Celula ZECE

Pe pragul de sus, numărul „10” marca celula lui Nicu Bălănescu din vara trecută. Săpată în pământ și prinsă în pereți de ciment, cu geamul la nivelul pământului, astupat de o piatră mare, avea înfățișarea unui mormânt. Doi metri pe doi și un metru optzeci de înalt, celula nu avea nimic altceva în tot spațiul, afară de cimentul rece; gol, gol, nici măcar o scândură să mă întind pe ea. De acum cimentul îmi va fi așternut, iar tavanul betonat învelitoare… Liniștea pustiului îmi ține tovărășie și gândurile aleargă înapoi, spre viață, din întunericul strâmt și umed.

Ceasurile trec greu și picioarele nu mă mai țin. Simt oboseala cum se urcă în trup, dar unde să îmi aștern odihna! Așez pălăria îndoită la marginea zidului și cad pe ea rezemat de perete. Lipesc corpul de zid, despărțit doar de grosimea cămășii. Un fior mă pătrunde, o senzație de reptilă se prelinge pe piele. Mă amestec încet temperaturii zidului și cimentul suge căldura din trup, ca și cum ar vrea să încălzească pietrele.

Mă aflu într-o închisoare din Timișoara. Este fostul Consulat german, transformat de comuniști în „Siguranță Regională”. Consulatul se află la 200 de metri de liceul „Loga” și dă cu spatele spre parcul străbătut de canalul Bega. Sunt pentru a doua oară arestat sub comuniști. Arestarea a avut loc în pădurea Nemanu, din apropierea comunei mele natale Petroșnița, de lângă Caransebeș, pe data de 10 Iulie 1948.

Am fost prins de plutonierul de jandarmi Cojocaru, șeful secției Caransebesul-Nou, însoțit de doi soldați și de doi pădurari care cunoșteau potecile. Luasem parte la marea acțiune de rezistență contra comunizării țării, care s-a întins peste tot Banatul și chiar depășindu-l, până la Arad și Hunedoara, din care au făcut parte Spiru Blanaru și colonelul Uță, căzuți eroic în aceste lupte. Nucleul principal al acestei organizații era format din legionari, la care s-au adăugat progresiv o mulțime de Români din toate păturile sociale.

O deschizătură bruscă în ochiul porții îmi desface pleoapele ce-au prins odihnă și un glas șoptit în fugă însoțește un bilet azvârlit în celulă:”Citește-l și rupe-l!”. Sar ca ars și mâinile pipăie podeaua. Apuc biletul și-l desfac tremurând. Tremuram de frică să nu mi-l găsească, dar și de emoția enigmei. Cine îmi scrie și de ce? Mă apropii de crăpătura lăsată între piatra din fereastră și perete și o rază subțire se așterne peste rânduri mângâietoare. Citesc:

Camarade Filon,

Suntem mai mulți aici. Nemeț , Viorel Boborodea. Nu-ți fie teamă. Rabdă și nu spune nimic. Se poate răbda, așa cum am făcut și noi. Îți voi comunica cele declarate pentru coordonare. Spune de ce ai nevoie și îți vom da. Ai încredere în noi. Viorel e vecin de celulă cu Dumneata.

Cu bine, Virgil.

Virgil Procopovici, un legionar refugiat din Bucovina, la noi la Lugoj!… Îl vedeam parcă aievea și-i vorbeam prin învolburarea gândurilor: În casa bunicii tale, câte nopți de iarnă nu mi-am încălzit frigul adunat pe drumuri și de câte ori foamea zilelor hoinare n-a găsit aburii calzi ai mâncării pe masă… Prânz gătit de inimă de mamă!… Bunica ta ținea prea mult la tine și ne cuprindea pe toți în același suflet, devenind o mamă a pribegilor. Nu rareori o găseam singură, când tu erai plecat, dar ușa casei se deschidea deopotrivă, ca nepotului ei drag…

În rândurile scrise de Virgil, vedeam chipul ei îndurerat, așteptându-și nepotul de la drum, care, de astă dată, nu va mai veni, căci îl încolțiseră poterele.

În momentul când citeam această scrisoare și mă năpădeau amintiri calde, parcă se desfăceau gratiile temniței și brațe camaraderești se întindeau ca să îmbrățișeze pe frații aceleiași credințe. Și ei, cei prinși în pivnița acelorași chinuri, îmi strigă nădejdea lor în mântuire și îmi trimit ajutor. E comunitatea unui ideal ce depășește omul cu slăbiciunile lui și îl schimbă, în clipe de restriște, în instrumentul viu al datoriei creștine: ajutorul cu orice risc al fratelui căzut în nenorocire. Sufletul mi se desprinde de ziduri și crește mereu, depășind hotarele vremii. Încep să trăiesc în picurul eternității…De acum nu mă voi mai teme. Am regăsit în temniță pe cei lăsați pe muntele Nemanu. Nicolae, Ion, Virgil… ne vom ține tari și dușmanul nu va triumfa prin durerea noastră.

O smucitură și un pachet îmi umple celula, prin ferestruica rămasă deschisă. Sar, închid ferestruica, și prind pachetul. O bucată de pâine, albă ca sufletul lor, își dezvelește fața. E atât de mult de când n-am mâncat încât am uitat și foamea; primele firimituri îmi redau pofta amorțită. Înghit pe nemestecate, ca să sfârșesc bucata cât mai repede; gardianul ar putea veni dintr-un moment într-altul și atunci… de unde am pâinea? Să-mi destăinuiesc camarazii? Asta nu se va întâmpla niciodată, chiar de va fi să plătesc cu tot ce este viu în mine. Dragostea lor mi-a depășit nădejdile, mi-a întărit corpul pentru ce-o să vie. Mi-a împrăștiat singurătatea și întunericul pereților. Acum sunt cu ei, le simt inima cum bate în ritmul aceleiași trăiri. Comisare Moiș, vei lovi zadarnic!

Closetul era așezat lângă celula lui Viorel, nr. 9. Toți cei ce mergeau afară, făceau un pas până la celula lui, și încă doi până la celula mea. Gardianul ședea în colț și păzea tot șirul, căci nu putea să însoțească pe fiecare în parte, 150 de persoane, de trei ori pe zi. Aceasta mai îngăduia unuia sau altuia să-și bage capul pe ferestruica celulei. În timpul uneia din aceste operații, ferestruica se deschide și apare un cap lungăreț, blond, cu barba mare, care îmi zâmbește:

-Ce mă faci, camarade?
-Bine!-îi răspund dornic de o vorbă bună. Vestea prinderii mele se răspândise în toată închisoarea și toți treceau să mă vadă și să-mi spună o vorbă bună. Nu-l cunoșteam cine e; am aflat mai târziu că e student, dar din ochii lui se scurgea numai dragoste și hotărâre. Alții se perindă spre locul comun. Am lăsat fereastra întredeschisă și stau la pândă. Deodată apare Viorel Boborodea, râzând:

-Cum de te prinseră, cuscre? Bată-te să te bată norocul… și iar cu arme la tine.
-Că doar n-o să mă afle cu doniți și cu ciubare!…

Apoi, la ureche, îmi șoptește ce-a spus el, ca să ne coordonăm spusele la anchetă. Dealtminteri, el nu avusese decât o legătură tangențială cu activitatea noastră. Se aud pași de bocanc. Viorel dispare repede în celula lui, așteptând să-l încuie.
-Gata 9?
-Gata, răspunde Viorel.

Se lasă încet seara. Pași mulți, bătuți, trec pe sub fereastră. Comenzi scurte, o oprire bruscă și un repaus militar. Au venit întărituri de jandarmi pentru paza nopții. La crăpătura ferestrei, o voce aspră strigă:

-Măi, ăl din celulă.
-Tu vezi arma asta? (Și îmi arată țeava prin crăpătura pietrii.)
-Nu prea.
-Să nu încerci ceva, că te curăț ca pe un câine.
-Ce să încerc?
-Să fugi!
-Și crezi că de aici s-ar putea așa ceva?
-Voi sta toată noaptea lângă fereastra ta.
-Și eu voi dormi toată noaptea.

N-a mai răspuns, dar simțeam că și-a luat în primire postul dinspre curte. Clădirea era ocolită de jandarmi, ce se plimbau roată, ca să zădărnicească orice speranță de evadare.

Peste puțin vine cina. Celulele se deschid cu zgomot de fiare ruginite și linguroiul ciocănește a foame în oala cu ciorbă. Grigore, gardianul, țăran din Hunedoara, deschide ușa și doi deținuți îmi servesc cina într-o farfurie de tablă: un sfert de litru de apă fiartă cu câteva bucăți de dovleac porcesc. O bucată de mămăligă pe care o mănânci din două înghițituri, întregește cina ce mă lasă mai flămând de cum m-a găsit. Masa terminată, începe din nou colindul spre unicul closet.

Acum pândeam la ferestruică, doar se va abate cineva din drum la celula mea. Agentul postat în dreptul celulei mele și gardianul la cotitură, țineau sub priviri tot parcursul. Nu se mai putea apropia nimeni ca să-mi dea binețe. Urmăresc totuși cu interes șirul de oameni ce se prelinge încet. Apar figuri cunoscute. Vine Tampa, cu fața amărâtă. Vederea lui îmi amintește momente trăite în iarna trecută în casa lui săracă și darnică. Îl învățam cântece noi. Avântul lui nu mai cunoștea margini și numai aici putea să-l aducă. Acasă, o familie lipsită, cu copii de școală. Cine să le mai ducă grija? Asta-l făcea atât de posomorât. Pentru câtă vreme oare aici?… Avea o fetiță de vreo zece anișori. Era mândria lui. Întâia în clasă. Azi, desigur, așteaptă afară la poarta închisorii, cu coșul cu merinde, pentru tăticul ei întemnițat…

Apare apoi, în dreptul vederii mele și Nicolae Zarin, om cu cinci copii. Abia mai merge. L-au chinuit mult. Se vede de pe fața lui galbenă și înnegrită de lovituri. Și-apoi, apar alții și alții, chinuiți și supți de foame.

Muncitori simpli, ce au îmbrățișat credința în neam cu simplitatea firii lor. Fără ascunzișuri, fără cute și fără niciun interes. Așa le poruncea sufletul milenar al neamului. De câte ori, în pribegia mea în lungul și latul Banatului, am fost oprit la masa celor cinci copii… Înainte de a începe prânzul, sufletele fragede rosteau rugăciunea și degetele lor mărunte se adunau pentru a face semnul ocrotitor al crucii. Seara, îngenunchiați în fața icoanei, cu ochii plecați, cereau lui Dumnezeu îndurare și odihna nopții. Așa-i creșteau părinții, cu puțină pâine și multă credință. Azi, cei mai mărișori, îl caută pe tata la poarta închisorii, așteptând zadarnic, ca alți zeci de copii cu mamele lor, ca gardienii să le ia pâinea pentru cei flămânzi și chinuiți dinăuntru. Nu rareori, erau izgoniți cu brutalitate de agenții lui Moiș -șeful Securității- cu mâncarea sleită pe oale…

Văd și pe un alt cunoscut, tot un muncitor, îmbătrânit de torturi, abia călcând cei câțiva metri de drum de la celula lui până la a mea. Dar ei nici nu mă văd, pierduți în durerile lor…Număr pe muncitorii prinși în lupta contra regimului comunist. Sunt vreo 80. Șirul lor parcă nu se mai sfârșește…

Vine apoi rândul la closet al studenților și oamenilor cu carte. Apare mai întâi Virgil, urmat de 40 de ingineri, doctori, profesori. Între ei, o mulțime de figuri cunoscute… de nerecunoscut. Rezultat al câtorva luni sau săptămâni de regim demonic.

Târziu se liniștesc pașii, cu deținuții prinși în cuști.
Mă cheamă noaptea la odihnă, dar gândul că mă așteaptă rândul la anchetă îmi răcește carnea de pe mine. Nu pot totuși să stau toată noaptea în picioare, iar piatra rece a celulei parcă mă prinde ca-ntr-un mormânt. Mă agit mult. Un somn greu mă atrage la pământ și mă lipesc podelei amorțit. Doar laibărul mă desparte de ciment, iar pălăria îmi servește de căpătâi. Deasupra, cămașa mă învelește ca un giulgiu. E prima noapte din cele multe care mă așteaptă…Nici nu mai pot gândi. Adorm împăcat. Așa a fost să fie! Dar nici dormind n-am pace. Din când în când, fereastra porții se deschide și ochi cercetători măsoară bucata de om întinsă pe pământ. Afară, spre curte, jandarmul îmi ține strajă la fereastră, rezemat de pușcă. E miezul nopții. Dorm frânți, paznici și prizonieri…

Nu știu cât am dormit. Deodată un urlet îndepărtat străbate zidurile, și gemete mocnite îmi tulbură somnul. E casa stafiilor!… A început glasul nopții să urle tot mai aproape. Pe cine o fi smuls din celulă și ce zile chinuite își împlinesc sorocul, așteptate în vreun cămin sărac de mamă și copii. Aud pași coborând treptele și ordine transmise în șoaptă. Apoi, scrâșnet de ușă de fier și din cuștile săpate în pământ o altă victimă e dusă la… interogatoriu. În același timp, geamătul de sus aud cum coboară și se apropie de rândul celulelor. Cel „anchetat” e purtat pe brațe și azvârlit în celula ce-i va fi poate mormânt. A căzut în nesimțire sub ploaia loviturilor, n-a mai putut vorbi. Acum l-au întors în celulă ca să-și revină. Tortura va reîncepe mâine sau peste un ceas. Până atunci, cui îi va veni rândul? Doar strigăte înăbușite străbat spre noi, pentru a ne anunța că nici rândul nostru nu e departe.

Nu mai pot dormi. Poate că acum mă ia pe mine. Mă vor încălzi în bătăi. Trupul întreg mi-a devenit o masă rece. Dar nu mai simt nimic. Ochii mi se închid, obosiți. Nu știu cât să fi trecut, când aud pași spre poartă de la stradă, o ușă ce se închide zgomotos și-apoi liniște. Judecătorii întunericului și-au încheiat încă o anchetă și-acum se retrag satisfăcuți…Rândul meu n-a venit încă. Cimentul îmi face din nou semn la odihnă. Cad pe laibăr și încep al doilea somn.

O bătaie în ușa de fier. Tresar îngrijorat. Poate au venit să mă ia…
-Hai, frate, scoală; ai durmit destul!- Era Grigore paznicul, un tânăr de 25-26 de ani. Îmi zâmbește prietenos. Fusesem prins în straie de țăran și cu aceste straie am ajuns aici. Poate că credea că sunt țăran ca el și între atâția „domni”, poate îi câștigasem simpatia.
-Ce-ai făcut? De ce te-au adus aici?
-Cum aș vrea să știu și eu de ce!
-Ai fost primar? Îl privesc cu aer nevinovat, dând din cap. El continuă:
-Au fost mulți primari pe aici, dar i-o dus repede. Poate îți dă drumul și ție.
Apoi după o pauză:
-De ce te-ai băgat în politică? Ai fost multă vreme primar?
-N-aș mai fi fost!- răspund într-o doară.
-Să n-ai nicio grije! Cât oi stă eu pe aici, o să-ți meargă bine. Ți-oi aduce de mâncare.

Țăranul, suflet curat, caută în orice pericol pe ai lui, pe cei ce seamănă, atunci când sufletul nu i s-a pervertit. Dacă ar ști el că n-am fost primar, că straiele țărănești stau puse de vremuri pe mine!…
Pleacă, făcându-mi cu ochiul a încurajare. Peste puțin se întoarce cu o bucată de pâine mărișoară și o roșie:
-Mănâncă repede. E ordin să nu ți se dea nimic. Zice că ești tare periculos.

Trage iar ferestruica sub ochii mei, ce-i mulțumeau pe limba lui.”Lasă, frate Grigore, zic în gândul meu, nu te îngriji, că nu vor găsi nimic”. De câteva zile nu mai mănânc ca oamenii. Fiecare firimitură e prețioasă. Peste puțin timp, vine din nou, cu o bucată de lubeniță dulce, ca să îmi astâmpăr setea.

Am aflat mai târziu de unde-i pâinea. Stanca era complicea samariteană. Era închisă și ea și auzise că sunt și eu pe aici.

-Nene Grigore, i-a spus polițistului. Este un țăran venit de ieri și eu nu pot să mănânc tot ce primesc. Mi se strică pâinea. Nu ai putea matale să-i duci oleacă? O fi flămând, săracul. Nu știe nimeni de el că a ajuns aici.
-Doamnă, îi duc, dar să nu afle nimeni, ca-i foc.
-De la noi nimeni nu află.-Și așa Grigore m-a trezit de dimineață.

Stanca era hoinară ca și noi, pentru aceeași credință. A pierdut Basarabia, leagănul copilăriei, dar i-a rămas Legiunea, ca nădejde și reazim. Era logodită cu un teolog de lângă Lugoj. El era liber și îi aducea de mâncare. Era atâta hotărâre și curaj în sufletul ei!… A evadat de la poliție, înainte de a fi prinsă a doua oară.

Mi-am astâmpărat foamea și mă pregăteam să trec iar la odihnă, când pași grăbiți se apropiară de ușă. Era Tampa.

-Cum ai căzut, camarade Bugariu? (Cu acest nume mă cunoștea el.)
-Nenorocul!
-Ion e liber?
-Nu-i prins încă. Te-au bătut rău?
Tampa clatină din cap. Nu vrea să-mi spună păsul. Dar văd pe fața lui suptă și după ochii învinețiți, că a suferit mult.

Ora prânzului. Gărzile se schimbă. În locul agentului de ieri, vine un alt „român de viță” din marea republică populară română: Dl Weiss, iar în locul lui Grigore, polițistul de serviciu, vine Iosif, ungurul. Acesta, un tip ieșit de la periferia orașului, zbiară mereu la deținuți. Weiss pe toți îi strigă pe nume, se uită la ei cu ochi încruntați și îi ia în primire pentru 24 de ore. La mine se uită mai lung și mai disprețuitor:

-Tu cine ești, mă?
-Uită-te pe listă. Sunt singur în celulă.
-Verca Filon?
-Întocmai.
Mă scrutează cu ochi de „muncitor” răzvrătit și-mi trântește ferestruica în obraz. Să-i cad în labă, vai de mine! Bate fără milă. El și cu Adam lăcătușul, sunt spaima deținuților.

O nouă noapte se lasă peste închisoare și rândul meu la „interogatoriu” nu va întârzia. Îmi pregătesc în gând apărarea, căci fiarele porții scrâșnesc și vocea șoptită a agentului mă îndeamnă să ies.
-Hai, sus, Verca.
Mă știau pe nume „elita” muncitorimii devenită peste noapte funcționărimea „raiului comunist”.

Urc treptele pivnitii, cu opincile târâte, căci fiind fără curele, îmi ieșeau din picioare. Curelele mi le luaseră la intrarea în închisoare, ca să nu le produc surprize. Ieșit din pivniță, urc alte trepte, tot mai sus. Trec pe lângă biroul lui Moiș, dar nu mă opresc. Mă urc cu un etaj mai sus., în „camera chibzuinții”, unde mă așteaptă perechea Weiss-Adam. Agentul deschide alte uși și mă trezesc în fața lui Steiner, ajutorul lui Moiș.

-Lasă-l și pleacă,-ordonă agentului.
O figură măruntă și înfundată, cu ochi de șobolan, așezat pe un fotoliu, mă pătrunde cu priviri de ură. În fața biroului, două fotolii. Cu un gest mă îndeamnă să iau loc. Aprinde o țigară și își pregătește introducerea:
-Tu mă cunoști pe mine?
-V-am mai văzut vara trecută.
-Nu te-am anchetat eu?
-Nu. Eu am fost anchetat de d-l chestor. Nicu Bălănescu a fost anchetat de d-voastră.                                    -Și el nu ți-a spus nimic de mine?
-Nimic,-spun eu, deși gândul torturii ce-a suferit Nicu îmi zguduie amintirea. Corpul umflat peste tot. Zece zile nu a putut să se servească de mâini.
-Ai să mă cunoști acuma și prea bine.
Am tăcut să nu-l ațâț. Îl vedeam plin de ură și tremuram la gândul torturilor ce mă așteptau.

El reia firul gândurilor și al amenințărilor:
-Eu sunt muncitor, sunt trimisul clasei oropsite să-i apăr drepturile câștigate cu atâtea sacrificii. Eu lucrez în numele lor, al acelor ce așteaptă să le împlinesc dorința și n-am dreptul să-i mint. Cine va căuta să mai uzurpeze drepturile lor, îi voi ucide cu dinții. Tu știi ce însemnează asta? Vă voi prinde cu dinții de beregată și apoi vă voi azvârli stârvurile la șobolani.

Fața i se crispase după această introducere dramatică. Apoi continuă:

-În slujba cui lucrați voi? Nu vedeți triumful clasei muncitoare care a înfrânt atâtea dificultăți? Țăranii au primit pământ, muncitorii dreptate în fața patronilor care le-au supt vlaga. Toată lumea are azi pâine egală. Stabilizarea a nivelat clasele, a ridicat oamenii muncii din sclavia banului. Azi s-au înfrățit cei ce fac pâinea cu cei ce fac uneltele în fabrici. Fără ajutor și amestec străin, am reușit să învingem toate greutățile și să consolidăm regimul poporului. Toate încercările de a răsturna ordinea au fost zdrobite și cei rătăciți și-au luat pedeapsa. Voi singuri, ați mai rămas în slujbă străină să vă vindeți țara, dar sentința poporului e una.

Se uită la mine cu ochi injectați:
-Credeți în ajutorul american, în slujba căruia v-ați pus! Vom avea noi grije să nu intervină nimenea în trebile noastre. Care va fi sfârșitul acestor agitatori? Veți cădea pe rând, părăsiți de stăpânii îndepărtați. Nu veți cădea toți acuma. Noi avem răbdare. Și peste un an, doi, veți cădea desigur. Noi nu te-am căutat pe tine, nu aveam încă interesul să te scoatem din pădure. Ne-ai încurcat însă mult socotelile. Noi voiam să te scoatem cu rădăcini cu tot și în momentul când ele erau întinse pe toată regiunea, ca să nu mai rămână nimic în urmă. Va cădea și Bălănescu, te asigur, fără să-l căutăm. Va cădea, așa cum ai căzut și tu, fără voia noastră. Timpul mi-i va aduce pe toți unde ești tu acum. Numai cei ce trec granița vor scăpa, dar pentru a încerca acest lucru, înseamnă a-și risca mai devreme pielea. Îți dai seama în ce joc ai intrat și că nu mai nicio șansă să ieși din el?

Se oprește un moment, ca să-mi dea timp să cuget spusele lui. Apoi, dulceag, reia firul:
-Un singur lucru te poate scăpa de pedeapsa capitală și aceasta atârnă de tine ca să fie folosită la timp: sinceritatea, care nu-ți va aduce eliberarea, ci-ți va crea condiții pentru un viitor mai apropiat. Gândește-te bine! Cântărește-ți șansele! De vrei să devii martir, noi îți vom oferi și acest prilej, pe care singur îl cauți. Băiatule, pe Verca îl așteaptă fie un centru de reeducare, fie că stârvul lui va fi azvârlit hrană peștilor din Bega și asta cât mai curând. Pleacă jos acuma. Ăsta-i ultimul meu cuvânt pe care ți-l mai adresez. Voi începe curând să te tratez așa cum meriți. Un criminal ordinar și o slugă nemernică ce-și vinde neamul streinilor!…

„Ce nație ești tu?”-îmi venea pe buze întrebarea, care mi-ar fi grăbit sfârșitul horei. „În numele cărui neam vorbești? Cine ți-a dat împuternicire? Cine te-a trimis aici și ți-a pus pistolul în mână ca să transformi în stârvuri pe cei ce se opun cotropitorului din răsărit?”
„De când d-l Steiner e neam de muncitor, care își apără frații din fabrici, ateliere și holde? Până mai ieri, d-l Steiner era fără îndoială unul din miile de exploatatori ai poporului. Soartă, râzi de lume!”

Nu mai puteam să-i răspund nimic. Parcă se rupsese ceva în mine. Un agent mă ia în primire și treptele mă coboară spre fundul pământului, dornice să nu mă mai întoarcă la lumina sângerândă. Un zgomot de fiare și ușa mormântului cade greu peste mine.
Ce-mi vor pregăti oare?… Un aer rece îmi îmbrăca trupul, învelit doar în giulgiul cămășii. Ace ascuțite îmi pătrund carnea în fior de îngheț. Cimentul din șase pereți plecați peste mine îmi sug vlaga din mine până la oase deși suntem în miezul verii. Când deodată, o voce șoptită, se strecoară până la mine:
-Cuscre, cuscre!-îmi strigă Viorel. Pe Iosif Ripan l-au chinuit greu! Stă întins, săracul, pe scânduri și nu mai mișcă. Tot corpul e vânătăi și nici nu se mai vaietă.

Mă cutremură revolta. Cu puține zile în urmă mă despărțisem de el. Îi simțeam pulsul bătând lângă al meu, atât de aproape prinși în aceleași lanțuri. Am fost aduși de la Lugoj la Timișoara legați în aceleași fiare.
„Nu vă cunosc”-a fost cuvântul lui de despărțire, și în camera torturii, din gura lui au ieșit mereu aceleași cuvinte. N-a spus nimic, mă asigură vocea vecină. Un corp debil, un obraz palid, au ținut dârz loviturilor până și-a pierdut cunoștința. Apoi l-au târât în pivniță, să-și consume ultimele clipe…

Domnule agent,-răsună glasul lui Viorel Boborodea-e aici în celulă cu mine un om căzut în nesimțire, grav bolnav. Vă rog să-l scoateți afară. Aerul e greu. Chemați un doctor!
Se aud pași ce bat spre celulă și agentul întreabă răstit:
-Cine-i? Ce are?
-D-voastră ar trebui să știți. Dar acum ar fi bine să-l scoateți de aici.
-Să întreb mai întâi comisarul de serviciu, dacă permite.

Câteva minute mai târziu, ușa se deschide. Prin ferestruica crăpată observ totul. O saltea de paie e întinsă în fața celulei mele, la capătul coridorului. Viorel și încă unul duc pe brațe un corp inert, ce se îndoaie, lipsit de viață, și-l aștern pe pământ. Privesc fața lui Ripan lugojanul… Palid, nicio urmă de sânge. Dar în nemișcarea lui, au dispărut semnele ultimei revolte. Împăcarea cu destinul, înflorea pe frunte, pe buze… A depășit durerea, a înfrânt lutul!
Un doctor din cei închiși, un camarad, se pleacă asupra-i. Îi prinde mâinile în palme și îi caută pulsul sângelui ce i-a mai rămas în vine. Îl fricționează pentru a-i pune inima din nou în mișcare. După un sfert de oră deschide ochii. Trupul prinde viață. În jurul lui se aflau doctorul, gardianul și agentul; cei din urmă temători să nu scape.

Încet, pleacă toți pe rând și Iosif rămâne singur, sub privirile mele. E atât de aproape! Doar fiarele porții mă despart de trupul lui transformat într-o rană vie. Nu, camarade Ripan, nu ești singur! Te voi păzi toată noaptea. Mi-ai luat-o înainte. Dumnezeu îți va lecui rănile din care se vor naște virtuți și neamul nostru amărât va prinde noi puteri.
-Iosif,-strecor un cuvânt în taină, să mă audă numai el.
Pleoapele dezvăluiesc sferele lucii și lumina lor urcă zăvoarele, se opresc în ochii mei lăcrimați, trimițându-mi un salut de frate regăsit.
-Te-au bătut rău?
-Se poate răbda, camarade Filon.

Îmi plec fruntea în gând, ca să-i ating trupul sfărâmat… „Se poate suporta” îmi spune el. Graiul lui îmi trimite încurajare pentru ce mă aștepta. Să nu mă sperii. Să nu spun chiar dacă ar trebui să plătesc prețul plătit de el.”Nu, frate Ripan! Pilda ta trăiește în mine pentru proba ce va veni!”

Nopțile se scurg aceleași. Mulți urcă singuri la interogatoriu și coboară purtați pe brațe, cu firul vieții frânt. Cei grav loviți, sunt trimiși la spitalul Babeș să-și sfârșească zilele. Și nu au fost puțini cei care au plătit cu viața curajul sublim-cea mai cutremurătoare pagină din istoria neamului-de a nu se pleca jugului comunist.
Zi de zi celulele se golesc. Cei rămași întregi, cu dosare completate, sunt trimiși în fața judecății, unde îi așteaptă ani fără număr de condamnare. Eu sunt uitat de aproape șase săptămâni, așteptându-mi în fiecare noapte rândul la tortură. Am rămas singur cu Viorel Boborodea, fiecare în celula lui.

Frigul îl simt mai tare, mai pătrunzător. Îmi răcește carnea. Un pietroi de gheață îmi taie răsuflarea. Dureri de cap îmi dau amețeală și foamea îmi schingiuieste măruntaiele. Arestări noi umplu nopțile din capăt în capăt. Unii pleacă spre alte închisori sau spre veșnicie, dar vânătoarea întunericului continuă. Noi victime umplu celulele golite în ajun, despărțite pentru totdeauna de mame, soții și copii…
Ce-or fi păcătuit noii veniți? Nu sunt ca noi, legionari. Sunt foști polițiști, foști ofițeri, foști funcționari epurați, ce-și vor sfârși stagiul sub pământ. Îi țin puțin și pleacă. Alții, din alte pături le iau locul… Rulează mereu același film. Toți par a fi „oameni periculoși noii stăpâniri” care vrea să înfrângă orice rezistență la sate, la orașe, contra rusificării și comunizării, ce o pregătesc oameni străini de neamul nostru, aduși de armatele de ocupație: Luca-Laszlo, Ana Pauker, Samuel Tescovici-Teohari, Klug, Koloman, Mois, Steiner…

Se apropie marea și sfânta sărbătoare a Adormirii Născătoarei și satul în bucurie mă cheamă… Dar puterile mă lasă și capul greu mă trage spre mai greul pământului.
Prânzul cu apa tulbure și mămăliga de culoare vineție îmi măresc durerile. O amestec în gură flămând și simt că-mi scârțâie în dinți nisip. O fi piatră măcinată, sticlă sau ceva asemănător. S-o înghit, s-o arunc?! Dar foamea mă frânge și îi dau drumul în stomacul gol, spălat de apă… Seara mă prinde în suferinți și somnul întârzie.
Simt dureri scurte ce-mi strâng stomacul în chingi. Stropi calzi mi se preling de pe frunte în colțul buzelor; le simt sărătura, apoi cad pe gât în jos, pe piept, de-a lungul corpului ce scoate apă din toți porii. Capul se îngreuiază, ochii își pierd lumina. Puterile mă lasă… cad în genunchi cu respirația tăiată.

„Începutul sfârșitului”-îmi zic în sinea mea. Dar ultima nădejde îmi îndreaptă pumnii spre zid, ce sună sub lovituri… -Viorel, mi-e tare rău!
Atât am mai putut grăi, să cer ajutor frățesc din alt mormânt pecetluit.
Stomacul în fierbere începe să verse nisip albastru, sticlă pisată, în sforțări groaznice. Otravă… Nu era fărâmă din mine să nu vuie în zvârcolirea durerii ce smulgea ultimile fire de viață din mine.

Singur, singur
Mă înspăimânt
De-atât pământ
Ce-apasă greu
Pe trupul meu
De-atâta timp…
Pietre și fier
Răstoarnă-n jur
Dureri ce pier
Și iar s-adun…
S-afund în carne
Gem,
Mă strâng
Și, nu mai pot
Și-ncep să plâng
E greu!

Se sting în cânt
Atât pământ
Și numai eu
Să port mereu
Pe piept, pe mâini,

Nime, nime
Doar ceasul rău
Vuește-n hău
Și bezna vine…

O duc
Mă zbat s-apuc
Lumini
Din mâini întinse, dar
E în zadar…

Pustiu, pustiu,
Mă împresor
Și toate dor
Atât de viu.

Noapte, noapte,
Liniște, moarte
S-au stins în somn
Dureri… adorm.

În noaptea Adormirii, gândul sfârșitului mă învăluie ca un frate.

de Filon Verca

 

sursa: Mărturii despre Legiune, Ed. Dacia, Rio de Janeiro – 1967