Apa, izvorând din sânurile pământului atât de curată, încât spală orice în lume, trebuie preţuită cu dor şi cu sfială de omul spălat primordial în aghiasma Botezului. Într-o lume în care la câteva secunde un copil moare de sete plângând că doreşte să trăiască, ar trebui să purtăm mai multă cinste apei care ne viază. Să dăruim apă curată celor care însetează. Pentru că Dumnezeu a vestit Împărăţia Lui celui care va da o cană de apă rece celui trecător prin viaţă, ca o metaforă a iubirii care adapă, care împrospătează, care izvorăşte bucurie, care curăţeşte.
Bunicul meu, preot şi colonel de vocaţie, paroh într-un sat de munte de pe valea Bistriţei timp de 55 de ani, chema oamenii la râu, după Liturghie, la miezul zilei. „La 12 se crapă cerul”, spunea el, vorbind despre deschiderea Raiului prin Teofania lui Hristos. Apoi, arunca Crucea în Bistriţa, iar câţiva tineri, printre sloiurile de gheaţă, se aruncau în valurile albastre, arătând dorul oamenilor de Cer şi umplerea de lumină a apei prin Crucea lui Dumnezeu.
Universul întreg, prin apa sfinţită prin atingerea de Trupul lui Dumnezeu, devine Potir preaales în care Duhul cel plin de iubire nemuritoare produce schimbarea metabolismului nostru ceresc, unindu-se cu noi în chip negrăit, transformându-ne în dumnezei după har. Apa ca materie euharistică este vehicolul oceanului nemuritor, al apei de lumină a harului ceresc, care umple lumea cu iubire şi o afieroseşte către nemurire.
Toată apa de sub cer devine astfel aghiasmă sfântă în care omul care se adapă din sânul lui Dumnezeu primeşte binecuvântarea de har de a nu mai muri, de a trăi veşnic împreună cu Creatorul Lui. Umanitatea devine – prin Hristos cel botezat – Izvor de aghiasmă, „de apă săltătoare spre viaţa veşnică”.
Tot apa este cea care curăţeşte nu numai trupul prin spălare, ci și sufletul prin lacrimi, care curg din izvoarele luminii către inimă. Plânsul făcător de nemurire este pricina cea binecuvântată a mângâierii veşnice, prin apa care devine izvor în ochi şi spală trecutul nostru prin suferinţă.
Dimensiunile cosmice ale sărbătorii încap în mod apofatic în fiecare celulă umană, în care apa este mediul vieţii, iar apa sfântă realizează transferul de la pământ la cer şi devenirea întru fiinţă a omului. Trup şi suflet, umanitatea sfinţită prin stropirea cu harul dumnezeiesc se păstrează pentru nunta cea tainică din Cămara cea luminoasă a Mirelui.
O altă idee vrednică de luat în seamă este necesitatea unei igiene teologice a apei. Apa, izvorând din sânurile pământului atât de curată, încât spală orice în lume, trebuie preţuită cu dor şi cu sfială de omul spălat primordial în aghiasma Botezului. Într-o lume în care la câteva secunde un copil moare de sete plângând că doreşte să trăiască, ar trebui să purtăm mai multă cinste apei care ne viază. Deja primele semne despre o criză mondială a apei sunt vizibile oriunde. Omul înverşunat între fiare, a spurcat apa cea lină de la Dumnezeu, iar acum tânjeşte după un pahar de apă curată. Cea mai mare suferinţă a umanităţii astăzi, nu mâine, este lipsa apei de băut. Să drămuim cu grijă picăturile de viaţă pe care ni le trimite Dumnezeu din sânul cerului şi din sânul pământului (printre altele să închidem apa în timp ce ne spălăm pe dinţi!). Să dăruim apă curată celor care însetează. Pentru că Dumnezeu a vestit Împărăţia Lui celui care va da o cană de apă rece celui trecător prin viaţă, ca o metaforă a iubirii care adapă, care împrospătează, care izvorăşte bucurie, care curăţeşte.
(Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Lumina răstignită – Cuvinte pentru cei ce plâng, Editura Pars Pro Toto, Iaşi, 2014, pp. 213-215)
via Doxologia