Orb fiind şi a căpăta prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întuneric, ieşirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî să mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi cu orice luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochilor duhovniceşti, ai credinţei, şi să-L vezi pe Iisus, să ţi Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului. A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească; iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu.
Multă vreme nu am înţeles tâlcul orbului din naştere. Nu înţelegeam explicaţia lui Iisus.
Nu-i de mirare, căci ce deosebire mare este între noi şi Iisus! Noi dăm să trecem cât mai repede pe lângă “lazării” lumii acesteia, neputând răbda suferinţa lor, pentru că suntem incapabili în faţa ei. Bani n-avem, putere n-avem, inimă n-avem – n-avem nimic în faţa suferinţei. Deci fugind de “lazări”, fugim de propria noastră nimicnicie.
Aşa şi ucenicii, delegaţii noştri de lângă Dumnezeu, îl întrebau pe Iisus: “Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”
Când nu poţi nimic, faci “ştiinţă”, întrebi de cauză, iar când cauza e un păcat, faci morală. Oricum, chiar încercuiţi în neputinţă, încercăm o măsură preventivă. Ceea ce au păţit alţii, tu poţi să nu păţeşti dacă ocoleşti greşelile lor.
Se vede că Iisus vorbea cu ucenicii despre puterea dezastruoasă pe care o au păcatele, greşelile împotriva vieţii, tendinţa de a schimonosi viaţa omului şi a o chinui în întunericul orbirii şi a altor suferinţe.
Acum să vedeţi deosebirea dintre noi şi Dumnezeirea lui Iisus. Iisus era şi este Dumnezeu. Mulţi n-au ştiut; şi mulţi nu vor şti până la sfârşitul lumii că Iisus este Dumnezeu (pentru că nu vor să ştie).
Vindecarea aceasta minunată a orbului din naştereface dovada Dumnezeirii Lui şi-i arată omului marginile puterii şi ştiinţei sale.
Noi ocolim “lazării”, dar Iisus îi cunoştea şi îi chema la Sine. Îl cunoştea pe Natanael pe când era copil mic, ascuns sub frunzele de smochin de urgia lui Irod. Cunoaşte acum pe orbul acesta mai înainte de a se naşte, dezvăluindu-ne cu el o taină a lui Dumnezeu: că nu s-a născut orb nici pentru păcatele lui, nici pentru păcatele părinţilor săi, ci ca să se arate lucrul lui Dumnezeu cu el.
Într-o altă împrejurare, Iisus Se mărturiseşte a fi mai înainte de Avraam; iar în alta, mai înainte de a fi lumea. O icoană îl arată pe Iisus zidindu-l pe Adam. Şi aşa este: “Toate printr-însul s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).
A face ochi vii din pământ şi scuipat, nu mai e treabă de om, ci lucrul lui Dumnezeu. A drege nişte ochi, a tăia albeaţa de pe ei o mai fac şi doctorii, dar a face ochi noi şi încă din aşa material şi pe care îi mai şi trimiţi la spălat în apa Siloamului, iar asta la un orb din naştere, aceasta a putut-o face numai Cel ce l-a zidit pe Adam cu mâna Sa din ţărână.
Acesta este tâlcul tămăduirii orbului din naştere: Dumnezeu Tatăl a vrut să descopere lumii pe Dumnezeu Fiul, ca Creator al lumii şi ca autor al vieţii. La această voinţă a Tatălui s-a aprins Duhul lui Iisus, Şi-a însuşit această voinţă ca o misiune a Sa în lume, aşa cum e într-o lumină aprinsă însuşirea de a lumina! Această voinţă a Tatălui s-a aprins în Duhul lui Iisus, prin El luminând lumii adevărul.
Cunoscând Iisus pe orb că-i omul prin care Tatăl are să facă lumii o revelaţie – descoperire – a Fiului ca autor al vieţii, cunoscând voia Tatălui pe care Şi-a însuşit-o drept misiunea vieţii Sale pământeşti – model pentru noi pământenii – cu această siguranţă dumnezeiască a scuipat pe pământ şi a făcut tină şi a uns ochii orbului, adică găurile ochilor, şi a zis: “Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului” (Ioan 9, 6-7). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.
Dar lucrul lui Dumnezeu nu se termină cu nişte ochi de reparat. Deşi pentru noi oamenii ar fi totuşi un lucru convingător pentru simplul motiv că, până azi, ştiinţa a făcut aparate ca ochiul – aparatul de fotografiat şi altele – dar ştiinţa omenească n-a putut face cu viaţă nici măcar un bob de grâu sau un ou de muscă.
Împărăţia vieţii este Împărăţia lui Dumnezeu. Natura vieţii, naşterea şi susţinerea ei atârnă de Dumnezeu, de la creaţia ei, până la sfârşitul lumii: “Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăţi. Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor, şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce” (Psalmul 103, 29-30).
Deci să ne cunoaştem marginile şi îl vom cunoaşte pe Dumnezeu.
Faptele lui Dumnezeu, care toate-s minuni ale vieţii, îi pun pe oameni în multe nedumeriri. Aşa s-a întâmplat şi cu orbul din naştere, care a căpătat vederea prin minune.
Vecinii şi cei care îl cunoşteau şi-l văzuseră orb, s-au minunat şi începură a se nedumeri întrebându-se, despre el: Cine o fi, el sau altul care seamănă cu el? Iar el zicea: “Eu sunt!” Dar oamenii nu ies aşa uşor din nedumerire. Mărturisirea orbului despre Omul care se cheamă Iisus şi care i-a făcut ochii din pământ, nu i-a lămurit deloc. Drept aceea îl duc la interogatoriul fariseilor din Templu.
Şi era sâmbătă, zi sensibilă pentru farisei. Deci, de la început ancheta era sortită să iasă rău. Iată-l din nou pe Iacov al Vechiului Testament luptându-se cu Dumnezeu. Dar iată-l şi pe orbul din naştere transformat în misionar. Urmează un schimb de întrebări şi răspunsuri, despre cum a decurs căpătarea vederii, precum şi despre Cel ce i-a dat vederea. Orbul îl apăra pe Dătătorul ochilor săi. Fariseii îl huleau zicând că-i un păcătos, deşi unii recunoşteau că un om păcătos nu poate da vedere orbilor. Neisprăvind nimic, au chemat pe părinţii orbului. Aceştia, înfricoşaţi de farisei, dau doar mărturia că acesta care a fost orb din naştere, e fiul lor. Dar cum vede acum şi cine i-a dat vederea, ei nu ştiu. Se lepădau de a mărturisi pe Dumnezeu, lăsând darul mărturisirii fiului lor, că-i în vârstă. Deci însuşi el să grăiască despre sine!
Jidovii se sfătuiseră între ei să dea afară din sinagogă pe oricine va mărturisi pe Iisus că este Mesia, adică Fiul lui Dumnezeu, aşteptatul neamurilor. Aceasta o ştiau toţi, deci şi părinţii orbului, de aceea au şi fugit de un răspuns răspicat, precum că unde nu erau ochii din naştere, numai Dumnezeu putea să-i pună.
Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi-l sileau, în numele lui Dumnezeu,să zică vorbe rele de Iisus, cum că e păcătos. Dar el n-a zis. Şi din nou l-au pus să povestească vindecarea sa. Omul şi-a permis atunci o întrebare care i-a înfuriat: “Acum v-am zis şi n-aţi auzit? Ce, iarăşi voiţi să auziţi? Au doară, vreţi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui?” Au sărit deci iudeii cu ocara pe el, grăind totuşi adevărul: “Tu eşti ucenic al Aceluia; iar noi ai lui Moise suntem ucenici. Noi ştim că Dumnezeu cu Moise a grăit; iar pe Acesta nu-L ştim de unde este!” (Ioan 9,1-29).
În altă împrejurare au fost şi mai nestăpâniţi la mânie, zicând despre Iisus că-i de la diavolul (Matei 12, 24).
Aşa-i firea omului păcătos; când îi loveşti dracii, îţi zice că tu ai drac. Ajunge la această sucită întorsătură de minte pe care o fac prejudecăţile în capul fariseilor, şi care îi opreşte de a şti de unde este Iisus.
Omul care a căpătat vederea trupească, prin mărturisire capătă şi vederea sufletească, şi auzim una dintre cele mai frumoase mărturisiri: “Întru aceasta este minunea că voi nu ştiţi de unde este, iar El a deschis ochii mei. Şi ştim că pe păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea face nimic” (Ioan 9, 30-33).
Aceasta era credinţa tare ca muntele a acestui nou misionar al lui Iisus.
Deci fariseii, văzând că nu pot isprăvi nimic cu el, l-au ocărât: “În păcate tu te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi”, pe cei drepţi, tainele lui Dumnezeu? Şi l-au dat afară.
Iată tragismul situaţiei. Orbul capătă vederea, iar fariseilor li se întunecă mintea, ochii, de mânie asupra lui şi asupra lui Iisus. Un duh rău îi ţine de inimă ca să nu recunoască pe Iisus şi să le lumineze şi ochii sufletelor lor.
Iisus a tămăduit orbirea ochilor, dar n-a putut tămădui orbirea răutăţii, care nu are leac, dar are pedeapsă.
Deci să urmărim desăvârşirea vederii orbului din naştere şi desăvârşirea orbirii sufleteşti a fariseilor.
Când a auzit Iisus că l-au gonit afară din sinagogă, aflându-l, i-a zis:“Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Iar el a zis: “Cine este Acela, Doamne, ca să cred Într-însul?” Şi i-a zis Iisus: “L-ai văzut pe El. Cel ce grăieşte cu tine, Acela este”. Iar el a zis: “Cred, Doamne!” şi I s-a închinat Lui.
Omul acesta, cu care avea Dumnezeu rostul să descopere lumii pe Fiul Său, Creator al vieţii, dându-i din tină o pereche de ochi, s-a învrednicit de la Dumnezeu, la rându-i, de descoperirea lui Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, prin însăşi dumnezeiască mărturisire.
De puţine ori S-a descoperit Iisus pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu. O dată samarinencii, a doua oară acestui orb din naştere şi a treia oară ucenicilor, înainte de slăvitele Sale Patimi.
Poate că aceasta a fost în lumea aceasta recunoaşterea lui Dumnezeu către el, pentru că a purtat cu răbdare orbia fără vină şi pentru că L-a mărturisit pe Iisus că este de la Dumnezeu înaintea tăgăduitorilor Săi, că l-a învrednicit de o descoperire dumnezeiască.
Orb fiind şi a căpăta prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întuneric, ieşirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî să mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi cu orice luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochilor duhovniceşti, ai credinţei, şi să-L vezi pe Iisus, să ţi Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului.
A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească; iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu.
Credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui este acelaşi lucru cu ieşirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască, ieşirea în lumina veacului viitor. Iată o tămăduire deplină. Iată un misionar neînfricat al lui Iisus.
(Rostul Incercarilor – Ierom. Arsenie Boca, Ed. Pelerinul – Iasi 2004)
via Doxologia