Botezul Domnului sau Boboteaza este cel mai de seamă praznic al lunii ianuarie. Termenul a boteza (din care se trage şi substantivul botez), generalizat cu mici variaţii în toată lumea creştină, are la origine verbul latinesc baptizare. Temeiul evanghelic al Sfintei Taine a Botezului, care reprezintă „poarta de intrare în creştinism”, îl constituie botezul lui Iisus în apa Iordanului, de către Sfîntul Ioan Botezătorul (cf. Matei, cap. 3; Marcu, cap. 1; Luca, cap. 3; Ioan, cap. 1).
La slujba Botezului se cîntă: „Cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”. Într-adevăr, totul se raportează la Hristos (Cristos), ale Cărui mădulare mistice ne facem prin această Sfîntă Taină, de El Însuşi instituită. Devenim creştini (etimologic: credincioşi şi trăitori întru Hristos) în urma întreitei scufundări în apa botezului, al cărei vas aduce el însuşi aminte de numele Mîntuitorului (cristelniţă), în unele părţi spunîndu-i-se chiar creştinătoare.
Forma românească Bobotează, rămasă ca nume popular al sărbătorii din 6 ianuarie, este considerată ca o veche construcţie locală din sl. Bog, „Dumnezeu” şibotează, după modelul Bogojavlenije (numele aceleiaşi sărbători la slavi).
Numai de Bobotează (sau în Ajunul ei), cu mare fast şi cu îndoita chemare a Sfîntului Duh, fie în biserică, fie pe malul unei ape mai însemnate din apropiere (rîu, fluviu, lac, mare, ocean), se sfinţeşte Aghiasma Mare, cu putere sfinţitoare şi tămăduitoare aparte, ca una ce-i sfinţită – spre deosebire de Aghiasma Mică – chiar în ziua în care Mîntuitorul Însuşi a sfinţit apele, botezîndu-Se în Iordan. În perioada 6-14 ianuarie, Aghiasma Mare se bea înaintea anafurei, iar în restul anului se foloseşte la sfinţirea bisericilor, a antimiselor, a Sfîntului şi Marelui Mir, precum şi la exorcizarea caselor bîntuite de duhuri necurate. În mediul tradiţional, pe 7 ianuarie se stropesc cu Aghiasmă Mare toate casele, ogoarele, viile, livezile şi animalele din gospodărie, pentru a le feri de rele peste an. Unii credincioşi obişnuiesc să păstreze Aghiasma Mare în vase curate ani de-a rîndul, ca pe o binecuvîntare a casei şi familiei lor, ea rămînînd limpede şi plăcută la gust. Cei opriţi de duhovnic, din cine ştie ce pricină, de la Împărtăşanie, au voie, ca mîngîiere şi bună nădejde, să ia Aghiasmă Mare după Spovedanie. Pe alocuri există obiceiul de a lua Aghiasmă Mare şi îndată după Sfînta Împărtăşanie.
Cuvîntul „aghiasmă” provine din grecescul to aghiasma şi înseamnă „sfinţire”. În popor, prin aghiasmă se înţelege atît apa sfinţită, cît şi slujba prin care se face sfinţirea acesteia.
Pe 7 ianuarie, imediat după Bobotează, este prăznuit Sfîntul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului („Sîntionul” tradiţional). Aproape trei milioane de români şi românce poartă numele de Ion (forma neaoşă), Ioan, Ioana (fie ca atare, fie în diferite variante: Ionel, Nelu, Ionică, Nică, Ionuţ, Onuţ, Ionela, Nela, Ionica, Oana etc.), alcătuind cea mai bogată familie onomastică de la noi. Numele – de provenienţă evreiască: Yehohanan, „Yahve [Dumnezeu] a avut milă” – s-a răspîndit sub influenţa creştinismului, iar la noi se regăseşte şi în particula voievodală Io (Io Mihai Voievod… etc.), cu referire simbolică la Ioan, “Îngerul Pustiei”, întruchipare a bărbăţiei şi a sfinţeniei, caracterizat de Mîntuitorul Însuşi drept “cel mai mai mare dintre cei născuţi din femeie” (cf. Matei 11, 11). Ioan este socotit ultimul dintre marii prooroci ai Vechiului Testament şi cel mai de seamă vestitor imediat al Evangheliei Dreptăţii, iar una dintre cele mai răspîndite reprezentări iconografice ale creştinismnului răsăritean – Deisis – ni-l înfăţişează ca suprem rugător şi mijlocitor dintre oameni şi pentru oameni, alături de Maica Domnului, dinaintea tronului de slavă al lui Hristos Mîntuitorul.
de