Un moment de luciditate după Ziua Națională: cum stăm, totuși, cu statalitatea românească?

A venit și a trecut 1 Decembrie. Bucurie firească, urări de la ”La Mulți Ani!” din toate părțile, defilări, dezbateri și combateri, muzică, mici, fasole cu cârnați sau doar fasole simplă, de post, tihna unei zile libere, tăierea porcului, de toate. Mai puțin prezentă în această zi e o dimensiune pe care, totuși, s-ar cuveni să nu o ignorăm cu desăvârșire, fie și în momentele cele mai festive: luciditatea.

Sărbătorim, ne bucurăm, defilăm, facem urări de ”La Mulți Ani!”, dar parcă prea trecem cu vederea obiectul real al urărilor și bucuriilor noastre din această zi festivă: statalitatea românească. Căci despre asta este 1 Decembrie înainte de toate. Despre statalitatea românească, despre momentul culminant al statalității românești pe care îl aduce anul 1918, anul în care pentru prima dată de când avem informații istorice certe, majoritatea absolută a românilor s-au regăsit în granițele unui singur stat, condus de o elită politică românească.

Dacă am fi lucizi, am fi în stare să recunoaștem că, dincolo de aparenta siguranță istorică pe care ne-o conferă integrarea în mult doritele formule de securitate militară și prosperitate economică ale lumii occidentale, în NATO și în UE, pe termen lung și la nivel strategic perspectivele nu sunt tocmai roze pentru statalitatea românească.

Din nefericire, la aproape un secol de la unirea din 1918, fundamentele românești nu arată deloc bine la o privire mai atentă. Când vorbesc despre fundamentele statalității mă refer la cele trei elemente cheie care definesc un stat: 1) teritoriul, 2) poporul, 3) puterea de stat / suveranitatea. În germana în care a fost enunțată această concepție clasică din dreptul internațional, aceste “Drei Elementen” sună și mai bine: a) Staatsgebiet, b) Staatsvolk, c) Staatsgewalt.

Poporul și statalitatea

Am să încep cu ceea ce e evident pentru toată lumea: poporul (Staatsvolk). Adevărul este că poporul român e pe ducă. Când spun că e pe ducă mă refer la realitatea înspăimântătoare care transpare la lumina zilei cu precizie matematică, în cifre și tabele în format excel, pe pagina de internet a Institutului Național de Statistică . Faceți-vă cont pe site-ul INSSE (dureză mai puțin de 1 minut), accesați baza de date “Tempo-online” și apoi treceți în revistă indicatorii fundamentali despre prezentul și viitorul acestui popor, mai ales pe cei de la Partea A: Statistica Socială, Secțiunea A2: Mișcarea naturală a populației.

Vedeți ce ne spun indicatori precum POP201D ”Născuți vii pe județe și localități”, POP202A ”Rata de natalitate pe medii de rezidență…”, POP203A ”Rata de fertilitate pe medii de rezidență” sau cruntul POP201G ”Întreruperi de sarcină” (aici nu înțeleg de ce INSSE nu mai dă cifre după 2007, posibil că e vorba de niște “reglementări / valori europene”). Încercați apoi să faceți un mic exercițiu de proiecție în viitor și să vă imaginați care vor fi consecințele tendințelor sociale exprimate de acești indicatori pe diverse planuri, de la numărul de posturi în învățământul preșcolar și școalar, la dinamica pieței muncii peste 15-20 de ani, la numărul potențialilor recruți pentru armata pe care prespunem că statul român o va avea și în viitor, la numărul contribubililor ipotetici la bugetul asigurărilor de sănătate, la fondul de pensii, etc., etc.

N-am timp acum să fac eu socotelile dar orcine cu competențe elementare de aritmetică, demografie și căutare pe internet ar putea să adune statisticile relevante și să facă o proiecție privind numărul bărbaților de vârstă militară (18-45 de ani) în România și în țări nu tocmai îndepărtate precum Turcia, Egipt sau Algeria în, să zicem, anul 2033. Estimarea mea este că vor fi niște cifre foarte interesante, care ne vor da contururile magnitudinii unor provocări foarte probabile cu care statul român se va confrunta nu peste mult timp (până în 2030 mai sunt doar 13 ani…). S-ar putea să ajungem să ne rugăm să fim confruntați doar cu imigrație pe scară largă și că discrepanța dintre dinamica demografică din România (și din toată Europa, de fapt) și cea din țările musulmane să nu se traducă și în forme de interacțiune cu lumea islamică de tip mai clasic, așa ca pe vremea lui Ștefan cel Mare…

Din nefericire, Secțiunea A3 ‘’Mișcarea Migratorie a Populației” de pe site-ul INSSE nu oferă și nu are cum să ofere (dată fiind metodologia statisticii oficiale) o imagine comprehensivă despre cel de al doilea mod în care poporul român e “pe ducă”: prin emigrarea, temporară sau definitivă, din țara strămoșilor săi. Cifrele INSSE nu surprind decât o fracțiune din magnitudinea imensă a acestui fenomen fără precent în istoria românilor. Rămâne de văzut care vor fi consecințele pe termen mediu și lung, un fapt este însă cert: plecarea a milioane de oameni buni de lucru din țară și, în mod particular, emigrarea a sute de mii de tineri (mulți dintre ei bine calificați) este o pierdere imensă pentru statul român și pentru viitorul acestei țări, indiferent cât de mulți bani transferați de rudele din străinătate vor mai intra în economia românească.

Combinația fatidică dintre emigrația masivă din ultimii 15 ani și declinul demografic accelerat constituie cea mai mare amenințare pentru siguranța și poate pentru însăși supraviețuirea statului român pe termen lung. Că vrem sau că nu vrem să discutăm despre “demografie ca destin”, concluzia inevitabilă care se impune la o analiză lucidă a tendințelor actuale din societatea românească este că, dacă și în următorii 25 de ani continuăm tot cu năravurile și politicile din primul pătrar de veac de după comunism, viitorul nu va arăta deloc bine, nici pentru poporul și cu atât mai puțin pentru statul român.

Ar mai fi foarte multe lucruri de adăugat în ceea ce privește demografia și poporul ca element constitutiv al statalității, însă în acest context mă voi limita doar să semnalizez un aspect esențial în orice discuție serioasă despre demografie: politica de stat privind avortul. Unul din cele mai uimitoare și paradoxale fenomene într-o țară confruntată cu o problemă demografică așa de grave este lipsa oricărei inițiative politice privind schimbarea politicii de stat privind avortul în direcția eliminării sau cel puțin a limitării finanțării publice pentru medicii care realizează avorturi.

Este uimitor că la mai bine de un sfert de veac de la căderea comunismului o astfel de inițiativă nu a apărut în România. Până la urmă se poate găsi o explicație sociologică (dar nu și o justificare morală) pentru faptul că după 1989 România a adoptat una din cele mai liberale politici din lume în ceea ce privește regimul întreruperilor de sarcină. La nivel sociologic și psihologic se pot identifica resorturile care, în anii de după căderea comunismului, i-au făcut pe români campioni mondiali la avorturi în condițiile în care acest popor a fost abrutizat și bezmeticit de un regim ce i-a cerut imposibilul: să facă (mai) mulți copii dar să nu mai știe nici de Dumnezeu, nici de Biserică.

Ceea ce rămâne uimitor și, până la un punct inexplicabil este faptul că, în ciuda prăbușirii demografice vertiginoase, nicio forță politică sau măcar civică din această țară nu a luat inițiativa de a milita pentru eliminarea finanțării publice pentru avorturi. În orice caz, problema finanțării publice pentru avort poate fi pe viitor un test sigur pentru autentificarea forțelor politice care se vor auto-prezenta ca fiind de dreapta, conservatoare, pro-naționale, ba chiar creștine. La întrebarea dacă dai bani publici pentru viață sau moarte nu există mai multe variante ci doar “DA” sau “BA”.

Teritoriul și statalitatea

Să trecem la alt “element” al statalității: teritoriul. Aici sunt vești bune, nu-i așa?! Nimeni nu s-a atins de teritoriul statului român de la Stalin încoace, integritatea teritorială a României e pusă 100% la adăpost de când suntem în NATO, totul e bine și frumos. Chiar așa?

Când vorbim despre teritorialitate și stat în vremea globalizării Anno Domini 2016 se cuvine să înțelegem că în structurile de putere ale timpului nostru importanța controlului teritorial este din ce în ce mai eclipsată (chiar dacă nu va fi niciodată înlocuită în întregime) de controlul funcțional.

“Control teritorial”, “control funcțional”, ce-i asta? Să explic pe scurt. Până nu cu mult timp în urmă, ca să controlezi o populație și ca să extragi (prin fiscalitate și alte instrumente) surplusul economic și de altă natură produs de populația respectivă era, de regulă, absolut obligatoriu să poți să controlezi cu o forță armată, polițienească și administrativă proprie teritoriul pe care trăia populația respectivă. De aceea, luptele din trecut între state au fost în mare măsură lupte pentru teritorii.

Între timp, chiar dacă nu toată lumea s-a prins, jocul s-a schimbat. O noutate a vremurilor noastre este că, pentru a extrage plusvaloarea produsă de o populație, nu mai este neaparat nevoie să controlezi în mod direct și vizibil teritoriul locuit de populația respectivă. În locul ocupației politico-militare directe s-au inventat noi metode, mai subtile și mult mai bine adaptate la tipul de societate în care am ajuns să trăim. O caracteristică fundamentală a acestei societăți este diviziunea funcțională în diverse sisteme interdependente, cu care cetățeanul de rând interacționează zilnic în nenumărate forme, de la sistemul financiar, la cel medical, energetic, alimentar, etc.. Astfel, dacă acum câteva zeci de ani o familie țărănească cu pământ suficient își putea acoperi (fie și la un nivel de frugalitate maximă) prin muncă proprie cea mai mare parte din nevoile de hrană, îmbrăcăminte, încălzire, etc., astăzi orice cetățean care învârte un buton sau tastează un cod (să aprindă becul, să scoată bani din cont, să umple rezervorul la automobil, etc.) ca să poată să-și ducă viața este dependent de nenumărați alți oameni, necunoscuți unii altora, dar legați prin nevăzutele fire ale sistemelor funcționale de care vorbeam mai sus.

Marea miză a politicii zilelor noastre este să reușești să controlezi punctele cheie și centrele de comandă strategică din aceste sisteme funcționale. Astfel că, dacă un stat A reușește să controleze, fie și prin intermediari aparent neutri precum diverse mari concerne “private”, sistemele funcționale de importanță critică (să zicem sistemele financiar și energetic) dintr-un alt stat B, statul A controlează în mod strategic statul B, ba mai mult și poate să influențeze în mod decisiv o mulțime de aspecte din viața de zi cu zi cetățenilor statului B. Asta fără să se mai încarce și cu furnizarea de servicii publice către populația din statul B și cu costurile administrative aferente.

Înlocuiți “statul B” cu “România” și veți afla unde ne găsim de fapt în materie de statalitate românească în cel de-al doilea pătrar al secolului al XXI-lea. Realitatea profundă (de care nu vorbești însă nimeni dintre mai marii noștri politici) este că statul român este în mod practic un slugostat, adică un stat în care cvasi-totalitatea punctelor de comandă strategică din sistemele de care depinde bunăstarea și siguranța propriului popor au fost cedate către puteri statale străine, ce controlează mai mult sau mai puțin vizibil “firmele multinaționale” către care statul român a privatizat sistemele respective (telecomunicațiile, băncile, electricitatea, petrolul, etc.). Nu mai vorbesc și de faptul că, de multe ori, înaintea acestor “privatizări strategice”, statul român a investit din greu în respectivele sisteme, care mai apoi au fost cedate pe prețuri de nimic către “privații de stat” din țări nu tocmai vecine dar în mod indubitabil veșnic pretine…

Întâmplare sau lucrare? În orice caz, înaltă trădare a interesului național, pentru care nimeni nu va primi nimic niciodată, în afara unor pensii speciale babane ce vor fi încasate de cei pe care contribuabilul român i-a plătit și îi va plăti ca să vegheze la “siguranța națională”. La urma urmei, ce ne putem aștepta de la un (slugo)stat, care i-a înapoiat gradul de general și i-a plătit pensia unui trădător ordinar precum Ion Mihai Pacepa? Așteptăm (cel mai probabil, până la Sfântu Așteaptă) să vină și ziua în care Marele Lykurich îl va amnistia și îi va da cuvenitele premii civice lui Ed Snowden pentru activitatea pe tărâmul apărării drepturilor omului, unde respectivul chiar a adus o contribuție de reală însemnătate la nivel global…

Cam așa stă treaba cu elementul “teritorialitate” în statalitatea românească a zilelor nostre. Că teritoriul nu e, totuși, de neglijat nici măcar în lumea în care trăim o dovedește faptul că aproape jumătate din suprafață arabilă a României a ajuns sub controlul unor “investitori străini”. Adăugați la asta și faptul că de fiecare dată când puneți benzină în rezervor de la OMV / PETROM, când plătiți factura la ENEL sau la TELEKOM contizați la o pușculiță cu cheița peste mări și țări și veți avea o imagine mai corectă despre cine e cu adevărat jupân pe teritoriul statului român.

Chestiunea teritorialității nu e chiar așa de simplă, pe cum o lasă să apară aparențele niciodată serios discutate în presa mainstream din țara românească. În ziua de astăzi, dacă vrei să controlezi o țară și un popor, nu mai este necesar să ocupi teritoriul respectivei țări. O ocupație directă ar fi mult mai mult decât o încălcare a “dreptului internațional”, ar fi, de fapt, o mare prostie. În locul ocupării directe, care îți aduce o mulțime de probleme politico-militare, bașca un munte de costuri, ba chiar și obligația de a furniza bunuri publice pe teritoriul respectiv, e mult mai rentabil și inteligent să ocupi prin intermediari aparent neutri (firme “private”, de fapt organizații controlate de grupurile care controlează și birocrațiile statale din alte state) punctele cheie din sistemele strategice care determină ce se întâmplă de fapt pe teritoriul respectiv. Așa că proștii pot să rămână cu impresia că tot ei controlează un teritoriu, li se va admite chiar sărbători naționale, defilări, muzici, discursuri, etc., pentru că așa e în ziua de astăzi, sclavii trebuie să fie fericiți, spălați pe creier și re-educați. În realitate, din punct de vedere al deciziilor strategice teritoriul național este de facto sub controlul altor „suverani”.

Evident, amicii liberali vor spune că exagerez, că-s un înapoiat, un ignorant și un reacționar înrăit, care nu pricepe cum vine treaba cu „liberul schimb” și cu capitalul, care n-are mamă, n-are tată, nu urmărește decât profitul și “optimizarea alocării resurselor” dincolo de toate “rigiditățile” și “ineficiențele” cauzate de existența granițelor statale. Tuturor acestora le spun să aibă puțintică răbdare, pentru că, întotdeauna, dar absolut întotdeauna, fără excepție, după vară urmează și iarna. Iar toate semnele anotimpului politic indică fără tăgadă că în curând și la noi pe continent, în bătrâna noastră Europă, va veni iarna politică, cu schimbări mari, înghețuri și vijelii seriose. Iar când iarna va veni, atunci se va vedea dacă, într-devăr, nu e nicio diferență între statele care și-au păstrat sub control propriu centrele de decizie strategică de pe teritoriul național și (slugo)statele care au vândut totul pe nimic sub impulsul nălucii hipnotice că după iarna comunismului urmează vara fără de sfârșit a liberalismului și a “integrării europene”. 

Puterea de stat/suveranitatea și statalitatea

Despre ce (mai) înseamnă suveranitatea în timpul nostru și despre specificitățile cazului românesc s-ar putea scrie o carte întreagă. În acest context, mă limitez să menționez doar două aspecte esențiale.

În primul rând, aș vrea să subliniez faptul, foarte puțin conștientizat de cei care sărbătoresc la 1 Decembrie România ca “stat național, suveran, independent, unitar și indivizibil” (Art. 1 din Constituție) că, în realitate, ordinea de drept din societatea românească decurge nu doar dintr-o singură sursă (Constituția României) ci din două surse și că, de facto, în această țară avem două constituții. Pe prima o știe și o invocă toată lumea – broșurica pe coperta căreia scrie “Constituția României”. A doua constituție a României, cunoscută și consultată doar de specialiști, e reprezentată de “Tratatul de la Lisabona” (de fapt, e vorba de două tratate, de “Tratatul privind Uniunea Europeană” și de “Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene”). Chiar dacă textul “Constituției României” a fost adus din condei pe vremea lui Năstase pentru a-l face cumva compatibil în literă cu tratatele Uniunii, între spiritul celor două texte constituționale există o tensiune care nu se va putea rezolva decât atunci când unul va dobândi precendent absolut asupra celuilalt (sau unul se va desființa, vezi și inițiativele de schimbare a Constituției). Deocamdată, Constituția României (Art.20) admite precendența prevederilor internaționale privind drepturile omului asupra celor naționale, fapt care le vine ca o mănușă tuturo celor care vor milita pentru sincronizarea realităților sociale din România cu “bune practici” în domeniul drepturilor omului cu mare vogă în Occident precum căsătoria homosexuală sau eutanasia.

Al doilea aspect pe care vreau să-l menționez aici este că, în condițiile dezastrului cauzat de gestionarea frauduloasă a statalității românești de către partidele vânturate la putere după 1990, marea miză a următorilor ani și singura formă de suveranitate pe care trebuie să o păstrăm și avem șanse să o salvgardăm este suveranitatea culturală. Prin suveranitate culturală mă refer la dreptul de a decide asupra ce e bine și ce e rău în chestiunile fundamentale care privesc felul nostru de a fi, tradițiile noastre istorice și identitatea noastră culturală și națională. O chestiune de acest fel este și familia și/ sau educația copiilor. Așadar, indiferent de ce trend e la un moment dat la modă la nivel internațional (căsătoria între persoane de același sex, căsătoria poligamă, educația anti-autoritară a copiilor, cu educație sexuală obligatorie de la grădiniță sau orice alte nebunii de acest gen), va fi o chestiune de viață și de moarte națională ca, în condițiile în care am pierdut suveranitatea economică și politică, să reușim să salvăm și să păstrăm (fie și cu prețul unor lupte cu arma în mână) tipare culturale și instituții sociale compatibile cu identitatea noastră istorică și cu felul nostru de a fi.

În ultimă instanță, miza capitală va fi rolul și locul pe care creștinismul (căruia îi datorăm în istoria românească) îl va avea în România secolului al XXI-lea. Problema fundamentală va fi dacă, după cum a fost și pentru înaintașii noștri, creștinismul va fi constitutiv sau doar decorativ în societatea românească. Dacă creștinismul va ajunge și la români un simplu detaliu decorativ, așa cum s-a întâmplat deja în anumite țări, cândva creștine, din Occident, atunci tendința istorică actuală de prăbușire a natalității, naționalității și statalității românești nu va putea fi stopată, indiferent de ce soluții de ultimă oră vor mai născoci politicienii noștri în prezent și în viitor. Pe de altă parte, dacă în viitor creștinismul va rămâne constitutiv pentru identitatea și cultura românească, iar afirmarea credinței creștine va fi însoțită treptat și de faptele vieții creștine (cum ar fi asumarea de către femei a învățăturii evanghelice că mântuirea stă în strânsă legătură cu nașterea de prunci), s-ar putea să mai avem o șansă. Ultima.

de Corneliu Berari RostOnline