“Nu ştiai ce să admiri mai întâi: nestăvilită lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată, sau inteligenţa lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-şi trăia credinţa şi iscusinţa cu care şi-o tălmăcea. Nu cred c-am întâlnit alt om înzestrat cu atâtea daruri. şi nici altul care să-l întreacă în modestie. Am cunoscut, desigur, savanţi care se încumetă să citească în treizeci de limbi, sau stăpânesc în de-amănuntul istoria unei ţări sau a unui continent, sau au pătruns toate tainele fizicii şi matematicilor, sau înţeleg nenumărate sisteme filozofice.
Dar mintea lui Mircea Vulcănescu era altfel alcătuită. După ce-l cunoşteai mai bine, înţelegeai că dacă ar fi trebuit, ar fi putut şi el învăţa treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Îl interesa tot. Mai mult: înţelegea – şi-ţi explica – de ce-l interesează cutare sau cutare disciplină, un anumit autor sau o anumită opera.
Dar nu era nimic haotic nici dezarticulat în cultura lui. Ce învăţase de la teologii şi filozofii pe care-i citise se lega de tot ce-l învăţaseră sociologii, economiştii, istoricii, financiarii, oamenii politici. Imensa lui cultură nu era distribuită în “compartimente”; era perfect integrată, deşi se desfăşura pe nivelurile multiple ale cunoaşterii. De aceea era în stare să profite din lectură unui “reducţionist” – un freudian, bunăoară, sau un marxist -, pentru că ştia unde să-l situeze. Cum mărturisea adesea: nu se lăsă impresionat de “jargon”, nici de “ideologie”. Asimila dintr-un autor tot ce-l ajuta să înţeleagă mai bine un fenomen cultural; adică, îl ajută să descopere aspecte sau să descifreze sensuri care i-ar fi rămas altminteri ascunse sau nelămurite. (…)
Acest creştin care se situa, cum am spus, în universul culturilor tradiţionale, era deschis faţă de orice inovaţie creatoare, în artă, în sociologie, în economic politică. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut nu izbuteau şi înțelegeau cum un creştin ca el putea să înţeleagă şi să vorbească cu atâta simpatie de oameni şi sisteme profund antireligioase, ca Marx sau Freud. De asemenea, nu înţelegeau cum îi puteau place anume manifestări extravagante ale plasticii contemporane, sau cum putea asista atât de senin la descompunerea precipitată – anunţând iminenţa lor dispariţie – a instituţiilor şi culturii ţărăneşti.
Explicaţia era totuşi simplă: ca şi Nae lonescu, profesorul şi învăţătorul lui, Mircea Vulcănescu credea în Viaţă şi privea cu interes şi simpatie orice nouă create a Vieţii, pe orice plan s-ar fi realizat ea: social, politic, cultural. Pentru el, neamul românesc, organizaţia statală care poartă numele de România, cultura românească, atât populară cât şi savantă, cu tot ce prindea şi implica ea – toate acestea aveau, înainte de toate, meritul de a exista, de a fi vii. Că unele instituţii se schimbă vertiginos sau chiar dispar sub ochii noştri, că felul de a fi şi a se purta se modifică şi se urâţeşte, că arta populară se hibridează şi estetică mahalalei se întinde ca pecinginea, că peisajul românesc “tradiţional” e ameninţat de desfigurare prin însuşi procesul de transformare economic şi social al ţării, pe care Mircea Vulcănescu îl cunoştea şi-l accepta – toate acestea nu-l speriau, deşi fără îndoială îl mâhneau anumite modificări precipitate şi reforme fără rost. Toate acestea făceau parte din însuşi procesul Vieţii. Aici, pe pământ, lucrurile nu puteau fi altfel, nu puteau împietri asemenea arhetipurilor. Dar această Viaţă, pentru că se plămădise aici, în acest spaţiu geografic – și se exprimase în concretul istoric al acestui popor românesc – era o viaţă românească, oricum s-ar fi manifestat ea, tot românească rămânea.
În această credinţă se afla izvorul acelui inepuizabil optimism al lui Mircea Vulcănescu: credinţa în indestructibilitatea structurilor fundamentale ale vieţii etnice şi culturale româneşti. Optimism pe care, cred, nu l-a avut nici unul dintre profeţii sau purtătorii de cuvânt ai politicii şi culturii româneşti. Nu voi uita niciodată ce mi-a mărturisit Mircea Vulcănescu de mai multe ori, între 1936 şi 1940: că el nu crede în dispariţia neamului românesc, oricâte catastrofe s-ar abate peste noi; că nici o eventuală deportare sau exterminare masivă a românilor din zilele noastre nu ar însemna distrugerea neamului; “pentru că (şi acum îi citez propriile lui cuvinte) eu cred că dacă ar năvăli alte neamuri şi s-ar aşeza aici, la noi, după câteva secole ar deveni şi ei români!”
(…) Erau câţiva care se întrebau cât de adevărată era această încredere în Viaţă şi cât de reală putea fi, la un savant genial ca el, o credinţă atât de “ţărăneasca”. Se întrebau asta, pentru că, îşi spuneau, Mircea Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile: era frumos, avea o sănătate de fier, nu fusese niciodată sărac, era înconjurat de prieteni şi admiratori, nu fusese încercat de nici o tragedie personală sau familială; triumfase întotdeauna, şi pe toate planurile, chiar dacă uneori nu i se dăduse locul pe care-l merită (bunăoară, la 35 de ani nu era decât asistentul de etică la Universitatea din Bucureşti). Dar era destui să-l cunoşti mai bine ca să-ţi dai seama ci Mircea Vulcănescu privea toate însuşirile şi succesele lui ca nişte daruri ale Vieţii pe care le îngăduise Dumnezeu, şi că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplină lui încredere în viaţă, nici marea lui credinţă. Toate astea i se păreau de altfel fireşti. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca şi încercările, vin tot de la Dumnezeu.
Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase. În câteva zile – a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească cu aceeaşi senină fermitate credinţa şi încrederea lui de totdeauna.
Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altădată, viaţa pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii, ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii.
Pentru că ştim cum a murit! Iar ultimul lui mesaj în temniţă, adresat fiecăruia din noi, a fost acesta: “Să nu ne răzbunaţi!”…
Chicago, nov. 1961″
Text publicat în revistă “Prodromos”, nr. 7, 1967.
Sursa: Marturisitorii.ro | Mircea Eliade despre colegul sau, Mircea Vulcanescu: “Victoria lui din temnita a fost totala. Victorie impotriva calailor, desigur, dar mai ales victorie impotriva Mortii”