Noul tipar al tinerilor parohi: navetist, fără niciun ban, apropiat de enoriaşi, dependent de părinţi, dar optimist. Trimişi în colţuri uitate de lume, prin tot judeţul, preoţii tineri abia îşi duc zilele. Păstorind peste 40-50 de familii, nu apucă să-şi facă un rost, rămânându-le să slujească din vocaţie.
Imaginea preoţilor de ţară avuţi, cu maşini scumpe, case cu şase camere şi cu sute de animale prin curte, nu mai e de actualitate. A deveni preot nu mai reprezintă un salt brusc pe scara socială, cum era până acum 10 ani. Parohiile au devenit tot mai mici, tinerii îşi pierd credinţa, iar cei în vârstă abia îşi mai duc zilele. A fi preot acum e fie o datorie sfântă, ce implică mari sacrificii materiale, fie pur şi simplu o afacere proastă, pentru cei mai pragmatici.
Cazul tânărului paroh Vasile Miron, din satul Stânca (Victoria), e reprezentativ pentru condiţia de preot de ţară. Slujeşte pentru abia 60 de familii, face naveta, locuieşte prin casele enoriaşilor şi, cu chiu cu vai, a turnat o fundaţie la biserica pe care nu se ştie dacă o va vedea vreodată ridicată. Trăieşte cu preoteasa din 10 euro pe zi şi numai ei ştiu cum rezistă. Părintele Miron e apreciat totuşi de săteni, poate printre cei mai săraci din România, pentru acţiunile de binefacere pe care le organizează periodic, în favoarea copiilor din sat.
„N-avem mari pretenţii”
Acum doi ani şi jumătate, când a fost hirotonit, Vasile Miron, un tânăr de mai puţin de 30 de ani, din Târgu Frumos, a venit în satul în care a fost trimis cu gânduri mari: să clădească o biserică şi o casă parohială într-o comunitate mică de creştin ortodocşi. Între timp, intenţiile i s-au mai domolit: acum vrea să vadă gata măcar biserica. A înţeles foarte bine că va face în continuare preoţia din plăcerea de a aduce oamenii la slujbă.
„Veniturile sunt mici la debutanţi. Eu am un salariu de 800 de lei, din care rămân, lunar, cu puţin mai mult de 500 de lei. Din puţinii bani pe care-i iau mai cumpăr cele de trebuinţă pentru slujbe sau dulciuri pentru copiii din sat. Am noroc mare de faptul că soţia m-a înţeles şi a acceptat situaţia. Cum am noroc mare de soacra mea, care ne face mâncare sau ne găzduieşte atunci când stăm în oraş”, spune preotul din Stânca, Vasile Miron.
În familia sa se strâng lunar venituri de sub 1.400 de lei, pentru că soţia este educatoare la o grădiniţă din Alexandru cel Bun. „Câteodată şi eu mă întreb cu ce trăim. Ne-am obişnuit cu puţin, nu avem necesităţi mari”, mai spune Vasile Miron.
Maşină luată de părinţi
La locul în care a fost turnată fundaţia viitoarei biserici din Stânca – o clădire deloc impunătoare, cu lungimea unei case de locuit – preotul vine cu o maşină Skoda Fabia. „Mi-au cumpărat-o părinţii, second hand. Este o maşină bună care-mi foloseşte foarte mult”, spune Vasile Miron.
Despre o casă parohială nici nu mai poate fi vorba, în condiţiile în care, cu chiu, cu vai şi doar cu muncă voluntară a apărut fundaţia bisericii. „Cărămida am primit-o din partea Primăriei. A fost demolat un spital din Sculeni şi ne-au făcut-o cadou, cu condiţia s-o luăm noi de acolo şi s-o curăţăm. Am cărat cărămida, împreună cu oamenii, cu tractorul. Am stat apoi în curte la poveşti şi am curăţat-o”, mai spune preotul.
În oraş locuieşte la mama soţiei, iar atunci când vine în sat stă la câte un enoriaş. „Mă primesc oamenii cu braţele deschise. Când am venit aici nu mergeau prea mulţi la biserică, acum vin 40 de adulţi, duminica, şi vreo 20 de copii”, mai spune preotul Miron.
Până va fi gata biserica, slujbele le ţine ori în praznicarul din lemn ridicat în curtea viitoarei biserici, ori în curte, sub cerul liber, ori în micuţa capelă din curtea cimitirului. „Este un preot care ne-a adus la biserică şi bărbaţii. A ştiut să vorbească frumos cu ei şi să-i atragă. Şi pe copii i-a adus, să vedeţi ce frumos cântă la slujbă. La început nu aveau stare, dar acum sunt atenţi şi cuminţi”, spun două dintre enoriaşele din Stânca, strânse la un praznic.
Cinci familii furate
Din puţinii enorişi pe care-i are – satul are cu totul 84 de familii – a văzut dispărând cinci. Luaţi de pocăiţi sub aripa lor. „Imediat după 1990 am înţeles că au venit aici misionari şi, încet, au reuşit să atragă cinci familii care au fost creştin ortodocşi înainte”, ne-a spus preotul Vasile Miron.
Pentru a-şi plăti facturile, preotul Vasile Miron este chemat să slujească la o biserică din oraş. „Preotul paroh de la Sfântul Nectarie din Alexandru a avut bunătatea să mă cheme să mai particip la slujbe acolo şi aşa îmi fac bani pentru facturi. Pot sluji oriunde, doar n-o să stau acasă”, ne-a spus parohul din Stânca.
„Parohiile de sub 100 de familii sunt defavorizate”
Protopopul Protopopiatului 1 Iaşi, preotul Toma Gradinaciuc, spune că preoţii din parohiile de sub 100 de familii sunt la limita supravieţuirii. „Sunt parohii foarte mici care abia se întreţin şi sunt sprijinite de Mitropolie. Dacă o parohie nu are enoriaşi nu se poate susţine singură. În această situaţie sunt parohiile la care sunt mai puţin de 100 de familii de enoriaşi. Pentru că s-au împărţit parohii mai mari am ajuns în situaţia de a a avea parohii mici care nu se pot susţine. Un preot primeşte la salariu contribuţia de la stat, dar trebuie să se autofinanţeze cu venituri din parohie”, ne-a spus protopopul Toma Gradinaciuc.
Reportaj de Iulian Mofteescu și publicat în ziarul on-line 7 Est
via Averea Bisericii