Originară din satul Poenărei-Muscel, Justina Constantinescu s-a născut la 12 aprilie 1912, în familia unor proprietari agricoli: Grigore Grigorescu şi Justina Poenăreanu – descendentă a unor generaţii succesive de preoţi ortodocşi, dintre care, preotul Grigorie Poenăreanu, „un haiduc de popă de la munte”, cum îl descria Ion Ghica într-una din celebrele sale Scrisori către Vasile Alecsandri [Bucureşti, 1887], a fost membru fondator al Societăţii filarmonice din Ţara Românească, în anul 1833. În anul 1928, Justina Grigorescu se va căsători cu preotul Ioan Gh. Constantinescu din satul Cerbureni, judeţul Argeş, absolvent al Seminarului Teologic „Neagoe Vodă” din Curtea de Argeş.
Model de comportament în familie şi în comunitatea sătească, a fost principalul reazem al soţului său în dificila misiune asumată de a reconstrui din temelii monumentala biserică de lemn între anii 1937-1943, în condiţiile economice precare determinate de cel de-al Doilea Război Mondial.
Ca mamă devotată a celor trei fii ai săi, s-a preocupat, cu o perseverenţă remarcabilă, de viitorul lor, aceştia absolvind cursuri universitare, în pofida unor privaţiuni materiale agravate de statutul de „chiaburi” – etichetă a ideologiei „proletare” care promova lenea socială, marginalizând valorile autentice confirmate prin muncă.
Neacceptând sub nici o formă ideologia comunistă, întrucât contravenea în mod flagrant propriilor sale principii de viaţă, dezaprobȃnd „egalitarismul în sărăcie” propovăduit de către „apostolii” mincinoşi ai marxism-leninismului care îmburuienaseră cu otrava ateistă sufletele oamenilor, a devenit conştientă că are datoria sfântă de a contribui la înlăturarea unui regim străin spiritului neamului, impus la comanda criminală a unor potentaţi comunişti de la cârma Imperiului roşu…
În interogatoriul din 30 iunie 1958, Toma Arnăuţoiu, lider al formaţiunii de partizani, declara, la Securitatea din Piteşti, că, descoperind locul unde erau ascunşi, „soţia luiConstantinescu Ioan a zis că doreşte şi ea să vină la noi (la partizani, n.n.), că şi ea este o «bună româncă», spunând că ne aduce şi alimente, chiar de suntem la trei kilometri depărtare” – confirmare indubitabilă a sentimentelor patriotice pe care Justina Constantinescu le nutrea pentru ţară şi pentru destinul ei de libertate. [Dosar 1238, vol. 43].
De aceea, Sentinţa 119 din 4 iunie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare o va culpabiliza pentru comiterea delictului de „omitere de denunţ” şi pentru sprijinul efectiv – moral şi material – acordat membrilor Grupării de partizani „Haiducii Muscelului”, „de favorizarea bandei teroriste Arnăuţoiu, ai cărei membri se ascundeau, în anul 1952, lângă satul Poenărei”, consemnȃnd următoarele infracţiuni ce vizau art. 284 combinat cu art. 207 al Codului penal comunist: „Începând din anul 1952, inculpata a ajutat cu alimente, bani şi articole de îmbrăcăminte pe membrii fugari ai bandei, care erau urmăriţi de organele de stat, pentru că au săvârşit acte teroriste, despre care avea cunoştinţă. Inculpata Constantinescu Justina a găzduit pe membrii fugari ai bandei teroriste şi a ţinut legătura cu o serie de membri care sprijineau pe terorişti. Împreună cu coinculpata Andreescu Maria s-au deplasat la Câmpulung, unde au fost trimise de teroriştii fugari, pentru ca să ceară ajutoare lui Dragomirescu Ilie” [preot la Biserica Scheiu, n.n.].
Şi, pentru că a „uneltit”, astfel, împotriva sistemului totalitar, instanţa militară formată dinslugi servile regimului opresiv comunist, o condamna, în şedinţa din 4 iunie 1959, la „15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii”.
Torturată în cursul anchetelor de la Securitatea din Piteşti, de către torţionari bestiali ai acestei odioase instituții criminale, a ȋndurat cu stoicism odiseea închisorilor de la Miercurea Ciuc, Arad şi Oradea, suportȃnd cu greu privaţiuni de nedescris, încercări diabolice de a strivi demnitatea unei adevărate luptătoare pentru adevăr şi libertate.
(Grigore Constantinescu – Epopeea Rezistenței Anticomuniste din Poenăreni-Muscel, Pitești, pp. 23-24)