O afirmaţie precum cea din titlu poate stârni nedumeriri şi controverse, doar uneori o încuviinţare intuitivă. Pentru că poetul nostru naţional nu a scris o operă militant creştină sau mistică, în sensul trăirilor contemplative ale poeziei mistice creştine. Nici nu a avut intenţia să o facă. Dar cei care au o pregătire teologică îi pot citi simbolurile ce ating adâncimi de gândire şi de simţire creştină dincolo de conexiunile culturale sau filosofice din perspectiva cărora a fost citită opera lui de-a lungul timpului. Aceste profunzimi se răsfrâng din propria statură spirituală şi intelectuală în cuvinte ale limbii române menite să atingă expresia desăvârşită pe măsura gândului desăvârşit sălăşluit în ele.
Eminescu a avut priorităţi istorice de salvare a neamului în conjunctura politică şi socială complexă în care a trăit şi priorităţi culturale şi spirituale la nivelul logosului românesc, recuperând şi valorificând o limbă ancestrală, descoperindu‑i izvoarele arhetipale. A fi creştin pentru el era acelaşi lucru cu a trăi în adevăr şi pentru adevăr, a‑l respira şi a‑l trăi veşnic, împreună cu neamul său, începând de aici, din spaţiul traco‑dacic al patriei, până în viaţa de apoi a Luceafărului ceresc, Hyperion, simbol hristic al Celui veşnic şi întrupat. Eminescu mergea firesc pe această Cale strâmtă a Adevărului suprem, singura sa Viaţă, a lui şi a neamului, plină de suferinţă, de luptă şi de jertfă de sine. A înflorit firesc dintr‑un neam dacic şi latin, dar mai ales dacic, născut creştin. A avut în acelaşi timp o existenţă luptătoare şi chenotică. Afirmaţiile directe se găsesc mai mult în jurnalistică: „Cine nu are Biserica de mamă, nu‑L are pe Dumnezeu de Tată”. Iar la capătul vieţii sale scurte au fost scrise aceste cuvinte pe o psaltire din Mănăstirea Neamţ de către duhovnicul la care s‑a dus să se spovedească cu puţin înainte de sfârşit: „Astăzi s‑a spovedit la mine poetul Mihai Eminescu. Era curat ca lacrima”.
Hyperion, simbolul Celui veșnic care coboară către umanitate
Opera lirică a lui Eminescu alternează între răzvrătirea revoluţionară contemporană cu Comuna din Paris (1871), dar cu viziune asupra problemelor neamului său (Împărat şi proletar, Mureşanu), şi înţelegerea finală a deşertăciunii şi a eşecului unor încercări de schimbare care nu sunt rezultatul unei transformări treptate, organice, prin care poporul însuşi se înnoieşte în virtutea imunităţii sale faţă de elementele spirituale străine de fiinţa sa. El nu caută rezolvare doar pentru conjunctura istorică de moment, ci o află în valorile perene ale neamului, în rădăcinile traco‑dacice, în originile sale ancestrale alături de celelalte popoare cu origini indo‑europene înrudite. Recuperările mitice nu sunt doar trăsături ale unui curent cultural romantic al vremii, ci conturul fiinţial al unui popor străvechi, care nu poate fi dislocat din timpul şi din spaţiul în care a existat dintotdeauna. Această identitate a poporului român cu mentalitatea sa culturală a permis asimilarea foarte uşoară a creştinismului. Caracterul înnăscut demn, eroic, jertfelnic al dacilor, cu credinţa lor în veşnicia sufletului care, după moarte, se îndreaptă spre un singur zeu, este forma specifică a neamului nostru în care s‑a turnat creştinismul. Pentru daci, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, cum îi definea Herodot în secolul al V‑lea î.Hr., acest suprafiresc al Dumnezeului întrupat a venit firesc în conştiinţa lor. În Luceafărul, fata de împărat (omenirea) îl cheamă pe Cel nemuritor să Se coboare pe pământ, să intre în condiţia de muritor, asemenea ei. Cu accente simbolice şi alegorice similare celor din Cântarea Cântărilor, Eminescu vorbeşte despre mântuirea prin iubire jertfelnică a omului cuprins de deşertăciune, care îşi va ridica întotdeauna ochii la Cel de sus, nemuritor şi atotcunoscător („rece”, adică nepătimaş), cerându‑i ocrotirea. Înălţarea pe cer la starea sa eternă face posibilă iluminarea iubirii omeneşti, „Călăuzind singurătăţi / De mişcătoare valuri”.
Dacul care știe de înviere
Eminescu simţea dacul din el (vezi finalul poeziei Junii corupţi). O variantă a poeziei Mai am un singur dor s‑a numit iniţial Dorinţa unui dac, atât de profundă şi de specifică îi este legătura cu natura, cu întregul cosmos în care l‑a aşezat Dumnezeu, ca în balada Mioriţa, pe acest dac, creştin totodată.Rugăciunea unui dac confirmă legătura fiinţială dintre identitatea noastră străveche traco‑dacă şi creştinismul poporului român, o întrepătrundere ontologică organică între vasul cultural, nobil, valoros, demn de primirea lui Hristos şi apa Vieţii care s‑a turnat în el. Dacul din poem nu se adresează lui Zamolxis. El stă în faţa Creatorului şi Îl preamăreşte pe Cel care „este moartea morţii şi învierea vieţii”, adică pe Hristos. Dacul care ştie de înviere, care Îl cunoaşte pe Dumnezeu întrupat şi înviat, este creştin. Îl recunoaştem ca persoană liturgică, în cunoaşterea sa de Dumnezeu, în accentele liturgice ale poeziei. „Sus inimile voastre, cântare aduceţi‑I,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii”, este chemarea şi răspunsul liturgic: „Sus să avem inimile!, Avem către Domnul!”, „Să‑i mulţumim Domnului! ş…ţ” „Astfel numai, Părinte, eu pot să‑ţi mulţumesc”, cerând nu daruri, ci un sfârşit martiric, specific creştin, care să‑l scoată din lumea aceasta fără să lase nici o urmă şi să‑l ducă la îveşnicul repaus” în suflarea divină (suflarea de viaţă veşnică) a Celui care l‑a zidit.
Dar să ascultăm şi ruga lui Eminescu către Maica Domnului: „Crăiasă alegându‑te,/ Îngenunchem rugându‑te/ Înalţă‑ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie”, sau descrierea nopţii pline de toată Taina naşterii lui Hristos în lume, când „gheaţa se‑ntinde/ Asemeni oglinzilor/ Şi tremură brazii, mişcând rămurelele,/ Căci noaptea de azi‑i/ Când scânteie stelele”
(Colinde, colinde).
Această taină a naturii pline de harul primirii Logosului dumnezeiesc întrupat se regăseşte peste tot în poezia de dragoste. Iubirea, în creaţia eminesciană, se petrece numai astfel, în faţa cerului aprins de stele, ca sub cupola uriaşă a unei biserici pline de slava lui Dumnezeu, în care tinerii sunt ocrotiţi de ramurile unui tei ce îi acoperă cu o mireasmă de flori ca de tămâie, lângă un lac reflectând cerul cu lună şi stele sau în codru, ca într‑un templu sfânt. Iubirea urmează şi unei biruinţe istorice, ca în Scrisoarea a III-a, fapt firesc al aşezării neclintite a temeliilor acestui neam. Astfel se încheie biruinţa lui Mircea împotriva turcilor, cu scrisoarea fiului său către iubita de pe Argeş, căreia îi trimite îcodrul şi cu ramurile ş…ţ”, „mulţumind lui Hristos”, iubire însoţită de jertfă biruitoare.
Acesta este Eminescu în cultura română şi universală, poet care a privit spre Dumnezeu şi spre neam, legând cerul veşnic cu pământul strămoşesc, tot veşnic în valorile sale, prin întruparea credinţei creştine ortodoxe în vasul dacic, apărându‑le pe amândouă, atât în poezie, cât şi în paginile jurnalistice.