E bine să mai ştiţi şi să ţineţi minte că oriunde se va zice că Duhul Sfânt este din Tatăl prin Fiul, sau că purcede din Tatăl prin Fiul, să ştiţi că acest cuvânt „prin Fiul” însemnează că într-aceeaşi dată şi împreună şi nedespărţit cu Fiul ce se naşte, purcede şi Duhul Sfânt din Tatăl, nerămânând mai pe urmă cu existenţa.
„Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmii 32, 6); „Căci Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh,
şi Aceşti Trei Una sunt” (I Ioan 5, 7); „Cunoştinţa Sfintei Treimi şi a celei de o fiinţă Treimi este sfinţire şi îndumnezeire pentru îngeri şi pentru oameni” (Sfântul Talasie Libianul, „Capete despre dragoste şi înfrânare”, suta întâi, Filocalia, vol. IV, cap. 100, p. 10).
Iubiţi credincioşi,
Despre Prea Bunul Dumnezeu Cel închinat şi slăvit în Treime, unele le putem înţelege, dar a le grăi nu, iar altele le putem şi înţelege, şi grăi (Sfântul Ioan Damaschin, Teologhicon, p. 3).
Iată cele ce le putem înţelege şi grăi: că Dumnezeu este fără de început, fără de sfârşit, veşnic, pururea existent, nezidit, neschimbat, unic, necompus, fără de trup, nevăzut, nepipăit, nescris împrejur, nemărginit, neînţeles, necuprins, neajuns de minte, bun, drept, Ziditor al tuturor zidirilor, atotputernic, proniator al tuturor, Stăpânitor, Judecător; apoi că este Dumnezeu Unul după fiinţă, dar în trei ipostasuri: în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh; şi că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Una, afară de nenaştere, naştere şi purcedere.
Apoi că Fiul şi Sfântul Duh sunt Una, afară de nenaştere, naştere şi purcedere. Apoi că Fiul Cel Unul Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, pentru îndurările milei Sale spre a noastră mântuire, cu bunăvoirea Tatălui şi cu împreună-lucrarea Preasfântul Duh, fără de sămânţă şi fără de stricăciune zămislindu-Se, prin Duhul Sfânt, din Sfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea Maria s-a născut şi om desăvârşit dintr-însa S-a făcut.
Şi că Acesta este Dumnezeu desăvârşit, şi Acelaşi om desăvârşit, din două firi, a dumnezeirii şi a omenirii, şi din două firi gânditoare, voitoare, lucrătoare şi libere. Sau ca să zic pe scurt, amândouă fiind desăvârşite, după voia şi raţiunea proprie lor, şi alcătuind un singur Ipostas.
De aceea, după omenitate a flămânzit şi a însetat, S-a ostenit, S-a răstignit, şi moarte şi îngropare a primit, şi a treia zi a înviat şi la ceruri S-a înălţat, de unde iarăşi va să vie la noi, la sfârşitul veacurilor.
Aşadar, fraţii mei, cele zise până aici sunt din cele ce noi oamenii putem a le înţelege şi a le grăi despre Dumnezeu.
Iar cele privitoare la întrupare nu toate sunt necunoscute, nici toate se pot cunoaşte. Şi altceva este ceea ce se poate cunoaşte şi altceva ceea ce se poate grăi, precum şi altceva este a grăi şi altceva a cunoaşte.
Deci multe din cele ce se înţeleg despre Dumnezeu umbrit, nu se pot spune în chip limpede. Şi în aceste cazuri suntem siliţi să spunem cele ce sunt mai presus de noi prin cele ce sunt proprii nouă. Adică a grăi cele dumnezeieşti în chip omenesc (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 436). Aşa Îi atribuim lui Dumnezeu somn, mânie, purtare de grijă, mâini, picioare şi cele asemenea.
Iar cele ce nu le putem nici înţelege, nici grăi despre Dumnezeu, sunt acestea: nu putem nici grăi, nici înţelege ce este fiinţa lui Dumnezeu sau cum este ea întru toate. Iarăşi nu putem înţelege şi grăi în ce fel Fiul Cel Unul Născut şi Dumnezeu, deşertându-se pe Sine, S-a făcut om din sângele Fecioarei, după altă lege decât cea a firii.
De asemenea, nu putem înţelege, nici grăi în ce fel Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Nici în ce chip Mântuitorul nostru a umblat pe deasupra apelor. Mai trebuie să ştim că nu este cu putinţă a grăi sau a înţelege despre Dumnezeu altele decât cele descoperite prin insuflare dumnezeiască, prin dumnezeieştile cuvinte ale Vechiului şi ale Noului Testament (vezi Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre dumnezeieştile numiri, cap. 2, şi la Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 6).
Aşadar, fraţii mei, în cele de până aici v-am spus despre cele ce se pot vorbi şi înţelege cu privire la Dumnezeu, precum şi despre cele ce nu se pot nici vorbi, nici înţelege cu privire la El.
Să ştiţi însă şi să înţelegeţi, fraţii mei, că nu deodată şi nu tuturor S-a descoperit Dumnezeul nostru ca de o singură fiinţă şi în trei feţe (ipostasuri). Nu! Acest adevăr l-au cunoscut, prin Duhul Sfânt, din cele mai vechi timpuri, numai Sfinţii Prooroci ai lui Dumnezeu.
Aceasta o arată dumnezeiescul părinte Grigorie al Tesalonicului, zicând: „Trebuie să avem în vedere şi aceea că Treimea de Ipostasuri a Dumnezeirii neştirbite din cauza unităţii obârşiei, proorocilor le-a fost cunoscută încă înainte de plinirea vremii” (Sfântul Grigore Palama, Tomul Aghioritic, p. 34).
După Marele Vasile, această dogmă a dreptei credinţe pretutindeni este semănată în Scripturi (Sfântul Vasile cel Mare, Cuvântarea a 4-a despre facerea lumii, foaia 25, Bucureşti, 1826). Iar după Sfântul Grigore Palama: „Dogmele credinţei celei dreptmăritoare mai înainte au fost arătate tainic în legea lui Moise” (op. cit., p. 33).
De aceea este bine ca mai întâi să arătăm acele mărturii din dumnezeiasca Scriptură cea veche, care în chip tainic şi umbrit au arătat dogmele credinţei dreptmăritoare, sau ne-au descoperit adevărul despre Unul Dumnezeu în trei ipostasuri.
Dar care sunt acele tainice locuri din Vechiul Aşezământ care ne-au descoperit în chip umbrit adevărul despre Sfânta Treime? Încă de la începutul zidirii lumii acesteia simţite, şi mai ales de la zidirea omului, Dumnezeu ne-a descoperit nouă că El, deşi Unul după fiinţă, nu este într-o singură faţă.
Acest lucru s-a arătat în chip tainic mai întâi atunci când El a zis: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). Acest cuvânt, „să facem”, ne dă să subînţelegem în chip tainic şi celelalte feţe ale Dumnezeirii. Aceasta s-a crezut încă din primele zile ale Bisericii Creştine.
Dar şi în alt loc zice dumnezeiasca Scriptură: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi…” (Facerea 3, 22).
Sfântul Apostol Varnava, în epistola sa, vorbind de înnoirea neamului omenesc prin jertfa Mântuitorului şi arătând că El a fost şi la facerea cea dintâi a omului, ca şi la zidirea cea duhovnicească de a doua, zice: „El a făcut din început pe oameni, de aceea tot El trebuia să-i facă din nou”, căci către Dânsul a grăit Tatăl la facerea omului: „Să facem om…” („Epistola Sfântului Varnava”, Patrologia Graeca, tom. II, p. 727).
La fel şi Herma, Părinte al secolului II, în cartea sa Păstorul, zice: „Fiul este mai vechi decât toate făpturile, căci El se sfătuia cu tatăl la facerea lumii” (Patrologia Graeca, tom. II, p. 891).
Dar şi Atanasie, Episcopul Râmnicului-Noul Severin, în lucrarea sa Sfântul Atanasie al Alexandriei şi biserica din timpul său, scrie: „Pentru ce n-a zis să fac, ci să facem pe om? Ca să înţelegem Stăpânirea. Ca nu pe Tatăl să-L cunoşti, iar pe Fiul să nu-L cunoşti. Ci să ştii că Tatăl a făcut prin Fiul şi Fiul a zidit cu voia părintească, şi aşa să slăveşti pe Tatăl întru Fiul şi pe Fiul întru Duhul Sfânt.
Întru acest chip îndeobşte l-a făcut pe om, ca îndeobşte închinător a câte şi trei feţe să fii, nedespicând închinarea, ci unind Dumnezeirea” (Bucureşti, 1900, p. 13). Apoi zice: „Vezi o înfăţişare cu adevărat luminată în formă, iar după înţeles de Dumnezeu cuvântătoare. Căci arată curat şi limpede feţele. Şi a făcut Dumnezeu pe om zicând: să facem.
Şi ne-a zis Scriptura epoiesan, adică «au făcut mai mulţi», ci epoinsen, adică «a făcut unul singur», ca să nu înţelegi mulţime de dumnezei. Că de s-ar fi scris în Facere la plural, necruţător ar fi fost cu oamenii, multe mulţimi grămădind asupra lor.
Însă zice să facem, ca să cunoşti un Tată, un Fiu şi un Duh Sfânt. Iar apoi, „a făcut Dumnezeu pe om”, ca să înţelegi cele trei feţe ca un singur Dumnezeu, nu după ipostasuri înmulţindu-L, ci fiinţa şi puterea Cea Una socotind-o. O singură mărire să ai neîmpărţind-o în închinare, nici în închinarea a unei mulţimi de dumnezei căzând. Că nu a zis au făcut dumnezeii pe om, ci a făcut Dumnezeu”.
Aşadar, fraţii mei, învăţaţi nu de la mine, ci de la martorii cei vrednici de crezare arătaţi aici. Ca prin cuvântul acela, „să facem”, pe care l-a zis Dumnezeu la zidirea omului, să înţelegem în chip tainic şi celelalte feţe ale Dumnezeirii, adică pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, cu Care s-a sfătuit Tatăl şi a lucrat la zidirea omului şi a întregii lumi. De aceea bine a zis undeva Sfântul Irineu că Fiul şi Duhul Sfânt sunt mâinile lui Dumnezeu Tatăl, cu care El şi la începutul, şi la înnoirea lumii – prin Hristos, Noul Adam – a lucrat.
Tot umbrit Se arată feţele Dumnezeieşti şi la amestecarea limbilor celor ce zideau Turnul Babel. Căci şi acolo auzim: „Să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor” (Facerea 11, 7).
Vezi că nu zice „să Mă pogor”, ci „să Ne pogorâm”. Ba şi mai clar şi mai luminat despre Sfânta Treime se arată adevărul la stejarul Mamvri, când Prea Bunul Dumnezeu Se arată robului Său, patriarhul Avraam, în chip de trei tineri. Aici, pentru prima oară în dumnezeiasca Scriptură, apare la Dumnezeu în chip tainic numărul trei.
Iar dumnezeiescul părinte Avraam, cunoscând prin dumnezeiască descoperire că aceşti trei tineri sunt Unul Dumnezeu în Trei Feţe, a căzut cu faţa la pământ şi I s-a închinat Lui cu închinăciune până la pământ, care după cuvântătorii de Dumnezeu se cheamă latria (adorare), prin care numai pe Unul Dumnezeu se cade a-L cinsti.
Şi a început a grăi către Cei Trei ca şi către Unul, zicând: „Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, nu mă ocoli pe mine, robul Tău!” (Facerea 18, 3). Deci prin această unire, arată pe Domnul ca pe Un Singur Dumnezeu. Iar prin cele trei persoane cu care Avraam vorbea se arată în chip tainic cele trei feţe (ipostasuri) ale Dumnezeirii (vezi pe larg despre acest lucru în Hronograful de Neamţ, ed. 1837, la p. 246).
Aceeaşi Taină a Sfintei Treimi s-a arătat în chip umbrit şi la muntele Horeb, când Dumnezeu Se arată plăcutului său rob Moise şi îi zice: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Ieşirea 3, 6). Aici, Preabunul Dumnezeu pomenind de trei ori numele Său şi făcând pomenire de feţele celor trei patriarhi: Avraam, Isaac şi Iacov, iarăşi ne-a arătat în chip tainic că El este Unul după fiinţă şi Întreit după Feţe (Sfântul Irineu de Lugdun, cap. III, 6, şi Sfântul Justin Martirul, Apologetica 1, 65).
Iar de vom voi a merge cu mintea în dumnezeiasca Scriptură, iarăşi vom vedea de la ea că Dumnezeul nostru este Unul în Trei şi Trei în Unul şi că la zidirea lumii aceşti Trei şi Unul au lucrat. Căci scris este: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmii 32, 6).
În acest loc auzind de Domnul, de Cuvântul Lui şi de Duhul gurii Lui, înţelegem cele Trei Feţe ale Dumnezeirii (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, partea I, Iaşi, 1806, cap.7 şi 8, pp. 21 şi 36). Şi iară a închipuit în chip umbrit Sfânta Treime marele prooroc al lui Dumnezeu, Ilie, când a poruncit să toarne de trei ori apă pe jertfa sa (III Regi 18, 34).
Dar şi la proorocul Isaia se arată umbrit Sfânta Treime, când a văzut slava Domnului şi pe Serafimii ce stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două acoperindu-şi feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau, strigând unul către altul: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Isaia 6, 3).
Şi iarăşi ne arată Treimea Sfântul Prooroc Ilie, când a coborât de trei ori cu rugăciunea sa foc din cer (IV Regi 1, 10). Şi la fel cei trei sfinţi tineri pe care Nabucodonosor, păgânul împărat al Babilonului, fiindcă ţineau buna credinţă, i-a aruncat în cuptorul cel de şapte ori ars (Daniil 3, 20-23).
Dar mai găsim în dumnezeiasca Scriptură şi alte mărturii care sunt într-un fel închipuirea Treimii. Aşa, de trei ori pe zi se ruga lui Dumnezeu marele prooroc Daniil, când era în robia Babilonului (6, 10). Trei au fost cuvintele care s-au scris de mâna cea tainică pe perete la ospăţul cel urât de Dumnezeu al lui Baltazar, prin care trei pedepse i se pregăteau de la Dumnezeu (Daniil 5, 2 şi 28).
Acestea şi alte multe mărturii, care pentru scurtime nu le mai amintim, se găsesc în Vechiul Testament, prin care s-a arătat mai înainte, în chip umbrit şi tainic, adevărul despre Dumnezeu Unul în Treime. Iar de vom deschide cartea legii darului, adică Noul Testament, în el vom afla – nu umbrit şi tainic, ci prealuminat şi preadesăvârşit – adevărul despre un Dumnezeu în trei Ipostasuri şi de o singură Fiinţă.
Aşa vedem, mai înainte de altele, că la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, Sfânta Treime S-a arătat în chip simţit şi preadesluşit. Căci acolo creştetul cel preasfânt şi preacurat al Fiului lui Dumnezeu de mâna dumnezeiescului Ioan Botezătorul s-a pipăit.
Iar Duhul Sfânt în chip de porumb s-a văzut; şi din cer glasul Părintelui s-a auzit: „Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, întru Carele bine am voit” (Matei 3, 16). Deci, cum cântă Biserica lui Hristos: „Închinarea Sfintei Treimi s-a arătat” (troparul praznicului, la Botezul Domnului).
Dar Mântuitorul ne-a poruncit nu numai să ne închinăm, ci şi să ne botezăm în numele Prea Sfintei Treimi, când, după preasfânta Sa Înviere din morţi, arătându-Se sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, le-a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Dar şi după Înălţarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos la cer, prea iubitul Său ucenic, dumnezeiescul Ioan Evanghelistul şi de Dumnezeu Cuvântătorul, ne-a învăţat pe noi că Dumnezeul nostru este Unul după fiinţă şi Întreit după ipostasuri, zicând: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei – Una sunt” (I Ioan 5, 7).
Părinţilor şi fraţilor, în cele de până aici v-am făcut cunoscute unele din mărturiile cele umbrite şi tainice ale Vechiului Testament, precum şi alte mărturii prealuminate din Legea Darului, prin care noi, creştinii, am învăţat să credem că Dumnezeul nostru este Unul după fiinţă şi Trei după feţe sau ipostasuri.
În cele ce urmează, vreau să vă fac cunoscute şi alte lucruri de nevoie a le cunoaşte. Adică vreau să vă vorbesc puţin şi despre rugăciunile cele mai scurte şi mai obişnuite prin care toţi binecredincioşii creştini ne închinăm preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi.
Căci deşi toate rugăciunile noastre le facem către Preabunul nostru Dumnezeu Cel în Treime închinat şi slăvit, dar cele mai scurte şi mai obişnuite rugăciuni, cu care ne închinăm direct Prea Sfintei Treimi, sunt acestea: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Apoi rugăciunile cele ce se zic începătoare, care sunt: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”; apoi „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”; „Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi…” şi celelalte.
Mai sunt şi alte multe rugăciuni către Prea Sfânta Treime, pe care Sfinţii Părinţi le-au alcătuit şi le-au lăsat Bisericii lui Hristos. Aşa este cântarea cea de la vecernie: Lumină lină…, apoi slavoslovia cea mare la utrenie, ca şi alte multe care se găsesc prin ceasloave şi prin cărţile de rugăciuni. Dar cele mai obişnuite sunt cele pe care vi le-am amintit.
Alt lucru de care aş voi să mai amintesc în acest cuvânt este şi icoana Sfintei Treimi. Dacă vreun necredincios sau vreun eretic v-ar întreba de ce zugrăviţi icoana Sfintei Treimi şi de ce vă închinaţi la ea, iată ce trebuie să-i spuneţi: „Noi zugrăvim icoana Sfintei Treimi, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor şi ne închinăm la ele pentru că cinstea chipului trece la acela al căruia este chipul (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 372).
Apoi, pentru că şi în legea veche poporul lui Israel se închina înaintea cortului, celui ce era icoana şi chipul celor cereşti (Ieşirea 25, 18 şi 40; Evrei 8, 5). Dar şi Heruvimii care umbreau altarul erau lucruri de mâini omeneşti, dar făcute după porunca lui Dumnezeu”.
Iar de va întreba cineva pentru ce zugrăviţi în icoană pe Dumnezeu Tatăl în chip de om bătrân, pe Fiul în chip de om tânăr şi pe Duhul Sfânt în chip de porumb, să le răspundeţi aşa: „Noi zugrăvim icoana Sfintei Treimi în acest fel, pentru că în acest chip a binevoit Dumnezeu a Se arăta nouă.
Pe Dumnezeu-Tatăl Îl zugrăvim în chip de om bătrân şi vechi de zile, după mărturia dumnezeieştii Scripturi, care zice: «Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iară părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise» (Daniil 7, 9-10).
Pe Dumnezeul-Fiul Îl zugrăvim în chip de om tânăr, că aşa S-a arătat El în lume şi a petrecut cu oamenii pe pământ 33 de ani. Iar pe Sfântul Duh Îl zugrăvim în chip de porumb sau în chip de limbi ca de foc, că aşa a binevoit El a Se arăta la Botezul Domnului, şi la pogorârea Sa peste Sfinţii Apostoli”.
Dar dacă vreun eretic vă va aduce mărturie din Scriptură că pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut (Ioan 1, 18), şi deci nici a-L zugrăvi nu putem, apoi să-i spuneţi că în adevăr pe Dumnezeu niciodată nimeni nu L-a văzut după fiinţa Lui, căci aceasta, după cum este nevăzută, aşa este şi cu totul necuprinsă de vreo minte de om sau de înger (Dogmatica, cap. 1, p. 1).
Dar noi zugrăvim pe Dumnezeu în icoană fiindcă El, pentru milostivirea Sa cea nemărginită, S-a făcut om cu adevărat, spre a noastră mântuire. Şi apoi, tot dumnezeiasca Scriptură vorbeşte în multe locuri de arătarea şi de vederea lui Dumnezeu zicând: „Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi la amiază, când şedea el în uşa cortului său” (Facerea 18, 1).
Iar în alt loc zice: „Domnul însă grăia cu Moise faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu prietenul său” (Ieşirea 33, 11). Şi în alt loc zice că Domnul grăia cu Moise, robul Său, „gură către gură”, la arătare şi aievea, iar nu în pilde (Numerii 12, 8).
Iar marele prooroc Isaia zice: „Văzut-am pe Domnul şezând pe scaun înalt şi măreţ” (6 ,1). Dar şi Iov a văzut pe Dumnezeu., căci zice: „Din spusele unora şi a altora auzisem despre Tine, dar acum ochii mei Te-au văzut” (42, 5).
Şi marele Ilie Tesviteanul L-a văzut şi el pe Domnul în munte (III Regi 19, 12). Şi Daniil proorocul l-a văzut pe Dumnezeu în chipul unui om bătrân şi vechi de zile (7, 9). Dar şi alţii din sfinţii patriarhi, prooroci şi apostoli au văzut pe Dumnezeu în diferite chipuri. Însă noi nu zicem că aceşti sfinţi au văzut fiinţa lui Dumnezeu. Ci, zicem că El li S-a arătat şi au văzut oarecari chipuri şi vederi pe măsura credinţei lor şi după cum a socotit înţelepciunea Sa cea negrăită că este de trebuinţă şi de folos a Se arăta robilor Săi (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 436).
Dar e bine a ţine minte şi aceasta: de auzim în Sfânta Scriptură că Dumnezeu este numit Tatăl nostru, potrivit celor zise de Mântuitorul nostru:„Voi tată să nu numiţi pe nimeni pe pământ, că Unul este Tatăl vostru Cel din ceruri” şi celor spuse după preaslăvita Sa Înviere: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17), să nu înţelegem că Dumnezeu este Tatăl nostru după fire, ci El este Tatăl nostru după dar.
Căci e Tată Ziditor după dar, dar nu născător. Tată firesc este numai al Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care L-a născut mai înainte de toţi vecii fără de mamă şi fără de patimă. Dar şi aceasta să o ştim că El este Tatăl nostru mai adevărat decât tatăl cel ce ne-a născut pe noi trupeşte.
Fiindcă Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, dintru nefiinţă ne-a adus întru fiinţă. Şi tot el a dat şi tatălui nostru cel după trup existenţa şi puterea de a ne naşte (Sfântul Atanasie al Alexandriei, Cuvântul 11 împotriva lui Arie). Iar dacă Dumnezeu ne numeşte pe noi în Sfânta Scriptură „dumnezei” şi „fiii” Săi, zicând: „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi” (Psalmii 81, 6), să ştim că, după darul lui Dumnezeu, pot căpăta şi oamenii dumnezeirea şi înfierea, dar după fiinţă numai un Fiu are Dumnezeu Tatăl: pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
În cele de mai departe vom spune puţine şi despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl. Ieşirile Duhului Sfânt sunt două. Una e pururea şi mai presus de ani, împreună cu naşterea Fiului. Iar alta sub vremi, care s-a revărsat şi se dă, după ce S-a proslăvit Hristos, apostolilor în zilele cele mai de pe urmă, în praznicul Cincizecimii, şi peste toţi cei care până acum au dreaptă credinţă şi păzesc poruncile lui Dumnezeu.
Şi precum îndoită este naşterea Fiului, una adică fără de început, numai din Tatăl, iar alta în vreme, ca noi şi pentru noi, numai din Maică, tot aşa îndoită este şi ieşirea Duhului Sfânt, una fără de vreme, numai din Tatăl, iar alta sub vremi şi către noi, de la Tatăl prin Fiul. Ieşirea Duhului Sfânt din Tatăl o arată însuşirea purcederii pe care a vestit-o Însuşi Domnul zicând: „Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede” (Ioan 15,26). Iar pe cealaltă, care este sub vremi şi către noi, o mărturisesc cele ce s-au grăit despre Duhul Sfânt de către teologi în cărţile lor (Cataloghi, foaia 143).
Precum mărturisim în Simbolul credinţei noastre celei dreptmăritoare, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Acest mare adevăr nu l-am învăţat de la vreun înger sau de la vreun sfânt, ci de la Însuşi Stăpânul şi Ziditorul îngerilor şi al sfinţilor, de la Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
El ne-a arătat mai întâi acest mare adevăr în dumnezeiasca Sa Evanghelie, zicând: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine” (Ioan 15, 26).
Apoi, după Domnul nostru Iisus Hristos, sfinţii din cele mai vechi timpuri, atât Sfinţii Apostoli cât şi Sfinţii Părinţi, au învăţat că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi prin Fiul S-a arătat oamenilor.
Dintre Sfinţii Părinţi, cel dintâi care arată acest lucru este Sfântul Grigore Făcătorul de minuni, care, ţinând credinţa ce s-a dat prin descoperirea Sfântului Ioan Evaghelistul şi de Dumnezeu Cuvântătorul, zice: „Şi în Duhul Sfânt, Carele din Tatăl are existenţa şi prin Fiul S-a arătat oamenilor” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 460).
Dumnezeiescul Grigore Teologul (în Cuvântarea 45 către Evagrie) numeşte pe Fiul şi pe Duhul rază geamănă a Tatălui. La fel şi Sfântul Grigore de Nyssa, în cuvântările cele împotriva lui Ananie, grăieşte: „În fiinţa cea nezidită şi mai înainte de veci, Tatăl fără de început şi nenăscut şi pururea Tată se înţelege; iar dintr-Însul îndată, fără despărţire, Fiul Cel Unul Născut împreună se înţelege; iar prinr-Însul şi împreună cu Dânsul, negândind nimic între Ei în chip deşert şi neipostatic, îndată se înţelege împreună şi Duhul Sfânt, nerămânând la urmă după Fiul ca existenţă, ca să se înţeleagă Cel Unul Născut fără de Duhul” (Cataloghi, foaia 81).
Dascălii cei mari ai Bisericii lui Hristos învaţă că nu şi de la Fiul (Filioque, precum zic catolicii), ci numai de la Tatăl se purcede Duhul Sfânt. Căci Sfântul Grigore Teologul, numind pe Fiul şi pe Duhul raze gemene ale Tatălui, ne-a arătat că feţele amândouă fără de nici o mijlocire din Tatăl sunt.
Iar Sfântul Grigore de Nyssa, zicând că Duhul nu este mai pe urmă decât Fiul după existenţă, dezaprobă socotinţa cum că Fiul a ieşit mai întâi, iar Duhul mai pe urmă din Tatăl. Iar Sfântul Ioan Damaschin, spunând că: „Împreună întru aceeaşi dată este şi naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh” (Dogmatica, p. 46), astupă cu totul gurile ce grăiesc în deşert cum că şi de la Fiul ar purcede Sfântul Duh.
Şi în alt loc, dumnezeiescul Ioan Damaschin zice: „Iar pe Duhul Cel Sfânt şi de la Tatăl Îl zicem, şi Duh al Tatălui Îl numim. Iar din Fiul pe Duhul nu-L zicem, ci Duh al Fiului Îl numim şi mărturisim că prin Fiul S-a arătat şi Se dă nouă” (op. cit., p. 44).
E bine să mai ştiţi şi să ţineţi minte că oriunde se va zice că Duhul Sfânt este din Tatăl prin Fiul, sau că purcede din Tatăl prin Fiul, să ştiţi că acest cuvânt „prin Fiul” însemnează că într-aceeaşi dată şi împreună şi nedespărţit cu Fiul ce se naşte, purcede şi Duhul Sfânt din Tatăl, nerămânând mai pe urmă cu existenţa.
Căci deodată şi ipostasul cel născut al Fiului şi ipostasul cel purces al Duhului au existenţa din Tatăl. Adică Fiul există împreună cu Duhul Sfânt ce purcede şi Duhul Sfânt este împreună cu Fiul ce se naşte. Şi nici Fiul nu are după ipostas existenţa din Duhul Sfânt, nici Duhul nu are existenţa din Fiul. Ci, întru aceeaşi dată acestea amândouă ies din Tatăl, deşi au un deosebit mod de existenţă, precum am zice că puterea cea încălzitoare prin puterea cea luminătoare ţâşneşte din foc (ibidem, pp. 481-482).
Unii din teologii cei din Apus, spre a-şi întări şi a-şi susţine dogma lor despre purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul, aduc această pildă: precum Eva e numai din Adam, iar Set împreună din Adam şi din Eva, aşa şi Fiul este întru cele dumnezeieşti numai din Tatăl, iar Duhul Sfânt din Tatăl şi din Fiul împreună.
Însă să se ştie că Sfântul Grigore Teologul (în Cuvântul 23) şi Sfântul Ioan Damaschin (op. cit.) nu primesc această pildă, arătând că nu are nevoie Tatăl de oarecare ajutor al Cuvântului pentru purcederea Duhului. Ei arată că cele trei dumnezeieşti ipostasuri, deşi se deosebesc după însuşiri, sunt de o fiinţă.
După ei nu numai că este cu neputinţă (precum zice şi Sfântul Vasile în Epistola 38) ca pilda aceea să fie adevărată, ci e şi foarte necuviincioasă şi e o deşertăciune ca din cele de jos a se lua asemănarea celor de sus.
Nu mai spunem că de ar fi pilda aceea întru toate asemenea, ar urma, precum zice vestitul Iosif Vrienie (tom. I, foaia 47), că nu Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi din Fiul, ci Fiul se naşte din Tatăl şi din Duhul. Căci nu Eva din Adam şi din Set, ci Set din Adam şi din Eva, care hulă nici catolicii nu o vor primi (vezi despre toate acestea, pe larg, la Sfântul Ioan Damaschin, Teologhicon, Iaşi, 1806, p. 488).
Iar dacă în multe locuri Sfinţii Părinţi învaţă că Duhul Sfânt este chip al Fiului (ca Sfântul Grigore făcătorul de minuni în mărturisirea credinţei, Sfântul Atanasie în Epistola I către Serapion, şi Marele Vasile în cartea a 5-a Împotriva lui Eunomie, şi Sfântul Ioan Damaschin în cartea I, cap.XIII, şi în al treilea tratat despre sfintele icoane), să se ştie că aceşti Sfinţi Părinţi, numind pe Prea Sfântul Duh chip al Fiului, nu înţeleg că de la Fiul are existenţa. Căci numai din Tatăl purcede Duhul, şi numai Tatăl este pricina şi începutul şi al Fiului şi al Duhului (Sfântul Ioan Damaschin, Teologhicon, pp. 491-492).
Cu acestea voi face încheierea cuvântului de astăzi. Şi să rugăm pe Preabunul nostru Dumnezeu, Cel în Treime închinat, ca să ne lumineze cu Darul Său, spre a înţelege şi a ţine minte dogmele cele preasfinte şi deplin adevărate ale credinţei noastre celei dreptmăritoare. Amin!
via Doxologia