O eroina discreta a rugaciunii si a daruirii: LUCIA POPSOR (†13 iulie 2010) sau DESPRE JERTFELNICIA CARE NE FACE LIBERI

Am ajuns să o cunoaştem pe doamna Lucia abia prin anul 2004, când am vizitat-o în modestul ei apartament din Bucureşti. Ne-a întâmpinat cu un zâmbet fru­mos şi cald, de parcă ne-ar fi cunoscut dintotdeauna. Înaltă şi slăbuţă, dar plină de vigoare la cei aproape 90 de ani, ne-a cucerit îndată prin freamătul tineresc al sufletului său. De cum am intrat, ne-a cerut simplu să facem o rugăciune împreună, căci sosisem tocmai în ceasul când avea de îndeplinit o rânduială anume pentru un cunoscut bolnav. Aceasta era o mai veche deprindere din închisoare, ca mai multe persoane să facă rugăciune pentru cineva la aceeaşi oră, sau rugăciune neîncetată, în lanţ, predată de la unul la altul. Şi nu de puţine ori, spunea ea, Dumnezeu arătase în chip minunat robilor din închisori că a primit cu bunătate cererea lor, schimbând cursul tragic al unor vieţi.

De la alţii am aflat că doamna Lucia era de fapt cea care, din prisosul sufletului ei nobil şi bun, lua de cele mai multe ori iniţiativa rugăciunii în lanţ pentru vreun suflet necăjit. Tot ea a fost aceea care, după eliberarea din închisoare, a luptat să păstreze unitatea celor de acelaşi crez, găsind mereu câte un mic prilej spre a-i aduna la o dulceaţă de portocale şi un pahar de apă rece pe prietenii de odinioară…

După ani şi ani, doamna Lucia nu obo­sea  niciodată  să povestească  despre  „fetele” şi „băieţii” generaţiei sale interbelice. Ascultându-o vorbind ore întregi cu entuziasm şi bucurie, înţelegeam că ea avea un mod tai­nic de a desfiinţa timpul, distanţele şi mai ales de a birui suferinţele şi înfrângerile vieţii.

Locuinţa sa era o chemare tăcută la simpli­tate şi lipsă de grijă pământească. între lucru­rile vechi şi uzate din camerele văruite în urmă cu zeci de ani, străluceau numai candela de la icoană şi ochii albăstrii ai doamnei Lucia… Restul – mobila, hainele, covoarele – păreau exilate acolo, ca lucruri neînsemnate şi fără importanţă… Nu putem uita o aşchie de săpun „Cheia” din săpuniera de la baie, care ne-a mus­trat fără cuvinte pentru traiul bun şi tihnit al generaţiei noastre… Bănuţii de pe pensie doam­na Lucia îi trimitea la mănăstiri, ori ajuta cu ei pe cei aflaţi în nevoi sau cumpăra cărţi pentru biblioteca vreunui liceu…

În schimb, locuinţa doamnei Lucia avea buna-mireasmă a rugăciunii, a dragostei şi smereniei, căci singure acestea rămăseseră di­mensiunile şi coordonatele de neschimbat ale vieţii sale. În singurătatea monahală a ultimilor ani de viaţă, rugăciunea îi devenise un mod de a fi şi de a comunica cu Dumnezeu şi cu aproapele. De multe ori când îi telefonam să o întrebăm ce mai face, o aflam cugetând la vreun verset din Evanghelii, ori la vreun cu­vânt al Sfinţilor Părinţi. La 90 de ani citea cu  mare sete, în franceză, tâlcuirile la Apostolul fiecărei zile, pe care le avea într-o ediţie veche, de pe vremea când astfel de cărţi erau inexistente în limba română…

Ultima dată, am văzut-o pe doamna Lu­cia cu o săptămâna înainte de plecarea ei la Domnul… Deşi ţintuită la pat, cu dureri în­fiorătoare (avea o fractură pe coloană), ne-a primit cu toată bucuria şi lepădarea de sine ce o caracterizau atât de mult, vorbindu-ne timp de două ore, cu însufleţire, despre trecutele vieţi ale „fetelor” şi „băieţilor” de odinioară. Doam­na Lucia era numai zâmbet şi efervescenţă, sfidând moartea şi legile firii… Avea lângă cap, pe perna destrămată de trecerea anilor, cartea de rugăciune, pentru care se mustra aspru pe sine: Ar fi trebuit să ştiu pe de rost rugăciunile, şi chiar credeam că le ştiu, dar uneori îmi mai scapă câte una… şi tot trebuie să mă mai uit în carte!

Discretă, tăinuindu-şi cu modestie suferin­ţele vieţii, doamna Lucia a lăsat în urma paşilor săi mireasma unui suflet îngeresc. Demnă, dâr­ză şi plină de dăruire, a împlinit prin viaţa sa un cuvânt pe care îl iubea nespus demult: A fi liber înseamnă a fi în stare de jertfa.

Din amintirile unei prietene dragi

Prima arestare a Lucicăi a avut loc în fe­bruarie sau martie 1939. Fără nici o condam­nare, a fost dusă în lagărul de la Sadaclia, din sudul Basarabiei, unde a găsit închise prietene de acelaşi crez cu ea: Lucia Trandafir, Nataliţa Nicolicescu, Titi Gâţă, Lenuţica Bagdad, Zizi Ghenea şi încă câteva, vreo opt la număr, în­tre 20 şi 22 de ani. Lucia era cea mai tânără, având pe atunci doar 18 ani… Sub conducerea Luciei Trandafir, fetele aveau în lagăr un pro­gram foarte bine organizat. Citeau pe rând şi comentau texte din Sfânta Scriptură, expuneau subiecte de istorie naţională şi universală, lucrau broderii şi cusături, încondeiau ouă de Paşti, şi toate acestea mai mult pe ascuns, de teama gardienilor. Noaptea întrucât erau încuiate, unele dintre fete, printre care Lucica, săreau pe geam pentru a se aduna la rugăciune de noapte.

Nu mult înainte de cedarea Basarabiei din iunie 1940, lagărul a fost desfiinţat iar fetele s-au întors la casele lor, scăpând ca prin  minune de primejdia deportării în stepele ruseşti.

Revenită la Bucureşti. Lucica a urmat  Facultatea de Drept, primind si răspunderea de a conduce activitatea cetăţuilor de eleve din Bucureşti. Inspira seriozitate, demnitate, hotărâre, fiind o prezenţă care impunea la numai douăzeci de ani, căci Dumnezeu o înzes­trase din belşug. În jurul anilor 1944-1945 s-a căsătorit cu Alexandru Popşor, uniţi fiind de acelaşi ideal naţional şi creştin.El era  şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Destul de curând a apărut pe lume şi micul  Laurenţiu,de care însă prea puţin timp s-au putut bucura. La nici un an de zile de la naşterea sa, tatăl Alexandru a fost arestat. Îşi va revedea fiul abia peste 16 ani… Apoi, când Laurentiu avea doar câţiva anişori, a fost arestata şi Lucica. A rezistat la toate anchetele. Ea care cunoştea toate fetele cu care lucrase, nu a dat in vileag numele niciuneia din ele..! Pe baza altor mărturii a fost condamnată la opt ani de închisoare, pe care i-a executat în cea mai mare parte la Mislea. Acolo a avut parte de un regim aspru, fiind deseori izolată de celelalte.

După eliberare, şi-a dăruit toată dragostea educaţiei lui Laurentiu, care fusese îngrijit în acest răstimp de părinţii ei. Copilul crescuse şi moştenise toată zestrea cea bună a sufletu­lui de la părinţii săi. Îl avea de duhovnic şi povăţuitor pe  Părintele Constantin  Sârbu. Apoi s-a întors din temniţă şi tatăl Alexan­dru, însă bucuria reîntâlnirii a ţinut scurt timp… Dumnezeu le-a mai cerut o jertfa: pe unul-născut fiul lor… În timpul unei excursii în Munţii Făgăraş, fiind vijelie, Laurentiu a căzut într-o prăpastie şi a murit.

Cu mult eroism, Lucica a depăşit şi această ultimă grea încercare, încredinţându-se voii lui Dumnezeu şi continuând să-şi îngrijească soţul şi să se dăruiască celor din jur.

Ea a rămas aceeaşi. Pentru ea, cinstea, dârzenia, sacrificiile pentru a-şi ajuta semenii deveniseră un mod de a fi. O caracteriza lipsa totală de a judeca şi condamna faptele şi caracterul celorlalţi, găsind pentru toţi o justificare, o circumstanţă atenuantă a slăbiciunilor şi scăderilor lor. Găsea în fiecare om partea cea bună, pe care ştia să o scoată la lumină. Îşi manifesta afecţiunea cu discreţie, dar cu o pro­funzime statornică.

Până în ultima clipă şi-a minimalizat suferinţele trăind în lume mai presus de cele ale lumii…

(Maica Mina – Xenia Mămăligă)

Material realizat de obstea Manastirii Diaconesti

articol publicat in revista Familia ortodoxa, nr. 7/2011