Ceea ce nu trăieşti la timp, nu mai trăieşti niciodată. Nimic nu mai izbutim să facem pentru a ne reîntoarce în copilărie fizic, dar putem să devenim asemenea pruncilor duhovnicește.
Ziua de 1 iunie este un prilej binecuvântat să vorbim despre copilărie, neuitând cuvintele Mântuitorului: „Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu, 10, 15).
Cum este văzut oare Dumnezeu prin ochii unui copil? Voi încerca un posibil răspuns.
Dar înainte de aceasta să rememorăm clipele învăluite în fumul dulcilor amintiri din anii copilăriei cu toate bucuriile şi căutările inerente, care închid în taina lor raze de lumină şi pete umbroase, fascinaţie şi nostalgie, dar mai ales leagănul aducerilor aminte. Vibraţiile lumii înconjurătoare, voalate în întâmplări petrecute la hotarul înţelegerii parcă ne adeversec spusele unui gânditor: copilăria este o lume de miracole şi de uimire, a creaţiei scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă, proaspătă şi uluitoare. Cu adevărat, reacţiile afective ale unui vlăstar de om în faţa realităţilor vieţii sunt plăcute rememorări ce se pierd în noaptea timpului. Totul în copilărie era fascinant. Bunăoară primăvara, printre cireşi singuratici potopiţi de floare, totul era verde, inclusiv ecoul văilor. Vara mă aflam aievea într-o lume fabuloasă în care cerul umed şi albastru îl regăseam oglindit în privirile senine ale camarazilor de joacă, iar adierile moleșite de căldură tolăneau îndelung, uitând parcă să mai răcorească zăpușeala săgeților de foc trimise cu nemiluita de soarele incandescent. Toamna era o altă primăvară în care fiecere frunză părea o floare, iar bruma ce cădea în dimineţile reci şi aspre ale melancolicului anotimp o vedeam ca o spumă de argint ce acoperea grădinile. Vântul mi se părea o fantasmă care ofta şi se tânguia, iar furtuna, un balaur care rupea şi sfârteca nourii negri care se abăteau asupra satului nostru. Când ningea nu uitam spusele unei povești: îngerii își lasă din penele lor albe să acopere urâtul pe pământ.
Umblau pe atunci poveşti, istorii şi oameni care astăzi nu mai sunt. Bunicii mei au plecat la Domnul până să mijesc eu ochii, dar a avut grijă Părintele Ceresc să gust şi eu din vraja poveştilor spuse de bătrâni. Creangă, Sadoveanu, Petre Ispirescu şi alţi iscusiţi povestitori mi-au fost bunici. Ei mi-au făcut copilăria să fie acel paradis în care aş dori să mă întorc oricând.
Şi tot la vârsta cea nevinovată l-am cunoscut pe Dumnezeu. Îmi aduc bine-aminte! Era o imagine cu totul specială. Dumnezeu era aşa de aproape de mine! Îl simţeam cum îmi zămbeşte din icoană, Îl vedeam pe dumnezeiescul prunc Iisus aşa mic ca mine, şi mă simţeam tare bine în preajma Lui. Ce n-aş da să mai am aceleaşi curate simţăminte ca în vremea prunciei. Nici o barieră, nici un nor, nici un gând întunecat nu erau între mine şi Dumnezeu. În zilele cele de demult nu citisem încă dogme, nu aflasem despre credinţe deşarte, nici istoria Bisericii nu o cunoşteam, nici despre duşmanii ei nu aveam la ştiinţă, nici vieţile şi scrierile sfinţilor nu le remarcasem şi totuşi mă simţeam aşa de bine şi de aproape în tovărăşia lui Dumnezeu. Îmi devenise un Prieten. Mama şi bunica m-au adus mai aproape de El, chiar în Casa lui, biserica din sat. Simţeam şi trăiam fără să-mi pun multe întrebări, fără să-mi pese de grijile cotidiene. Duminica era o adevărată sărbătoare nu doar pentru că părinţii mei nu mai mergeau la muncă, ci pentru că mă întâlneam iar cu lumea ca de basm a celor sfinte. În biserică totul căpăta dimensiuni de poveste. Preotul, îmbrăcat în veşminte strălucitoare parcă aducea înaintea ochilor mei taina şi frumuseţea de dincolo. Nimic material nu a rămas din acele imagini ca de legendă. Dangătul clopotului părea o misterioasă chemare şi parcă într-o nevinovată joacă îşi schimba glasul devenind când tânguitor, când vesel şi neastâmpărat, urcând până sub ştreaşina cerului. Fumul de tămâie din biserică se făcea ca nişte trepte ce mă ducea într-o lume neştiută. Lumânările scânteiau şi aruncau către mine dulci raze de lumină. Cu zvon de cântec, zurgălăii de la cădelniţă mă făceau atent să ridic capul ca să mă mângâie Dommnul pe frunte. Aşa îl vedeam eu pe Dumnezeu şi cele ale casei Lui în vremea copilăriei mele.
Gândindu-mă la acea lume de poveste în care Dumnezeu îmi era atât de aproape, înţeleg mai bine acum cuvintele Mântuitorului de ce trebuie să fim precum copii ca să putem avea părtăşie cu El. Îndoiala, păcatul, patima, falsitatea, orgoliul, minciuna, perfidia, toate te rup de curatul veşmânt al purităţii şi te aruncă în tenebroasele cărări ale depărtării şi însingurării de Dumnezeu. O cugetare latină spune: Singula de nobis anni praedantur euntes (Fiecare an ia în scurgerea sa ceva de la noi). Ce-i drept ne şi aduce, dar expresia reţine mai ales că ne ia. De ce? Pentru că ceea ce nu trăieşti la timp, nu mai trăieşti niciodată. Nimic nu mai izbutim să facem pentru a ne reîntoarce în copilărie fizic, dar putem să devenim asemenea pruncilor duhovnicește. Nu este imposibil. Hristos nu ne putea cere ceva utopic. Dacă a spus-o El, atunci cu siguranţă că se poate. Şi nu doar ne-a poruncit, ci ne-a arătat şi calea pe care sfinţii au urmat-o făcându-ni-se tuturor pildă. Am învăţat de la ei că prin iertare şi iubire, necurmate rugăciuni şi milostenie, post şi lacrimi de pocăinţă, spovedanie şi împărtăşanie cu dumnezeieştile taine putem să redobândim curăţenia veşmântului sufletesc, haina luminoasă primită la sfântul Botez şi păstrată neprihănită în anii copilăriei. Nu este o opţiune, ci o condiţie sine qua non care, împlinită ne va face locatari ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi totuşi, e greu să fii copil!