, săvîrşind nunta dintre naţionalismul eminescian şi creştinismul ortodox, fie prin “ortodoxismul” gândirist (tutelat de Nichifor Crainic), fie prin Mişcarea Legionară (aşa cum o gîndise iniţial întemeietorul ei, Corneliu Z. Codreanu: mai mult ca „şcoală spirituală” decît ca partid politic), fie prin “şcoala” lui Nae Ionescu (Vasile Băncilă, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica etc.), fie prin sinteza strict teologică a lui Dumitru Stăniloae (mai întîi în paginile revistei Gândirea, apoi în volumele Ortodoxie şi românism – 1939 şi Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie – 1942). O expresie mai tîrzie a naţionalismului creştin al generaţiei interbelice a fost, pînă foarte aproape de noi, legendarul Petre Ţuţea (cf. Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia-Arta Grafică, Bucureşti, 1992), reorientat totuşi, ca opţiune politică ideală, dinspre “năluca” legionarismului spre un fel de sinteză liberal-conservatoare (de genul celei pe care avea s-o încerce mai tîrziu Varujan Vosganian cu dispăruta Uniune a Forţelor de Dreapta). Şi, oarecum surprinzător, un evreu (creştinat, ce-i drept, ba chiar călugărit în ultimii ani ai vieţii, la Rohia): marele filo-român şi marele ortodox N. Steinhardt (cu precădere în Jurnalul fericirii)!
A trebuit deci să treacă aproape o sută de ani pentru ca naţionalismul românesc, curăţit de orice reziduuri masonice, să-şi afle suprema articulaţie, pe fondul renaşterii noastre ortodoxe, mai ales în deceniul premergător celui de-al doilea război mondial. (Desigur, au existat – cum se fac simţite şi astăzi – şi manifestări naţionaliste mai puţin sau deloc legate de Ortodoxie; ele au rămas însă într-un plan secund. A se vedea şi Nicolae Roşu, Dialectica naţionalismului, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1936 – o primă carte dedicată devenirii istorice a naţionalismului românesc).
Situaţia postbelică a dus la o eclipsă de vreo două decenii a spiritului naţional. Apoi, o dată cu debutul epocii ceauşiste, naţionalismul a revenit în forţă, dar în forme profund viciate: dimensiunea lui moral-spirituală, creştină şi ortodoxă, a fost înlocuită cu un soi de demagogie protocronistă, chinuit adaptată ideologiei marxiste (în plasa căreia au căzut, din păcate, şi cîteva conştiinţe naţionale autentice). A rezultat, în ansamblu, o caricatură grotescă a naţionalismului (sub eticheta “patriotismului” propagandistic), de altfel tot după model moscovit. În slujba acestui naţionalism ateu, materialist şi gregar s-au pus, pe lîngă cîţiva naivi de bună-credinţă, o întreagă armată de politruci abjecţi, mai ales din a doua generaţie comunistă, unii dintre ei activînd şi în cadrele Securităţii, iar Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor au fost fruntaşii lirici ai şleahtei. Este ceea ce a supravieţuit cu precădere din regimul comunist, după decembrie ’89, spurcînd pînă azi scena politică românească.
III
Prin urmare, au existat în istoria României moderne trei formule generice de naţionalism: naţionalismul de sorginte masonică, naţionalismul de sorginte creştină şi naţionalismul de sorginte comunistă. Ele nu trebuie confundate una cu cealaltă, nici judecate cu aceleaşi măsuri. Viabilă sau nu (viitorul o va dovedi, pe deasupra speculaţiilor noastre), singura formulă naţionalistă pur românească, avînd şi autentice temeiuri moral-spirituale, este cea de a doua (intuită şi parţial fundamentată de Eminescu, apoi adîncită de marea generaţie interbelică); în numele ei mărturisesc, de altfel, multele mii de martiri (din anii ’30 pînă în anii ’60), ca şi numeroasele personalităţi culturale care n-au ezitat să şi-o asume , mai cu seamă pînă în pragul marelui război.
Avînd în vedere cele de mai sus, toţi cei ce mai cred astăzi într-o posibilă soluţie creştină şi naţională a crizei româneşti trebuie – dacă vor să fie credibili şi, cu timpul, eficienţi – să se delimiteze categoric de orice forme ieftine sau false de “naţionalism” şi “funda-mentalism”, redescoperind şi asumîndu-şi creator adevărata tradiţie naţională, cu toate exigenţele ei morale şi spirituale. Aşa cum odinioară naţionalismul românesc a trebuit să se scuture de balastul masonic, tot aşa el trebuie să se scuture astăzi de balastul comunist. Pe de o parte, falşii prieteni sînt mai primejdioşi decît adversarii învederaţi. Pe de altă parte, dincolo de orice considerente “pragmatice”, e aici o problemă de principialitate istorică şi morală, care unui om de dreapta nu-i poate fi indiferentă.
Desigur, în urma acestor consideraţii problematizante, cineva poate reclama un răspuns mai răspicat la o întrebare ce se impune de la sine, dincolo de cazul românesc: este naţionalismul, ieşit din starea lui genuină şi implicat în dinamica politică a modernităţii, ceva mai degrabă bun sau ceva mai degrabă rău? S-ar putea răspunde că, ţinînd într-un fel de firea lucrurilor, el nu este, în sine însuşi, nici bun, nici rău; sau că este, ca tot ce se consumă în intervalul imperfect al istoriei, şi bun, şi rău, căci aici, “în veac”, lucrurile sînt, în mod fatal, indefinit amestecate, prin prezenţa corupătoare a “păcatului”, adică prin condiţia noastră “căzută”. În orice caz, naţionalismul devine mai degrabă bun sau mai degrabă rău în funcţie de cum este trăit şi pus în lucrare, adică în funcţie de calitatea umană, de rectitudinea interioară a celor care îl slujesc. Pe de altă parte, dacă naţiunile sînt realităţi deopotrivă necesare şi legitime în ordinea firească a lumii, naţionalismele – de data aceasta nu ca sentimente de apartenenţă, ci ca arme ideologice – sînt legitime fără să fie şi necesare. Sau, mai bine zis, ele nu au fost necesare ca atare atîta vreme cît n-a existat o agresiune politică deschisă împotriva organicităţii vieţii etno-comunitare. Din momentul în care această agresiune a apărut şi s-a extins, prin ideologiile dizolvante ale modernităţii, naţionalismele pot reprezenta – şi au şi ajuns să reprezinte – necesităţi vitale la nivel colectiv.
Că ar fi fost de preferat ca sentimentul naţional să nu se politizeze, ci să fie trăit fără ostentaţie în firescul existenţei, aceasta se poate spune; numai că evoluţia lucrurilor a fost alta, iar astăzi stăm în bătaia consecinţelor ei, fie că ne place, fie că nu. Oricît ar părea de paradoxal, naţionalismele, în ultimă analiză, nu sînt atît creaţii ale “naţionaliştilor” (cum proclamă politologii de serviciu ai “erei post-westfaliene”, care pregătesc opinia publică mondială pentru proclamarea oficială a “morţii naţiunilor”), cît ale acelor agenţi dizolvanţi ce-au tîrît, cu “echerul” şi “compasul”, lumea lui Dumnezeu spre cel mai mare deşert spiritual al istoriei. Abătute de la scopul pervers cu care au fost asmuţite pe scena politică a lumii, lămurite asupra lor însele în cîteva experienţe radicale ale modernităţii, reasumate în prelungirea vie a tradiţiei şi transfigurate în lumina credinţei, naţionalismele au ajuns arme redutabile şi temute întoarse contra manipulatorilor „ordinii mondiale”, forme de autoreglaj ale existenţei istorice fireşti în drumul omenirii spre eshaton, „lecţie” de „răzbunare” a Firii împotriva celor care cred că o pot silui nepedepsiţi.
de
Da legionarii și naționalismul creștin, cei care au încercat cu sacrificii maxime, ridicarea neamului românesc.
Cer iertare daca voi supara pe cineva cu cele de mai jos.
Teza nationalismului „inventat” in sec. al XIX-lea cred ca este discutabila. Din trimiterile bibliografice facute in articol lipseste un filon important, constituit de gandirea dlui Prof.Dr. N.C.Paulescu care explica cu argumente stiintifice solide inca de la inceputul secolului al XX-lea ca nationalismul este instinctual, biologic (o forma superioara a instinctului de turma de la animale).
In plan cultural si spiritual, inca din Sfanta Scriptura aflam despre cananeanca, evrei, filistini, corinteni, romani, samd – semn ca grupurile nationale sunt parte din identitatea indivizilor inca din timpuri stravechi. Scrierile antice fac referiri la natiuni (chiar daca nu le numesc asa…), cale prin care aflam despre daci chiar de la Herodot. Cultura insasi este structurata national si etnic. Exemplele culturale abunda in istoria Europei, mai ales in literatura si teatru (Mozart are chiar un Mars Otoman…). Tiganiada lui Budai Deleanu n-o fi tocmai politically correct, dar nu o putem scoate din literatura precum pe N.C.Paulescu din istoria insulinei…
Ar putea fi o idee buna sa gandim in sensul celor spuse de Nae Ionescu (si el scos din filosofie, pentru ca nu a fost cuminte…) ca – parafrazez grosolan din memorie – „filosofia si filosofarea nu mai sunt acelasi lucru ca la inaintasii nostri, acum filosofia este o disciplina a celor spuse de altii, iar filosofarea reprezinta actul de reflectie al filosofului insusi” (cursul de Filosofie a Religiunii, 1925).
In concluzie, impotriva curentului filosofic (aparent batut in cuie) ca nationalismul ar fi o inventie masonica post-ghilotinica, opinia mea se apropie mai degraba de teza profesorului Paulescu, ca nationalismul este instinctual, biologic, si ca el este parte a zestrei dumnezeiesti cu care intram in lume, fiind totodata si un criteriu al Judecatii de Apoi (judecata neamurilor – Matei 12-18). Plaiesii lui Stefan poate ca luptau pentru ortodoxie, de acord, insa eu sunt absolut sigur ca fiecare in parte stia ca este roman moldovean, fara sa aiba vreun dubiu. Plaiesul lovea turcul pentru ca a venit sa-l subjuge ca Neam si nicidecum pentru ca nu acceptau sa poarte turbane.
Ceea ce ne-au adus masonii, a fost exploatarea politica a nationalismului, adica ideologia, adaugarea la sentimentul/instinctul national (ca iubire de neam) a unei dimensiuni suplimentare politice, farfuridiene. Caraghioslacul bla-bla-urilor patriotice (sau cum se spune in articol „nationalismul comunist” si/sau „nationalismul masonic”) este o remorca atasata in sec al XIX-lea unui vehicul mult mai vechi: – sentimentele de apartenenta, de solidaritate si de fratietate in interiorul aceluiasi Neam.
A spune ca nationalismul este NASCUT in sec al XIX-lea (adica un flecustet sau moft recent) inseamna temeiul pentru a face maine un nou pas spre decizia „mai bine il interzicem, ca oamenii pot trai mai bine fara el”. Idee finala – Nationalismul este bun doar ca instinct natural, nicidecum ca instrument al minciunii. Caci Dumnezeu a facut bune toate lucrurile.
Iulian, Codrescu (sau Adolf Crivat pe numele real) 🙂 nu afirma ca nationalismul este nascut in sec 19, mai citeste odata cu atentie inceputul zice asa ” naţionalismul politic s-a născut, la noi şi aiurea, sub auspicii masonice” deci el vorbeste de nationalismul politic la inceput nu de instinctul natural…
Este pacatul meu sa fiu uneori confuz.
Teza pe care o combat este acreditata in multe lucrari. Regret daca s-a inteles ca as fi criticat articolul. Eu am criticat teza, nu articolul. Multumesc pentru limpezire, era necesara. o)
Foarte bun si consistent articol!
E un bun inceput pentru tinerii debusolati care cred ca ONG-urile „locotenentului” Soros, sunt viitorul lor.