Poporul român şi rezistenţa anticomunistă: ”Zilele rezistenţei” de la Sâmbăta de Sus

”Zilele rezistenţei anticomuniste” de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, din acest an (24 – 26 iulie), organizate ca de fiecare dată de Fundaţia ”Ion Gavrilă Ogoranu”, au fost dedicate împlinirii a 70 de ani de la instaurarea comunismului în Romania: 1944 sau ’45 – 2015. Laitmotivul conferinţelor, cuvântărilor, discuţiilor ce au avut loc cu acest prilej a fost faptul că viaţa în România post-decembristă seamănă mult prea mult cu cea din perioada anterioară marii păcăleli din decembrie ’89. Dar acest fapt este unul aproape firesc, atâta timp cât avem de-a face cu un popor (parte din el, dar consistentă numeric), destul de ciudat!

Jean-Francois REVEL transmitea omenirii un avertisment, prin anii ’90, spunând că este foarte greu, după ce ai ieşit din comunismul cel devastator, să scapi şi de toate consecinţele acestuia, iar în România este de ajuns să trăieşti doar câteva luni pentru a te lămuri că nu s-a reuşit nici pe departe, după 25 de ani, debarasarea de consecinţele acelei perioade (cca 45 de ani) de satanizare a poporului.

Participanţi la acest eveniment, poreclit ”Zilele rezistenţei”, au fost oameni cu diverse vârste – unii au prins din plin comunismul, alţii au apucat ceva din el, iar cei mai tineri, viitorul şi şansa acestei ţări, din păcate, şi cu destul de puţine excepţii, habar n-au despre ce s-a vrut cu acest popor în momentul în care el a fost supus comunizării. Tristă constatare (şi pentru a câta oară!). Jalnică! Dar dacă n-au habar, atunci să se uite împrejur şi să observe în ce lume trăiesc. Sau mai bine zis, ţinând cont de faptul că este vorba despre tineri, în ce lume urmează să trăiască, dacă asta de azi este aşa cum este! Şi dau doar trei exemple, culese din aceşti 25 de ani, ce ţin de comportamentul paradoxal al acestui popor (mai ales ”încurajat” fiind de faptul că alaltăieri partidul care conduce ţara şi-a ales noul preşedinte funcţie de recomandările venite de la… ”mirobolantul” Ion):

1. Am ieşit în decembrie 89 în stradă pentru a face revoluţie anti-ceauşistă, iar în mai 1990, la cinci luni distanţă în timp, l-am votat, cu un scor de 85%, pe… ”mirobolantul” Ion ILIESCU! Un comunist pur-sânge;

2. Am strigat ”jos comunismul” şi ne-am lăsat împuşcaţi pentru asta, dar de atunci şi până la ultimele alegeri votăm cu un sârg de neexplicat partide politice precum FSN, PDSR, PSD ori PDL;

3. În marea noastră majoritate strigăm şi suduim în casele noastre, în faţa televizoarelor, datorită sărăciei şi prăbuşirii cvasi-generale a societăţii româneşti, dar a doua zi ne încolonăm cuminţi şi băgăm iarăşi gâturile în jugul pentru care suntem plătiţi cu cca 300 de euro (ca să nu mai pomenim de cei 180 de euro aferenţi salariului minim pe economie), fără să-i deranjăm cu nimic pe cei care şi-au însuşit şi administrează în favoarea lor şi a familiilor lor sute şi sute de milioane de euro din banul public. Adică din banii noştri. Şi nu numai că nu-i deranjăm, dar mai mult îi votăm cu un aplomb care îi lasă cu gurile căscate chiar pe ei!

În această situaţie te întrebi de ce s-or întâmpla toate anomaliile astea? şi de ce nu se mai opresc ele? şi de ce de torentul lor se lasă luat inclusiv tineretul ţării noastre, cel care, în condiţii normale, ar fi trebuit să le amendeze drastic şi instantaneu?!
Părerea mea, şi să mă iertaţi dacă vă voi leza vreun anume sentiment, este că toate astea se întâmplă datorită faptului că nu putem sau, poate – şi mai grav, nu vrem să ne apropiem de Dumnezeu. Să ne apropiem de Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului pentru ca astfel să reuşim mult mai uşor să ne desatanizăm, să ieşim din toate consecinţele comunismului! Căci noi, cu unicitatea noastră mondială – singurul popor latin şi ortodox în acelaşi timp – am demonstrat lumii că am reuşit să stăm aici 2000 de ani, cu greu dar totuşi am stat, datorită voinţei lui Dumnezeu. Cine îşi poate imagina că din nişte ţărişoare, trei la număr, călcate aproape tot timpul în picioare de imperiile vremurilor respective, se putea ridica o Românie dodoloaţă în 1918 dacă nu ar fi vrut aceasta Dumnezeu? Ori iată-ne la o distanţă în timp de 26 de ani faţă de acel măreţ eveniment, pe finalul celui de-al doilea război mondial, cum suntem aruncaţi în tăvălugul regimului iudeo-comunist satanizator. Şi ziceam atunci, în toiul comunismului, cei care avem anumite vârste, că soarta noastră a fost pecetluită; că nu vom mai scăpa vreodată de acel regim. Dar a intervenit, iarăşi, pronia divină, dându-ne posibilitatea să ne aranjăm societatea, laică – aşa cum este ea, dar reaşezându-l pe Dumnezeu în centrul ei, înduhovnicind-o astfel într-o oarecare măsură.

Iar noi ce am făcut?

Spre exemplu, ne-am declarat la recensământul din 2011 în proporţie de 97% ca fiind creştini, dar dacă ne întreabă cineva când am mers ultima oară la Sfânta Liturghie sau când ne-am spovedit ultima oară sau când ne-am împărtăşit sau când i-am dat să mănânce sau să bea sau când l-am îmbrăcat pe aproapele nostru, ce vom putea răspunde?! Ne vom găsi, oare, vreo scuză la aceste neputinţe? Ce vom zice? cumva că n-am putut ieşi din toate consecinţele comunismului?!

Şi atunci, exact împotriva acestui stil de viaţă, stimaţi români, un stil de viaţă în realitate ateu, la fel de ateu ca şi cel din anii în care închinarea la Dumnezeu ne era interzisă, s-a ridicat, după puterile ei, începând cu 1993, o structură politică de factură naţional-creştină. Aceasta s-a manifestat în interiorul mai multor organisme (partide, fundaţii etc), care, ce e drept, nu au reuşit întotdeauna să se solidarizeze (deh, mândria este păcatul numărul unu în lume!), dar aproape toate au avut un deziderat principal stabilit de unele dintre cele mai luminate şi înduhovnicite personalităţi ale vieţii noastre socio-politice din secolele 19 şi 20, anume instaurarea statului român naţional creştin, căci, conform celui mai mare teolog român al tuturor timpurilor, Părintele Dumitru STĂNILOAE, ”politica din credinţă este cea mai bună politică”. Asta este tot! Nimic altceva nu s-a vrut, iar persoanele cărora li s-a adresat această structură politică erau românii cei mulţi, marea masă a poporului, cea care a fost aruncată, culmea, de partidele cu priză la public, fix la periferia intereselor lor, a partidelor! Iar noi, cei care în permanenţă am fost puşi la colţ, ne-am întrebat şi continuăm să ne întrebăm: ce vedeţi rău la politica naţional-creştină, dragi români?! De ce nu acceptaţi politica naţionalistă, de tip neaoş românesc, fără excese, fără patimă?! Ce nu vă place la ea?! ”La cârma statului român trebuie să se facă simţită asistenţa lui Hristos”, zicea acelaşi Părinte Stăniloae, şi exact asta strigăm şi noi, de 23 de ani, şi nimeni nu ne aude!

Socoteala este foarte simplă, popor român. Tot ce se mişcă şi se întâmplă în lumea asta este condiţionat, direct sau indirect, de voinţa şi de deciziile oamenilor politici. Indivizii care susţin că nu sunt interesaţi de politică deoarece pe ei aceasta nu-i afectează, sunt, desigur, naivi. Ei bine, dintre toate structurile politice post-decembriste româneşti, doar naţional-creştinismul este cel ce trăieşte cotidian cu sentimentul demofiliei – adică a iubirii de popor. Şi cu toate astea poporul nici să n-audă de naţionalism! Iată, deci, un alt paradox!

Ah, că acum, mai nou, vin unii cu minţile mult prea răvăşite şi care, atenţie, n-au nimic de-a face cu românismul şi cu creştinismul (ba di-mpotrivă), şi iniţiază legi anti-naţionale, ăsta este un fapt, dar ce ar fi putut face ei fără sprijinul românilor? N-ar fi putut face absolut nimic! Românii noştri însă, cei deopotrivă cu noi, creştini, majoritari ortodocşi, oameni care, la rându-le, ar fi trebuit să fie patrioţi, trădează la cel mai abject mod posibil interesul naţional, unii dintre ei conştienţi de ce fac, iar alţii din prostie ori, pur şi simplu, dintr-o lipsă profundă de atenţie la tot ce se întâmplă în jurul lor. Este vorba, desigur, de parlamentarii noştri legiuitori, cei care-şi încep mandatul printr-un jurământ de credinţă în faţa României şi a românilor, invocând ajutorul lui Dumnezeu! Dar ce ajutor să primim noi, având astfel de indivizi în fruntea ţării?! Căci, se ştie, Dumnezeu nu lucrează împotriva voinţei omului. Cred că ăsta este răspunsul şi pentru întrebarea: de ce, contrar tuturor rugăciunilor ridicate zilnic de cler şi credincioşi, Domnul nu pune în inimile şi minţile conducătorilor ţării gânduri de bine pentru popor? Pentru că ei, conducătorii, nu sunt interesaţi câtuşi de puţin de popor! Este mai mult decât evident.

Astfel, pe fondul prăbuşirii permanente a societăţii româneşti actuale, noi, naţional-creştinii, am încercat, cu puterile noastre – repet, să aducem în faţa poporului varianta politicii creştine, varianta partidului politic a cărui doctrină se bazează pe doi piloni: credinţă nelimitată în Dumnezeu şi iubire necondiţionată de neam şi ţară. Şi n-am fost buni; şi n-a fost bine. Acum, lucru de necrezut, suntem amestecaţi cu fasciştii, cu naziştii etc! Fals, dragi români, fals! Mişcarea politică aparţinătoare doctrinei naţional-creştină din România ultimilor 25 de ani, a înglobat oameni mai mult decât paşnici (mă refer, desigur, la majoritate, cunoscut fiind faptul că nu există pădure fără uscături) şi care, dintr-un sentiment – nu dintr-o raţiune – de demofilie, ţi-a propus ţie, drag popor român, să te îndrepţi spre instaurarea statului naţional român creştin, în interiorul căruia să vieţuiască în linişte şi pace orice individ, de orice naţie şi religie, care respectă majoritatea ştiind că va fi respectat de majoritate. Acest stat naţional român creştin, în care nici un cetăţean – politician, funcţionar etc – nu ar fi avut sub nici o formă posibilitatea de a exploata – prin furt, minciună şi manipulare – munca concetăţeanului său, credem noi că este haina cea mai potrivită a sufletului românesc pe acest pământ. Tu însă, drag popor, în marea ta majoritate, ai crezut altceva acordându-le aproape tot girul tău politicienilor care, în curând, prin acţiunile lor de tip mafiot, vor face posibilă extincţia ta!

Iată cât de greu, aproape imposibil, ţi-a fost să ieşi din consecinţele comunismului.

Dar, să nădăjduim că te vei schimba.

Doamne ajută!

de Sorin Andrei