Uneori, problema oamenilor fără adăpost se poate rezolva într-o sală de banchet din Las Vegas. Așa s-a întâmplat în statul american Utah, care anul acesta a ajuns să aibă o rată a persoanelor fără adăpost de zero funcțional, după ce, în urmă cu doar un deceniu, avea aproape 2.000 de cetățeni evacuați „cronic”.
Washington Post relatează că numărul persoanelor fără adăpost încadrate la categoria „cronic” (adică de cel puțin un an pe drumuri, sau de cel puțin patru ori rămase fără adăpost în ultimii trei ani) a început să crească la începutul anilor 1970. Odată cu el, au crescut și costurile. În bani, Universitatea Pennsylvania calcula costul anual implicat de o persoană fără adăpost, suferindă de o boală mintală, la nu mai puțin de 40.500 de dolari. Cifre valabile pentru New York City. De ce? Pentru că oamenii străzii ajung mai des în închisoare, sunt spitalizați mai des, apelează mai des la adăposturi sociale.
În medie, în Utah, statul cheltuia în jur de 20.000 de dolari anual pentru fiecare persoană fără adăpost. Asta până ca cercetătorul în științe sociale Samuel Tsemberis să vină cu o idee pe cât de inovatoare pe atât de contraintuitivă. Bazându-se pe studii întreprinse în Districtul New York și în New York City, în 2003, Tsemberis a prezentat în cadrul unui banchet al oficialităților un plan potrivit căruia soluția cea mai eficientă din punct de vedere al costurilor pentru diminuarea numărului de persoane fără adăpost este, simplu, oferirea de adăposturi.
Cercetătorul a demonstrat, cu cifre, că investiția pe care statul ar fi făcut-o în oferirea de case persoanelor fără adăpost ar fi mai mică decât ceea ce plătea la acel moment pentru serviciile sociale oferite. Și a argumentat că rata de eșec a proiectului (eșecul de readaptare la o casă locuită a persoanelor fără adăpost) va fi minimă.
Nu s-a înșelat. Din fericire, prezent la banchet era și omul de afaceri Lloyd Pendleton, recent numit în fruntea Grupului Operativ privind Locuințele din Utah. El a fost convins de ideea prezentată de Tsemberis și a trecut la aplicarea ei. Așa s-a scris istoria unuia dintre cele mai radicale programe naționale de eradicare a fenomenului homelessness.
Tsemberis avusese dreptate. După prima etapă de implementare, niciunul dintre oamenii care primiseră o casă nu s-a reîntors pe străzi. În 2005, Utah înregistra 1.932 de oameni fără adăpost încadrați la „cronic”. În 2014, numărul scăzuse deja cu 72 de procente, ajungând la 539. Astăzi, directorul departamentului de stat Dezvoltare Locativă și Comunitară, Gordon Walker, spune că statul „se apropie de o statistică zero funcțional”.
Utah a reușit această performanță fără să aplice teoreme complicate sau modele statistice sofisticate, scoteau în evidență jurnaliștii de la Washington Post. Însă, necesară pentru acest proiect, a fost suspendarea a ceea ce, până atunci, fusese considerată înțelepciune convențională.
sursa: Semnele Timpului