“Mogulii” perioadei postdecembriste ies din scenă unul după altul. După condamnarea la 10 ani de închisoare a lui Dan Voiculescu (care urmează altor condamnări răsunătoare ale anilor precedenţi, cum ar fi Vântu, Copos, etc.) s-a produs şi moartea lui Dinu Patriciu, măcinat de grave probleme de sănătate. Vorbim de figurile de seamă ale capitalismului românesc postdecembrist, care şi-au însuşit averi imense prin fraude la adresa statului. Numitorul comun al tuturor acestora este apartenenţa sau o anumită legătură (insuficient clarificată) cu structurile fostei Securităţi. Nici răposatul Dinu Patriciu nu face aici excepţie, el având cabinet privat de arhitectură încă dinainte de 1989, lucrând comenzi în ţarile arabe, şi fiind cel care în ianuarie 1990 a înfiinţat prima firmă privată din România. Chiar dacă ulterior el a păşit pe calea liberalismului (adept al filosofiei “statului minimal”, dar numai după ce a avut parte de privatizări favorabile propriului interes şi defavorabile celui general), semnele de întrebare privind trecutul său nu sunt încă pe deplin elucidate.
Întrebarea care se pune este dacă această clasă de capitalişti autohtoni a fost benefică sau nu pentru România. Teoretic vorbind, apariţia unei asemenea clase ar fi fost de dorit. Capitalul naţional e în principiu cât se poate de benefic, dar numai atunci când fraudele sunt reduse la minimum iar rularea sa este menită să faciliteze o dezvoltare economică reală a ţării, iar nu în primul rând căpătuirea unor indivizi.
Trecutul acestora ar putea sau ar trebui să joace în fond un rol mai puţin important decât calităţile lor morale. Dar aceste aspecte se leagă între ele. Trecutul le-a condiţionat fără îndoială şi profilul moral, fapt ce a dus la rezultatele dezastruoase binecunoscute. Căci goana după profit nu trebuie să facă rabat de la o minimă onestitate sau, chiar mai mult, de la capacitatea managerială şi intuiţia faptului că profitul generat prin investiţii pe termen lung, bună organizare şi muncă cinstită e chiar mai mare decât cel acaparat prin “ţepele” trase statului pe termen scurt. Desigur, între toţi cei numiţi mai sus există şi deosebiri de nuanţe. Dacă Voiculescu sau Vântu au controlat medii de informare de mare impact care nu erau altceva decât slugi ale propriilor interese, un Dinu Patriciu a adoptat o atitudine mult mai liberală faţă de ziarele pe care le deţinea, fără să se amestece în linia lor redacţională. De asemenea, a susţinut financiar prin fundaţia sa numeroşi studenţi români la universităţi din străinătate. În anumite privinţe lucrurile se cer aşadar privite nuanţat, de la caz la caz.
Totuşi, dacă privim la influenţa acestor “moguli” sau capitalişti autohtoni luaţi în ansamblul lor asupra economiei româneşti, concluziile sunt inechivoce. Până şi afacerile lui Dinu Patriciu s-au dovedit a fi în final perdante. Ce a rămas în urma sa pentru România, în afara recunoştinţei unor bursieri? Vreo firmă de succes, despre care se poate spune că e bazată pe un capital majoritar autohton? Petromidia a fost vândută, cu datorii cu tot, unei companii din Kazahstan, perspectiva achitării datoriilor către statul român în bani (iar nu în acţiuni, care după ce s-au plimbat pe la diverşi proprietari revin statului, nemaiavând însă majoritatea) fiind ca şi inexistentă. De asemenea falimentare au fost şi celelalte proiecte economice ale lui Dinu Patriciu.
Economia românească, în loc să fie reorganizată, retehnologizată şi eficientizată după 1990 (sau cel puţin părţile ei viabile) a fost pusă pe butuci spre a fi mai uşor devalizată nu de către străini, ci de către “capitaliştii” autohtoni. Care s-au dovedit a fi experţi mai degrabă în “ţepe” decât în strategii pe termen lung, care ar fi fost benefice în cele din urmă pentru întreaga ţară.
Capitalul românesc, dacă ar fi încăput pe mâini cât de cât oneste, dar cu adevărat capabile, eficiente şi dispuse la efort, ar fi putut fi sporit şi prin locurile de muncă create ar fi slujit cu adevărat interesul naţional.
Din păcate nu a fost să fie aşa. Iar acest lucru nu poate fi schimbat nici de aceste ieşiri din scenă ale “mogulilor”. Dacă în privinţa lui Dinu Patriciu nu putem spune decât “Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească”, despre ceilalţi nu putem decât să rămânem cu satisfacţia mai mult platonică că au primit ceea ce au meritat.
Faptul acesta nu ţine, ce-i drept, de foame, dar e unul esenţial pentru sănătatea morală a acestei ţări. De Bogdan Munteanu – Permanenţe