Statul captiv – cel mai mare aparat de represiune
Au trecut mai bine de 25 de ani de la căderea comunismului şi, cu toate acestea, victimele acestui regim criminal adus cu tancurile sovietice nu li s-a făcut încă dreptate. Călăii lor, cei care mai sunt încă în viaţă, umblă astăzi în libertate, iar mulţi dintre ei se bucură de pensii îndestulătoare, ce par a fi direct proporţionale cu atrocităţile comise în tinereţe. Cine e de vină pentru situaţia asta absurdă? Complicii lor din justiţie şi păpuşarii din spatele scenei, este de părere cercetătorul Ioan Roşca.
Într-un discurs susţinut în cadrul celei de-a şasea ediţie a Zilelor Rezistenţei Naţionale, dedicată împlinirii a 70 de ani de la instaurarea comunismului în România, Ioan Roşca a vorbit despre implicarea aparatului judiciar în executarea genocidului comunist şi în acoperirea acestuia după 1990.
„M-a interesat foarte tare modul în care a fost folosit statul întru distrugerea cetăţenilor prinşi sub el. M-a pasionat această cercetare a modului în care statul, care se presupune a fi un instrument întru beneficiul societăţii, odată uzurpat poate fi folosit de puteri criminale într-un mod aproape irezistibil. Aceasta a fost tema centrală a studiului meu, să văd până unde poate merge distructivitatea, nocivitatea şi criminalitatea statală, odată ce statul este uzurpat. Şi în mod deosebit din stat m-a interesat aparatul justiţiei care s-a dovedit consecvent criminal. 25 de ani am dedicat acestei cercetări în urma căruia am înţeles importanţa continuităţii aparatului judiciar în executarea crimei, genocidului comunist, şi în acoperirea ei după 1990.
Când ne ocupăm de cei care sunt implicaţi în acoperirea genocidului comunist şi în protejarea autorilor lui?
Nu ar fi fost posibil nimic din acest blocaj dacă nu ar fi avut loc continuitatea judiciară. Sigur, nu este singurul motiv – putem vorbi de urmaşii puterii comuniste care s-au înpatronat după 1990, de atitudinea populaţiei, de fenomenul Piteşti generalizat care a făcut ca mulţi oameni să fie reeducaţi, uneori chiar şi o parte dintre victime care au fost moleşite de timp, amărâte de deziluzii, eu am fost aproape de unele dintre ele şi am măsurat uriaşa lehamite care le-a apucat văzând că nu se mai face dreptate şi crezuseră că măcar după 90 o să se poată face puţină dreptate… deci au fost şi chestiunile astea”, a declarat cercetătorul.
Prescripţia crimelor comunismului – un argument fals
Ioan Roşca povesteşte că, în octombrie 1990, a făcut făcut săpături la Dealul Mărului şi a scos personal 11 cadavre din prima groapă de acolo, după care a mai găsit alte 6 cadavre la Dealul Balaurului, lângă Piatra Neamţ.
„Am depus plângere la procuratură şi a durat 4 ani cercetarea şi cu ajutorul domnului general Dan Voinea am recuperat acest dosar cu toate cercetările în el şi cu concluzia finală NUP – neînceperea urmăririi penale – pentru că s-ar fi prescris crima. Atenţie! S-ar fi prescris în 1994. Juridic este foarte important. Având în vedere că au murit majoritatea torţionarilor, majoritatea victimelor, preocuparea mea este să ne ocupăm, dincolo desigur de eventuala încercare de a-i pedepsi pe autorii genocidului comunist, de pedepsirea celor care au blocat acest proces în ultimii 25 de ani. Sunt mai tinerei, s-ar putea… dacă am vrea.”, a rememorat cercetătorul.
Aceste cozi de topor ale comuniştilor din justiţie „ne-au prelungit, au lungit, au rezistat până au murit călăii şi majoritatea victimelor”, nesesizând un aspect, a continuat Ioan Roşca, şi anume că „această complicitatea pe care au avut-o în ascunderea genocidului comunist îi aruncă direct în inculpabilitate pe domnii aceştia care timp de 25 de ani au făcut demersuri care pot fi demonstrate, care poţi fi urmărite, care pot fi analizate juridic, de blocare a procesului genocidului comunist”.
Nu s-a prescris deloc crima lui Ion Iliescu, crima lui Petre Roman şi a altora care sunt implicaţi de 25 de ani în acoperirea unui genocid şi în protejarea autorilor lui. Aş vrea să vă spun că teoriile cum că ar fi funcţionat prescripţia, cum că aceste crime s-ar fi prescris, sunt absolut praf în ochi. Însuşi Procurorul General din 1990 a recunoscut că termeni de prescripţie pentru crimele comunismului, fie ele considerate prescriptibile, au început din 1990. Păi nu se putea prescrie în 1990 în octombrie şi nu se puteau sub nicio formă prescrie în 1994 când pe propriul meu dosar este pus NUP pentru prescriere. Această acţiune pe care am făcut-o întrerupe prescrierea şi o întrerupe solidar pentru toate procesele respective.
Am venit aici să depun această primă mărturie personală că suntem pe un enorm fals – cum că de-abia acum, de-abia acum după legea 2010 am putea începe. Acest fals este făcut ca să nu-i judecăm pe cei care nu au judecat. Să ne concentrăm în continuare pe o cauză care să se amâne aşa sine die şi să nu ne concentrăm pe cei care nu au judecat şi au încălcat legea şi s-au solidarizat cu criminalii şi este fals. Eu v-am dat un exemplu. Dar, cu ajutorului domnului general Voinea, la care am insistat foarte tare –domnul general a început să scoată, de pe unde a putut, procesele care au fost închise cu NUP după 1990 şi plângerile de la procuratură care au fost şi ele închise prin NUP.”, a evidenţiat Ioan Roşca.
În opinia cercetătorului, nu există niciun temei juridic pentru a mai menţine prescripţiile mai ales că în Codul Penal din 1969 genocidul era imprescriptibil, lucru ascuns cu foarte multă grijă tocmai de cei care se fac a se ocupa de judecarea crimelor comuniste.
Cazul ministrului de Interne comunist, Alexandru Drăghici
„Aş vrea să vă dau un exemplu ca să vedeţi cum se joacă şi cum se manipulează opinia publică pe acest subiect. În 1993, un procuror mai insistent a deschis un dosar în care era vorba despre un turc din Sibiu care l-a deranjat la masa pe Alexandru Drăghici (ministru de Interne în perioada comunistă – n.r.), a intrat peste el şi fiind un pic beat l-a deranjat. Şi atunci, Drăghici a dat un ordin unui colonel Briceag să se ducă în pădure cu 5 securişti sa îl împuşte. Nu era nici măcar caz politic. Pur si simplu un om trăsese de uşă. L-au dus în pădure, l-au împuşcat.
Când Nicolae Ceauşescu în 1968 a vrut să se debaraseze de partea lui Drăghici pentru a lua puterea, în disputa care a avut loc în Comitetul Central, cazul a fost adus pe masă şi tocmai comuniştii, la Comitetul Central, într-un dosar foarte important, au documentat complet această crimă. Deci Drăghici din acea poziţie şi procurorul atent a spus: păi cum să nu aplici criteriu de cod penal care spune dacă o împrejurare de forţă majoră împiedică desfăşurarea unui proces sau anchetă funcţionează întreruperea şi suspendarea prescripţiei. Ori, când din moment ce ministrul de Interne hotărăşte şi dă ordine să se oprească ancheta pentru propria lui crimă nu se mai poate face nimic. Şi neputându-se face nimic acest dosar a continuat.
Drăghici a fugit în Ungaria, au urmat cereri de extrădare şi la un moment dat, în Comitetul Central, Gheorghe Maurer într-o şedinţă a cărei importanţă nu trebuie subestimată spune: „Tovarăşi, e adevărat… dar ce o să se spună dacă începem să umblăm la astea?” Pentru că Drăghici reacţionase şi îi atrăsese atenţia lui Ceauşescu ca şi el pe undeva prin Vrancea… Maurer spune: „Tovarăşi, vă propun să o lungim ca să funcţioneze prescripţia”. E consemnat. Document CC PCR. Avem consemnarea la cel mai înalt nivel că regimul comunist a folosit premeditat prelungirea pentru a intra în termeni de prescripţie. În orice sistem juridic normal e mai mult decât suficient. Dovezile sunt. Una este să constaţi că nu poţi să faci dreptate şi una este să crezi în continuare că nu ai putea demonstra, ori noi putem demonstra – măcar putem demonstra ce s-a întâmplat.”
Cazul torţionarului de la Aiud, Gheorghe Crăciun
„Să urmăriţi dosarul lui Crăciun ca să înţelegeţi exact pretenţiile justiţiei române că începe în 2015 judecarea comunismului. Cum? Termene fără de sfârşit. Se aduc toate dovezile şi Crăciun e bolnav şi nu vine şi nu vine şi nu vine şi, când în sfârşit obţin sa îl aducă pe targă la proces, moare! Crăciun moare. Procesul se stinge. În celălalt proces al domnului Drăghici, de care vă spuneam, colonelul Briceag.. nemaiputându-se face nimic, pentru că acolo nu putea să mai fie prescripţia, nu se mai putea face nimic cu acea prescripţie, şi în momentul acesta, în momentul în care Drăghici moare, moare şi el exact în clipa în care trebuia să funcţioneze extrădarea – toţi mor în clipa aia – criminalitatea statală românească este dincolo de tot ce îşi imaginează oricine, nimeni nu poate realiza cât de criminal a ajuns să fie acest stat, statul român, de 70 de ani, e un stat criminal, un stat de esenţă criminală. De aceea nu trebuie să vă mire legile pe care le dă. Nu funcţionează de partea Constituţiei, ci de partea criminalităţii.
Deci, ce se întâmplă, Drăghici moare şi în momentul ăsta rămâne Briceag şi încă cu vreo 3 din cei 5 care l-au asasinat pe omul acela în pădure, se ajunge la proces 95, 96, se lungeşte. Ei au vrut să nu existe niciun precedent. Îi supăra că acest Briceag care fusese şef al Securităţii pe undeva prin Cluj, care avea nesfârşite crime, o grămadă de dosare, şi ştiţi ce fac? Briceag pe de o parte mai avea vreo 5 dosare instrumentate şi ei spun aşa – că a fost un element extraordinar şi pe baza acestui fapt fac procesul, îi dau 10 ani, cu limita minimă era 15, îi dau 10 ani ca să se aplice decretul de amnistie din 1988 care amnistia sub 10 ani. Deci, pe o pedeapsă minimă de 15, i se dă 10, este amnistiat pe loc, totalmente abuziv, ca să nu se creeze un singur precedent. Suntem în anul 1997.”
sursa: Epoch-Times Romania