Cât costă un zâmbet?

Strigătul orbului din Ierihon se transmite şi astăzi, atât în celebrarea somptuoasă a Liturghiei bizantine, cât şi în plânsul smerit al celui ce caută mai presus de orice iertarea.

Edward Munch, „Strigătul”

Duminica a XXXI-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon), Luca 18, 35-43:

„În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.“

„Cinci sute! O mie! N-ai?”. Insistenţa cu care cere bani te face să te uiţi înspre dânsa… Şi neapărat trebuie să te întrebi: oare cere lei noi sau lei denominaţi? Zâmbetul aciuat în colţul gurii dispare însă cu repeziciune când vezi faţa celei care cere, când vezi trupul ei… „Cinci sute! O mie!”. Nu cere prea mult la urma urmei… Pentru ea timpul a rămas în loc pe vremea când încă se mai cerea o mie sau cinci sute de lei. Cizmele ei de cauciuc intră în contrast flagrant cu vitrinele unui nou deschis magazin de încălţăminte… aşijderea şi hainele ei fac de ruşine buticurile din apropiere care vând haine turceşti… ce să mai vorbim de miros… prezenţa ei este o batjocură la adresa civilizaţiei. Prin preajma ei unii îşi cară diplomatele pline cu acte sau cu alte lucruri valoroase… ea duce cu sine o plasă de plastic şi un băţ. „Cinci sute! O mie!”. Ce mai poţi lua cu banii ăştia astăzi? Te şi enervează cererea ei: numai atât? Nici nu ne mai uităm la ei când ne sunt daţi rest căci ne umplu inutil portofelele. Dar ei, ei îi trebuie cinci sute sau o mie…

Strigătul surd al orbului

Un cerşetor este personajul principal şi în parabola citită în Duminica a XXXI-a după Rusalii. Nu ştim mai nimica despre el. Dacă am voi să facem un documentar prin intermediul căruia să aflăm ce a fost el, ce a făcut în viaţa lui, cum a ajuns el acolo lângă drum, cerşind, ar trebui să ne lăsăm bătuţi. Nu ştim nici dacă era orb din naştere… nu putem să ne lamentăm că nu ştia cum arată soarele sau floarea de cireş… Ştim că era orb şi atât… şi că stătea lângă drum. Drumurile leagă oamenii între ei, şi pe drumuri sunt mai tot timpul oameni şi caravane… cel mai bun loc de găsit oameni mulţi sunt drumurile. Acestea sunt spaţiile publice cele mai aglomerate. Aşa că şi orbul cu pricina se afla lângă un astfel de drum nădăjduind spre mila trecătorilor.

Zic trecători, pentru că oamenii asta fac pe drumuri: trec încoace şi încolo, fără a se opri prea mult. Din întâlnirea trecătorilor cu orbul care cerşea lângă drum, ambele categorii au astfel de câştigat. Trecătorii nu sunt nevoiţi să suporte un cerşetor în alte locuri în care se stă, nu se umblă, iar orbul este scutit astfel de reproşuri şi de ghiontiri. Primii pot face astfel milostenie fără să se implice prea mult, cel de-al doilea este miluit fără măcar să ştie cui mulţumeşte… Lângă drum nu poţi zice nici un cuvânt de încurajare, nu poţi lega o prietenie, nu poţi să fii atent decât pentru scurtă vreme la cel de lângă tine. Ce mai, lângă drum se fac afacerile perfecte…

Strigătul rămas celebru

Mai ştia să facă ceva orbul din parabolă: să strige… să strige tare, ca să fie auzit. Defect profesional, ar spune unii. Căci orice orb care voieşte să fie luat în seamă trebuie să audă mai bine şi să strige mai bine decât alţii.

Este interesant că în imnele şi cântările Bisericii noastre, cuvintele şoptite nu sunt la mare cinste. Toată lumea strigă, chiar dacă o face în cămăruţa de taină a sufletului. Strigăm către Dumnezeu ca să ne audă şi să ne miluiască, iar către Născătoarea de Dumnezeu: Bucură-te Maică, pururea Fecioară! Strigăm împreună cu îngerii, cu oamenii şi la nevoie cu pietrele… Strigăm de bucurie şi strigăm la necaz, oricum strigăm cu glas mare, mărturisindu-ne astfel nevoia de a fi auziţi… Căci Dumnezeul nostru nu este surd… Pentru noi strigăm; pentru a ne auzi pe noi înşine că strigăm şi că astfel facem într-adevăr ceva pentru a fi luaţi în seamă… Şi orbul strigă: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”. Iar strigătul său este întemeietor pentru toate liturghiile şi rugăciunile Bisericii.

Strigătul orbului din Ierihon se transmite şi astăzi, atât în celebrarea somptuoasă a Liturghiei bizantine, cât şi în plânsul smerit al celui ce caută mai presus de orice iertarea. Şi monahul şi vlădica, şi credinciosul şi învăţatul adaugă strigăt la strigătul orbului: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”. Şi aşa se păstrează şi se duce mai departe strigarea, doar, doar, va auzi Cel ce a făcut urechea şi a sădit auzul.

Strigătul trist al bucuriei

Şi Iisus aude. Deşi era înconjurat de o mulţime, spune evanghelia, El aude strigătul orbului. Şi mulţimea îl ceartă pe orb… Cum, nu ştie orbul că oamenii trec pe drumuri fără a se întoarce mai apoi deloc înspre cei pe lângă care au trecut? Ce vrea orbul? Să strice învoiala? Să stea acolo, lângă drum, şi trecătorii să se prefacă cu isteţime că le pasă şi astfel el îşi va primi tainul… afacerea perfectă.

Dar orbul nostru, pentru că ştia să strige, învaţă să strige şi mai tare. S-a săturat să mai fie lângă drum… el vrea pe drum… el vrea pe Cale. Şi Iisus aude… Nu aude El strigătul unui cerşetor mulţumit că primeşte, ci strigătul unui cerşetor nemulţumit cu ceea ce primeşte. Aude Iisus, fiul lui David, un om care nu mai voieşte ca lumea să treacă pe lângă el, un om care doreşte să fie şi el în centrul atenţiei. Atenţie dorea orbul… nu pomană! Atenţie dorea orbul… nu pleaşcă! Voia şi el să salute pe cel de lângă el şi să se uite drept în ochii lui pentru a-i mulţumi după cuviinţă, voia să vadă şi el cum este zâmbetul pe faţa unui copil şi cum dau rod merii.

Voia să fie un om normal, şi mai ales, să fie tratat ca un om normal. Şi pentru asta vine la Iisus… acolo el şi Iisus este în centru, iar mulţimea este acum pe margine. El care a stat lângă drum se regăseşte împreună cu Cel ce este Calea spre Dumnezeu.

Va găsi ea, oare, un Fiu al lui David?

Pentru orb aşadar nu era atât de anormal faptul că nu vedea ci faptul că nevederea îl scotea din rândul oamenilor care se credeau normali şi care făceau chiar mare caz de normalitatea lor. Excluderea îl durea pe orb mai tare decât nevederea. Şi de aceea doreşte să vadă, şi de aceea vine la Iisus, fiul lui David.

Nevăzând încă, orbul ştie că normalitatea se dobândeşte numai în prezenţa lui Iisus Hristos. Şi de aceea vine la El… şi de aceea strigă cât îl ţin puterile. Şi cererea îi este îndeplinită pentru că a fost sincer şi pentru că a sesizat Cine este centrul acelei mulţimi care trecea pe lângă el, şi astfel s-a dus drept la ţintă, fără să mai întrebe sau să se codească. Iar Hristosul, care a venit să spună oamenilor tocmai aceste lucruri, îl priveşte cu simpatie pe acest om care îşi depăşeşte condiţia şi caută ceva mai încolo de drum şi de oamenii care trec pe dânsul. Şi atunci, îi laudă credinţa şi atunci o arată lucrătoare prin chiar faptul vindecării. Iar aceasta arată ca o mustrare faţă de toţi cei care trec fără să le pese şi faţă de cei care stau fără să le pese că celorlalţi nu le pasă.

Vindecarea a confirmat faptul că orbul era mai sănătos decât ceilalţi care îi spuneau să tacă. Vindecarea a adeverit că orbul era mai văzător decât cei care vedeau şi mai sprinten duhovniceşte decât cei care mergeau pe drum şi mai bogat decât aceştia şi decât caravanele lor. Orbul stătea pe lângă drum, e drept, dar stătea şi în faţa lui Dumnezeu cu inima curată şi neprihănită. Pe drum treceau afacerile, problemele, frustrările în chip de oameni, pe lângă drum stătea el, orbul care ştia că o vorbă bună şi un dram de înţelegere, o mână aşezată prieteneşte pe umăr şi o rugăciune scurtă valorează mai mult decât orice.

***

„Cinci sute! O mie! N-ai?”. Strigătul ei ne poate enerva, ne poate scoate de-a dreptul din sărite, ne poate strica ziua… dar nu ne poate lăsa insensibili. Sacoşa ei de plastic şi băţul ei, cizmele ei de cauciuc, mâinile îngheţate şi hainele murdare o arată că stă lângă drumul pe care toţi mergem grăbiţi înspre ale noastre probleme. Va găsi, oare, ea un Fiu al lui David?

Auzit-a orbul, Doamne…

…că Tu treci pe cale şi a strigat : Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă; şi chemându-l i-ai deschis ochii lui. Luminează cu mila Ta şi ochii cei cugetători ai inimii mele, ai celui ce strig şi grăiesc:
Iisuse, ziditorul celor de sus;
Iisuse, răscumpărătorul celor de jos;
Iisuse, pierzătorul celor de dedesubt;
Iisuse, înfrumuseţătorul făpturilor;
Iisuse, mângâierea sufletului meu;
Iisuse, luminătorul minţii mele;
Iisuse, veselia inimii mele;
Iisuse, sănătatea trupului meu;
Iisuse, Mântuitorul meu, mântuieşte-mă;
Iisuse, luminătorul meu, luminează-mă;
Iisuse, izbăveşte-mă de tot chinul;
Iisuse, mântuieşte-mă pe mine, nevrednicul;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă ! (Icosul 4 din Acatistul Mântuitorului nostru Iisus Hristos)

(text apărut prima oară în Lumina de Duminică  din 22 ianuarie 2006)

de Arhimandrit Hrisostom Rădăşanu Doxologia