Aici este locul să revelăm un episod unic în istoria temniţelor româneşti, în rândul cărora stau la loc de cinste şi cele din timpul lui Antonescu şi, anterior, cele din vremea dictaturii carliste. Drept este, totuşi, că detenţiile erau, pe atunci, mai „umane”, sub toate aspectele. Cazul celor doi veterani, Traian Marian1 – avocat, şi Traian Trifan – medic2 braşovean, care au fost preluaţi de dictatura comunistă din 1944 ca moştenire criminală a vechii poliţii antonesciene, rămâne un memento de patriotism creştin, aici, la Dunărea de Jos.
Prin 1962-1964, Dej a făcut să sufle prin temniţa românească un fel de duh de liberalizare, când mulţi ”politici” au fost puşi în libertate. Cei doi martiri de după gratii – uitaţi în celulele Aiudului încă din 1941 – executaseră deja câte 20-22 de ani. Şi cei doi au fost anunţaţi că sunt liberi. Pentru ei, însă, libertatea nu mai avea un sens uman, istoric, imanent… ci devenise o adiere de eternitate câştigată, la care nu mai puteau renunţa. La exterior, erau doar nişte stafii fără dinţi, fără urechi, depilaţi total, îngheboşaţi, înspăimântător de ascetici, asemenea tuturor care au avut parte numai de suferinţe în lumea aceasta, iluzorie şi trecătoare. Erau mai mult duhuri desprinse din contingent, ca nişte steaguri zdrenţuite în războaie; erau opera detenţiei de la Zarca Aiudului, pe paie goale, în celule cu geamuri sparte, în gerurile iuţi ale lui Faur. Spre uimirea administraţiei închisorii, ei au refuzat, într-un glas, eliberarea din temniţă. Contactul lor cu pământul şi lumea era de mult întrerupt. De fapt, erau deja eliberaţi, trecuţi în sfânta şi eterna slobozenie. S-au declarat cu seninătate şi hotărâre anticomunişti convinşi şi activi până la moarte, adăugând că-şi vor înălţa rugăciunile, la fel ca de două decenii, pentru înfrângerea planetară a mafiei roşii – care a îmbolnăvit societatea românească, încercând să I-o răpească Fiului lui Dumnezeu, care a murit şi pentru români. Au cerut icoane, untdelemn pentru candele, Biblia ca hartă spre cele viitoare, preferând cu mare plăcere să moară acolo unde Cel de Sus i-a trimis să pustnicească.
(Vasile Scutăreanu – Prin gulagul valah, Editura Majadahonda, București, 1995, p. 14)
1. În originalul cărții, memorialistul confundă numele lui Traian Marian cu cel al tatălui său ”Ion Marian”.
2. Traian Trifan nu a fost medic ci avocat, dar cu titul de doctor în drept(!), de aici venind și confuzia memorialistului ”doctor = medic”.