Mulţi, tot mai mulţi se tem astăzi că va veni războiul. Unii politicieni îl şi anunţă, poate pentru că îl doresc. Mass-media cultivă în felul ei această aşteptare. Alţii sunt tot mai înspăimântaţi de perspectiva dispariţiei banilor fizici, de volatilizarea proprietăţilor prin controlul şi dictatura taxelor şi impozitelor şi, în final, de cip-area persoanei umane, după cum se întâmplă deja în multe state ale Americii. Sunt şi dintre aceia care prevăd o criză alimentară şi se pregătesc să se retragă la sat, unde să aibă grădina lor din care să se poată hrăni. Ceva pluteşte în aer, după cum s-a întâmplat, de altfel, şi înaintea celorlalte Războaie Mondiale.
Puţini însă am aflat preocupaţi mai mult de motivele pentru care Dumnezeu va îngădui războiul şi toate celelalte, căutare care cred că ar fi mult mai rodnică decât anxietatea apocaliptică care-i paralizează pe cei mai mulţi. Ce ne-a adus în pragul acestor dezastre privind viitorul umanităţii? – iată o întrebare la care, dacă tot mai mulţi am răspunde, schimbând ceva în viaţa noastră, cu siguranţă răul ar mai putea fi o vreme amânat.
Unul dintre răspunsuri, nu singurul, dar poate cel mai important, este acela că duşmanul nostru este exact acolo unde ne-am putea aştepta mai puţin, este poate unul dintre cei mai apropiaţi prieteni declaraţi ai omului modern. Este vorba de cea care I-a luat locul lui Dumnezeu în cele mai ascunse colţuri ale sufletului omului modern, cea care a colonizat într-o măsură fără precedent gândurile şi viaţa oamenilor, anihilându-le cele mai multe dintre sensurile fundamentale care, de când lumea, au dat sens existenţei umane.
Numele ei de scenă nu este altul decât distracţia. Cea care se află pe buzele tuturora, dar care acum o sută de ani nici nu exista ca şi concept în majoritatea limbilor moderne, deşi era prevăzută, anunţată cumva de teoreticienii hedonismului la sfârşitul secolului al XIX-lea, cei ce căutau să găsească un înlocuitor cât mai potrivit pentru Dumnezeu în inima omului, să-l facă să uite că şi-a pierdut sensul fundamental al existenţei sale în lume.
Distracţia a venit la pachet cu toate celelalte ingrediente esenţiale ale culturii nihilismului – consumismul, cultura spectacolului şi, bineînţeles, cu evoluţionismul, cel care le-a născut pe toate. Ea este zeul – inteligent ales de mass-media sau de stăpânii zilei – pus în mijlocul cetăţii, al caselor fiecăruia dintre noi, la care este chemată să se închine astăzi lumea.
Şi în trecut oamenii râdeau, cântau şi jucau, şi acum câteva mii de ani existau activităţi care-l deconectau pe om, dar toate aveau ca rezultat apropierea omului de ceilalţi oameni, întărirea legăturilor interpersonale – cum erau sărbătorile religioase, câmpeneşti sau nunta și botezul, ori erau momente în care omul comunica cu natura, se bucura să fie în mijlocul ei. Cu alte cuvinte, multe dintre cele pe care noi le numim astăzi „distracţii” existau şi atunci, diferenţa fiind însă că ele nu erau un scop în sine.
În cultura distracţiei, suferim de tristețe cronică
Distracţia însă, aşa cum este ea înţeleasă astăzi, după ce a confiscat întregul registru al activităţilor ce bucurau sufletul omului, le-a pervertit sensul, pentru a-şi susţine propria sa agendă. Cu alte cuvinte, toate cele ce aveau ca sens întâlnirea şi bucuria împreună cu ceilalţi oameni, cu natura şi cu Dumnezeu, au fost dirijate către a susţine distracţia ca scop în sine. Astfel că toate bucuriile omului au devenit resursa principală pe baza căreia distracţia a început să conteste toate celelalte dimensiuni ale omului. Așa că munca a fost condamnată de cultura distracţiei la a deveni blestemul absolut al omului contemporan. Povară înspăimântătoare, mai ales pentru noile generaţii, munca devine necesară atâta timp cât pot fi câştigaţi prin ea banii pentru distracţie. Cu alte cuvinte, munca îşi găseşte sensul în distracţia pe care o poate procura. Dar şi relaţiile personale au ajuns să aibă aceeaşi soartă.
Soarele omului modern, distracţia, a început să centreze tot mai mult existenţa acestuia. Şi, pentru că-şi are scopul în sine şi nu în altcineva sau în altceva, distracţia se debarasează încet-încet de toţi prietenii mai vechi, aducând în viaţa oamenilor „activităţi distractive” care nu mai au nici o legătură cu persoana, cu natura, cu viaţa. Distracţia devine drogul care îl însingurează pe om, îl face tot mai dependent de materiile care-i procură plăcerea, îl face mai egoist şi mai individualist. Distracţia anulează toate sensurile care-i dădeau omului împlinirea în lume, îl face prizonier clipei în defavoarea trecutului şi al perspectivei viitorului, al istoriei, dar şi al eshatonului, petrecut în relaţia cu Dumnezeu. Scopul distracţiei este acela de a-i lăsa omului accesul doar la plăcere, la o plăcere egoistă, consumată de unul singur, în ultimă instanţă în faţa unui ecran sau sub vraja oricărui drog.
Prizonieri într-o măsură tot mai mare directivei de-a te distra cu orice preţ, denutriţi de orice obiectiv care să le dea sens vieţii, oamenii, mai ales tinerii din noua generaţie, sunt tot mai trişti, tot mai demotivaţi, tot mai deznădăjduiţi. Paradoxal, în contextul unei culturi a distracţiei, a spectacolului şi a consumului, un mare procent al populaţiei lumii dezvoltate suferă de o tristeţe cronică, fiind mai deznădăjduiţi decât în perioada marilor conflagraţii mondiale. Aşadar, nu mai este nevoie de un război pentru ca lumea să trăiască ca în vreme de război. Distracţia este steagul noului război dus împotriva omului cu mijloace „blânde”, este probabil războiul de care lumea n-o să mai scape decât odată cu instaurarea unei dictaturi a controlului total, când Fiara nu va mai fi nevoită să se ascundă în spatele unei realităţi atât de ademenitoare şi senzuale.
Distracţia este însă, în esenţă, titulatura mai soft a desfrânării. Spunem aceasta deoarece şi una, şi alta dizolvă legăturile, ierarhiile, valorile – una prin distragerea permanentă de la ceea ce este esenţial în viaţa noastră, iar cealaltă prin condiţionarea neînfrânării poftelor trupeşti. De fapt, desfrânarea este faţa viscerală a distracţiei, arma secretă a acesteia, prin care omul poate fi atras sau manipulat cu o forţă irezistibilă în direcţia dorită. De aceea sexul a invadat spaţiul vital al omului modern – „sexul vinde!” –, iar pornografia stăpâneşte conştiinţele. Desfrânarea este mreaja aruncată asupra lumii prin publicitatea erotică şi pornografie, din magia căreia foarte puţini reuşesc astăzi să mai scape. În fond, acesta este războiul omului modern, pe care, dacă-l va pierde o parte semnificativă din populaţiile lumii, războiul cu armele de foc va deveni foarte probabil.
Astăzi nu mai merge cu jumătăţi de măsură
Va găsi oare lumea puterea de a-şi păzi simţurile, privirile, de a-şi stăpâni trupul, ca să nu cadă în această uriaşă plasă a desfrânării? Războiul este greu de dus, capcanele sunt la tot pasul, încât fără o robustă credinţă în Dumnezeu, fără curăţirea minţii prin Taina Spovedaniei şi unirea cu Trupul şi Sângele Lui prin Dumnezeiasca Împărtăşanie, credem că a ajuns aproape imposibil să rămâi neatins, neafectat, netraumatizat. Aceasta o spunem însă pentru oamenii care au înţeles că astăzi nu mai merge cu jumătăţi de măsură, că, potrivit vremii de război, ori lupţi din toate puterile, ori eşti pierdut.
Lupta noastră trebuie să fie împotriva înşelătoarei lumi, a tuturor amăgirilor ei, dar şi pentru a dobândi într-o măsură cât mai mare harul – singura garanţie că vom ieşi întregi din acest război. Câţi oare pricep aceste lucruri? Oare noi vom putea să le urmăm? Nu ştim. Avem însă încrederea că poporul român, oricât de prigonit, de decăzut a ajuns astăzi în urma trecerii printr-un război pe care nu l-a conştientizat la timp, are şanse să supravieţuiască. Totul este să se lupte cât va mai putea împotriva urâciunilor pustiirii, şi în primul rând a păcatelor împotriva firii pe care stăpânitorii lumii acesteia vor să le pună în locul cel sfânt.
Gheorghe Fecioru
Articol publicat în numărul 85 (Februarie 2016) al revistei Familia Ortodoxă.