„Doamne, mântuiește-i pe cei binecredincioși!” își mai găsește rostul și împlinirea în contextul actual? Da, am putea spune, dar nu cu toată convingerea. Toți suntem credincioși, într-un fel sau altul. Chiar dacă intrăm în curtea bisericii să „furăm” lumina de Învierea Mântuitorului, tot credincioși ne simțim în sufletul nostru. Despre noi o fi vorba în textul liturgic? Fiecare trebuie să-și dea singur răspunsul, în taina sufletului său. Însă, dacă noi încă ne mai gândim la un posibil răspuns, trebuie să știm că nu suntem singurii „binecredincioși”. În leagănul religiei creștine, acoperiți de o mare islamică, creștinii ortodocși de limbă arabă se regăsesc și ei în textul liturgic pus în discuție, poate mai mult ca noi, cei care beneficiem de libertatea credinței și de garanția vieții.
Cu ochii ațintiți la Pantocratorul din cupolă, cu sufletul înrobit de rugăciunea cea mare a Liturghiei și cu Sfânta Cruce în palme, preotul vine în fața credincioșilor: „Doamne, mântuiește-i pe cei binecredincioși!”. Noi, cu toții, comunitatea, poporul lui Dumnezeu, ducem mai departe rugăciunea părintelui, răspunzând: „Doamne, mântuiește-i pe cei binecredincioși!”.
Dincolo de rugăciunea de pe buze, care picură de multe ori și în inimi, cine sunt oare „binecredincioșii”? De câte ori noi, în biserică, ne simțim ca fiind cei „binecredincioși”, despre care vorbește textul liturgic?
Teologia creștină a susținut dintotdeauna faptul că centrul religiei noastre – dumnezeiasca Liturghie – pe lângă latura sacramentală, sfințitoare, are și o parte didactică. În cadrul ei primim și învățăm adevărurile de credință. Așa se face că Mărturisirea de Credință, Crezul, introdus destul de târziu în alcătuirea Liturghiei, era suplinit de marea rugăciune euharistică. Mai pe scurt, textul Liturghiei era adevărul de credință accesibil comunității euharistice. Așa explică majoritatea istoricilor prezența formulei „binecredincioși” din exclamația diaconală, preluată apoi și de către preot. „Binecredincioșii” formau o linie cuvântătoare între cei care păstrau credința dumnezeieștilor părinți și a sinoadelor ecumenice, puși fața în față cu mulțimea ereziilor și a schismelor apărute pe parcursul istoriei Bisericii. Să ne amintim de procesiunile nocturne ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ambrozie la Roma, mai târziu ale Patriarhului Serghie la Constantinopol, procesiuni în care credincioșii, cu lumânări în mâini și cu imne creștine pe buze au ieșit să-și apere bisericile de comunitățile ereticilor și ale schismaticilor. Avem un exemplu din viața Sfântului Proterios, Arhiepiscopul Alexandriei, care a fost răpit din timpul Liturghiei de către susținătorii ereticului Dioscor, dus în baptisteriu și ucis acolo cu pietre.
În acest context, „Doamne mântuiește-i pe cei binecredincioși!” era o întărire a turmei care suferea. O certitudine că tot ceea ce se trăia și se respira în dumnezeiasca Liturghie însemna credința cea dreaptă.
Timpul a trecut, disputele hristologice s-au liniștit. Citim despre ele în cărțile de istorie ale Bisericii și ne minunăm de cum au putut unii să moară pentru „Născătoare de Dumnezeu”, în loc de „Născătoare de Hristos”. La o primă vedere, nici nu este prea mare deosebirea, am putea spune! Și totuși, Sfântul Chiril al Alexandriei era să moară pentru Teotokos – „Născătoare de Dumnezeu”!
Istorie… Atunci, „Doamne, mântuiește-i pe cei binecredincioși!” își mai găsește rostul și împlinirea în contextul actual? Da, am putea spune, dar nu cu toată convingerea. Toți suntem credincioși, într-un fel sau altul. Chiar dacă intrăm în curtea bisericii să „furăm” lumina de Învierea Mântuitorului, tot credincioși ne simțim în sufletul nostru. Despre noi o fi vorba în textul liturgic?
Fiecare trebuie să-și dea singur răspunsul, în taina sufletului său. Însă, dacă noi încă ne mai gândim la un posibil răspuns, trebuie să știm că nu suntem singurii „binecredincioși”. În leagănul religiei creștine, acoperiți de o mare islamică, creștinii ortodocși de limbă arabă se regăsesc și ei în textul liturgic pus în discuție, poate mai mult ca noi, cei care beneficiem de libertatea credinței și de garanția vieții.
De când a început primăvara arabă, din anul 2013, creștinii din istoricele patriarhate ale Alexandriei și Antiohiei au fost puși să aleagă între credință și libertate. Atunci când s-a strigat în piața Tahir, din Cairo „Islam sau moarte!”, creștinii au ieșit cu mic și mare și și-au apărat bisericile, cu prețul vieții.
Au trecut trei ani. Trei ani de răpiri, schingiuiri, dărâmări de biserici și școli, martiri ortodocși care au înroșit calendarul creștin. S-a vorbit foarte mult despre un nou fenomen martiric contemporan. Teoretic nou, pentru că, în practică, în Egipt, Siria și mai nou în Irak, acest fenomen nu s-a oprit niciodată. De la martirii primelor trei secole, până la doi băieți din Mosul care au fost răstigniți în public, în luna iunie a anului 2015. În zilele noastre, așa cum confirmă Al Jazeera.com, în afara orașului Al-Bukamal al-Mayadin-Deir ez-Zor, cei doi băieți creștini au fost, pur și simplu, răstigniți. Vina lor era scrisă ca și oarecând pe Golgota – au tulburat postul Ramadam.
Veștile care vin din acea parte de lume sunt îngrijorătoare pentru soarta creștinilor. Ultima mărturie aparține unui copil armean, locuitor al unui sat ocupat din nordul Siriei, care a reușit să evadeze din mâinile soldaților jihadiști: „Pe noi, copiii creștini, ne folosesc ca ei să-și satisfacă plăcerile sau să probeze armamentul nou. Ne obligau să mergem de cinci ori pe zi la moschee. Când mergem spre rugăciune, încolonați, am văzut capete tăiate, puse pe un gard de piatră. Apoi, de Ramadam, am văzut un tânăr care nu a respectat postul lor, pe care l-au răstignit timp de trei zile. Am văzut și o femeie ucisă cu pietre”…
Situația în care își desfășoară viața de zi cu zi creștinii din Siria este calea unui martiriu trecut sub tăcere de agențiile de presă occidentale. În zonele din Siria ocupate de Califatul Islamic, mulți dintre creștini și-au abandonat casele, migrând în Liban sau în Europa. Dar, nu toți au plecat. Conform ultimelor statistici, în nord-estul Siriei încă mai locuiesc aproximativ jumătate de milion de credincioși aparținând Bisericii Ortodoxe, Bisericii Siriene Iacobite și celei Apostolice Armene.
Suntem la mijloc de an 2015. Toate organizaţiile lumii strigă: salvaţi copiii! Convenţia asupra Drepturilor Copilului, adoptată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, enumeră dreptul la viaţă, dreptul la educaţie, dreptul relaţiilor personale directe cu părinţii, dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale, dreptul la protecţie împotriva oricărei forme de exploatare, dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate şi de a beneficia de serviciile medicale gratuite, dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violență, neglijență, abuz sau rele-tratamente…
În tot acest context, o soție de martir a șocat o lume întreagă cu declarație ei. În vârstă de 23 de ani, cu trei copii ținuți de fustă, văduva egipteanului Malak Ibrahim, unul dintre cei 21 de creștini egipteni care au fost decapitați în Libia, la începutul acestui an, a declarat: „Sunt mândră că soțul meu a refuzat să-L nege pe Hristos. L-am văzut în film cum se ruga, avea rugăciunea pe buze. Nu a încetat să se roage. Putea să se gândească acasă, avem trei copii. M-am rugat însă la Dumnezeu, ca să nu renunțe. Putea să se lepede și să vină acasă. Sunt mândră că nu a renunțat. Nimeni din neamul nostru, de sute de ani, nu s-a lepădat de la credința sa”. Astfel sună mărturisirea unei văduve, a unei femei care trebuie să se descurce așa cum poate, într-o societate care o va judeca până la moarte.
E vorba despre viață, în adevăratul ei sens. Ce credeți că va spune această femeie copiilor săi, când vor crește? Sau, ce vor înțelege ei, când vor auzi: „Tatăl vostru este martir!”? Ce zic cele două mame, ai căror copii au fost răstigniți în Mosul?
Dar, oare noi înșine ce ne vom răspunde la „Doamne, mântuiește-i pe cei binecredincioși!”, la următoarea dumnezeiască Liturghie la care o să luăm parte?