Acestea au fost pînă la începutul lui 1948. Din acest an toate s-au schimbat. Legionarii din închisori au fost declarati drept cei mai mari duşmani ai statului comunist şi, in consecinţă, li s-a aplicat un regim foarte dur. Și nu numai lor, ci şi tuturor duşmanilor regimului bolşevic. Părintele a ţinut să-mi spună cum a mai trecut încă o dată prin moarte:
„După ce am fost arestat a doua oară (şi trecusem pe la Galda şi Ciugurdel), eram prin 1950-51 la Aiud. Aici primeam zilnic murături stricate şi mălai stricat, care rămâneau de la armată. Când s-au terminat şi acestea, ne dădeau zeamă de fasole şi slăbisem cu totii tare de tot. Eu însă mai mult.
De la un moment dat nu am mai putut să mă ridic din pat. Aflasem de la nişte medici cum se moare de foame: întâi se consumă grăsimile, apoi muşchii – rămâi piele şi os –, apoi se consumă celulele nobile, celulele nervoase din creier şi din inimă. Aceasta se petrecea cu mine: începeam să nu mai văd, nu mai puteam vorbi și gândi. Intr-o zi au venit băieţii mai tineri de la munci şi m-au întrebat cum mă mai simt. N-am putut să le răspund nimic. Doar plângeam. Mai tîrziu le-am spus că mă pregătesc să mor. A venit, a doua sau a treia zi, praznicul Adormirii Maicii Domnului. Maica Domnului a făcut o mare minune: venise, nu se ştie cum şi de unde, un vagon de fasole. Acesta s-a terminat în câteva zile, la câți inşi eram acolo. Dar în acele zile am mâncat fascle, şi încă consistentă. Aşa mi-am revenit. Pe urmă a fost o anchetă privind vagonul. Nimeni nu a ştiut de unde a apărut, şi nici nu s-a aflat cine l-a trimis. Ceea ce m-a întărit atunci, în încercarea aceea grea, a fost un cuvînt al lui Nicu Mazăre, cu care eram în celulă: „Înnoi-se-vor ca ale vulturului tineretile tale.”
Cu adevărat, anii aceia au fost foarte grei pentru detinutii politici. Cu siguranţă, nici situatia economică a țării nu era strălucită după foametea din anul 1947 şi din cel următor, care a făcut pe multi tărani (şi nu numai), mai ales din Moldova, să-şi lase case şi tot avutul şi să plece în alte părti ale ţării, unde se mai găsea câte ceva de mâncare. Se poate vorbi de un adevărat exod al acelor ani. Au fost cazuri în care unii şi-au dat ori chiar vândut copiii unor familii din Ardeal, unde dezastrul nu era aşa de mare.
În închisori viaţa deținutilor politici era cât se poate de grea. Se făcuseră sute de mii de arestări şi initial, după anchetele din anii 1948-1950, puşcăriile s-au organizat pe „clasele sociale” cărora aparțineau deținuții. Aiudul era pentru intelectuali, Piteştiul pentru studenți,Gherla pentru muncitori, Făgăraşul pentru cadrele militare, etc. Părintele Iustin mi-a vorbit de o grevă generală care a izbucnit în Aiud în 1950, începută oarecum violent, prin ruperea obloanelor de lemn de la geamuri (arestatii erau ținuți în întuneric zi şi noapte, cu excepția celor câteva minute de plimbare pe zi, urmată de mai multe zile de grevă a foamei. Chiar şi sfintia sa a tinut post negru două săptămâni şi mi-a spus că majoritatea au refuzat orice hrană şi apă vreme de cel putin una-două săptămâni.
Petre Ţuţea a postit 38 de zile, după care nu a mai putut să se opună alimentării forţate. Aceste întîmplări au fost urmate de schimbarea strategiei guvernului cu privire la detinuții politici, cărora li s-a oferit să muncească în minele din Maramureş, unde au primit hrană mult mai bună, chiar dacă regimul de muncă ce li s-a impus a fost foarte aspru.
Despre viaţa de zi cu zi a celor din închisorile primilor ani de comunism ştim cu siguranţă că de la Aiudul anilor 1944-47, unde Constantin a fost împreună cu „misticii”, plăcutul lui Hristos s-a dăruit pe sine rugăciunii neîncetate şi celorlalte fapte bune atît de iubite de monahi. După mărturia Părintelui Iustin, grupul „misticilor” de la Aiud a dat solutia de supravieţuire în acele grele conditii şi a schimbat închisorile în mănăstiri, pentru multele rugăciuni pe care toti detinutii le spuneau zi şi noapte, pentru Psalmii şi capitolele din Noul Testament care fuseseră învățate pe din afară şi pentru îndeletnicirile duhovnicești pe care le deprinseseră acolo. Și cât de grea le era viaţa şi Cine era Cel ce îi întârea, se întelege şi din vizita pe care unul din tartorii bolșevici ai acelor ani a făcut-o într-una din închisorile politice, unde a strigat, plin de uimire, văzindu-i pe detinutii uscati de foame:
„De ce nu mai muriti odată, bandiților? Ăia de afară sunt graşi şi frumoşi şi mor pe capete, iar voi trăiți, criminalilor!”
(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 47-50)