Merg la Marșul Unirii pentru Liuba, o fetiță din Chișinău. „Și românește, și moldovenește îi totuna. Moldova vrea să se unească cu România, dar unii oameni nu doresc”

M-am întâlnit cu ea în februarie 1994, pe o stradă din Chișinău. Eram acolo cu colegii de la Liga Studenților din Universitatea București, observatori la alegerile parlamentare. Plecasem din România vreo trei autocare pline. La vama din Leușeni, am stat 9 ore în fața barierei coborâte, pentru că autoritățile n-au vrut să ne permită accesul în Republica Moldova. Am coborât din autocare și am dansat Ciuleandra în fața grănicerilor moldoveni care țineau mâinile pe arme, ostentativ. Până la urmă, ne-au lăsat să trecem. Ce rău puteau face sovietizării Moldovei niște studenți care jucau Ciuleandra?

Ȋn ziua alegerilor, am stat de vorbă cu oamenii care votaseră, unii pentru „fericire”, unii pentru „unire”, alții pentru „suveranitate”. Am o casetă de 60 de minute plină cu speranțele lor. Am reascultat-o azi, la un reportofon vechi. Am reauzit-o pe femeia care-mi povestea, acum 22 de ani, că „frații sunt frați. Cum ar fi, dacă se unesc, se hrănesc împreună și pot să facă o gospodărie puternică, unită”. Ea votase „pentru Crucea lui Ștefan cel Mare”. Adică pentru Frontul Popular, care milita pentru unire.

I-am auzit azi din nou și pe cei care credeau că-i mai bine ca Moldova să rămână singură, pentru că basarabenii ar fi tratați în România ca cetățeni de mâna a doua, sau pentru că ei n-ar fi „așa de evoluați, economic și spiritual”, ca frații de peste Prut. I-am ascultat și pe basarabenii care-mi spuneau că nu doresc unirea, pentru că România i-a abandonat cândva în brațele rușilor.

Pe Liuba am întâlnit-o la Chișinău într-o după-amiază, când ea ieșea de la ore. Avea 9 ani atunci și era elevă în clasa a II-a, la Școala nr. 56. Liuba mi-a explicat că „Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei”, dar „și al României, de multe ori”. Că „Moldova vrea să se unească cu România, dar unii oameni nu doresc. Eu doresc foarte mult să ne unim”. „De ce?”, am întrebat-o eu. „De-atâta!”, mi-a răspuns ea, râzând. A fost cea mai sinceră declarație din câte am primit acolo. Liuba voia unirea pentru că ei plăcea să vorbească „și românește, și moldovenește”. Amestecându-le. Așa cum sunt toate amestecate, prin viețile noastre. Și-apoi descoperind că „și românește, și moldovenește îi totuna”.