Pe stradă, venind spre casă, mă salută cineva, un roșcat, nebărbierit, voinic, flancat de unul mai mic, slăbuț, fercheș. În spatele lor, doi cetățeni cu mâna dreaptă în buzunare.
Răspund la salut. Și merg mai departe; vedeam încercuirea. Mă știam de mult urmărit, pas cu pas. ”Umbra” mea se ținea scai de mine. Știam, vedeam, așteptam. Cei doi din spate trec pe lângă mine, grăbiți, face zece metri și la colț se opresc. E ora nouă seara. Pe stradă, puțină lume. La colț, o mașină. Roșcatul, flancat de subțirel, se apropie din nou când ajunge la colț și, cu o mișcare de lup încercat, mă apucă de spate. Când mă răsucesc, subțirelul îmi pune sub nas pistolul. Avangarda îmi leagă rapid mâinile la spate și toți întrăm în jep, care pornește imediat.
– Mergem la interne, să dați o declarație, mă lămurește roșcovanul.
– Numai una?
– Ha, ha, ha! Ai priceput!
– După părerea mea, e curată arestare.
– Întocmai.
– Aveți și mandat de arestare?
– Poftim! Citesc hârtia cu ordinul de arestare, ținută sub nas de către subțirel.
La Interne mașina se oprește și, pe jos, coborâm câteva trepte. La stânga e o cameră mare și acolo un sublocotenent cu figură atletică mă măsoară nepăsător, iscălește pentru primirea mea.(…)
Stau și mă examinez. Vasăzică am fost arestat. Și mi s-a făcut onoarea de a fi depus chiar la Interne. Ei, și-acum? Cu cine dau ochii pe aici? Și pe câți ani intru la răcoare?
Cred că este ora zece noaptea. Un plutonier apare, îmi face un semn și îmi spune: ”nu te uiți nicăieri, nu vorbești cu nimeni; urmează-mă!”
Ascensorul ne duce la etajul patru. Trecem prin mai multe uși, apoi intrăm într-o cameră mare, cu mai multe birouri la stânga.
Înaintea mea, ridicat de la un birou, un sublocotenent tânăr, blond, slăbuț. Parcă l-am mai văzut eu undeva. Îmi pare că pe la Oranki. Da, el, el, Dgionat (de la Chișinău).
Vine până la un pas de mine și după ce se uită în ochii mei, îmi cârpește trei perechi de palme. Nu simt nici o durere. Parcă altul ar fi cel lovit. Mă încearcă totuși un sentiment de scârbă adâncă pentru trădătorul de la Orank, pentru ticăloșia de acum, de aici.
– Îți mai aduci aminte, măi, hoț de popă, de încurcăturile pe care ni le-ai făcut prin lagărele rusești? Îți mai aduci aminte de hotărârea tovarășei Ana Pauker – pronunțată la acel miting hotărâtor, la Oranki, în care voi, reacționarii, n-ați dat ascultare chemării ei, pentru formarea unităților voluntare, care aveau să elibereze poporul de fasciști, și să întroneze regimul democrat? Îți aduci aminte de toată propaganda negativă pe care ați făcut-o voi, trădătorii poporului muncitor, luptând din răsputeri pentru boicotarea acțiunii voluntare? Cuvântul tovarășei Ana Pauker, hotărârea ei, se traduce azi în fapt: ”Vom trece peste cadavrele voastre, pui de cățea ce sunteți”. Iată-te aici, la scaunul de judecată. O lună de zile ai stat liber și te-ai apucat să vorbești, să denigrezi regimul sovietic, ba chiar ai trecut la acțiune, cu ceilalți bandiți, criminali și hoți, punând la care comploturi banditești. Și acum iată-te în fața noastră. Ai ceva de obiectat? Cu voința poporului muncitor, nu te joci! De vreme ce poporul muncitor și-a luat soarta în propriile mâini, poporul nu se joacă. rade, arde totul în cale, trece fluierând victorios în marșul pentru realizarea programului, calcă nepăsător pete potrivnici, cărora le sfarmă capul ca la vipere, presărându-și drumul revoluției – în marș – cu cadavrele inamicilor. Ce n-ai priceput la Oranki, ai fi putut înțelege aici, în București, în luna de concediu pe care ți-am acordat-o! (…) Și acum, ai vreo obiecțiune de făcut?
– Domnule sublocotenent Dgionat, văd că ați învățat lecția frumos de tot. Vă felicit. Eu însă, între noi vorbind, vă știu că pe la Chișinău erați feciorul unui moșier, că ați făcut, vă aduceți aminte, politica legionară? Și că, a fost o vreme, când dădeați brânci, căutând locuri de comandă în această mișcare? Când ați crezut în ceva? Atunci, sau acum? Nu-i mult de când vă băteați în săbii pentru Dumnezeu și pentru Neam, cu negația veacului! Înțeleg prezența unui fecior de muncitor și acela străin de neam, aici la Interne, dar dumneata?
– Voi m-ați înșelat pe mine și erați gata să duceți la pieire un popor întreg. Acum am văzut că ”lumina vine de la răsărit”. Dreptatea stă de partea Uniunii Sovietice și a clasei muncitoare. Voi ați vândut țara nemților, care i-au furat bogățiile și noi trebuie să ridicăm osanale Uniunii Sovietice care ne-a eliberat de sub jugul nazist odios.
– Știți, domnule sublocotenent, cât ne costă dragostea Uniunii Sovietice, așa de călduros manifestată față de români? – mai călduros ca față de oricare altă țară ”eliberată”? Suntem amenințați în însăși existența noastră ca neam. Asta zic și eu vânzare, trădare de țară. Istoria noastră, ca neam, încă n-a cunoscut un pericol mai mare, pentru existența noastră, decât epoca de față. Dacă Uniunea Sovietică mai stă zece ani aici, la Dunăre, ne sufocă cu dragostea ei; sau izbucnim.
– Ticălosule, banditule, las’ că te lămuresc eu cu politica zilei. Și mă plesnește peste față, peste cap și cu cizmele peste picioare…
În birou intră mai mulți ofițeri cu stele și epoleți. Pe unii îi cunosc, pe alții nu.
– Ăsta-i? întreabă un locotenent colonel, mare cât un munte.
– Da, tovarășe, răspunde Dgionat.
– Haide!
Ieșim pe coridor; camere mici de o parte și de alta și tocmai în fund se deschide un birou mare, cu un reflector puternic pe o masă. În dosul luminii, colonelul Dulgheru. Pe scaun, în semicerc, douăzeci, treizeci ofițeri de securitate.
Mă așez, la poftirea lui Dulgheru, pe un scaun aproape de biroul lui.
– Cei-ai făcut?
– Mai nimic!
– Vasăzică regimul sovietic vă dădea pâine și zahăr iar voi, ca niște tâlhari, complotați, împiedicați lămurirea oamenilor, vă organizați încă de acolo pentru acțiunile voastre criminale de aici. Pentru ce nu v-au împușcat? Să fi scăpat pământul de voi!
– Nu știu de ce nu ne-au împușcat. Vor fi avut ei ceva motive tari. Poate că le trebuiam pentru jug…
Cineva, din apropiere, s-a rdicat mânios, trântindu-mi un pumn peste cap.
– Gușter ce ești! Fecior de cățea! Ah, cum te-aș strânge eu de beregată!!
– Lasă-l, zice Dulgheru, de după reflector. Povestește ce-ați făcut prin lagăre? Cum v-ați organizat? Cu ce scop?
– N-a fost nici o organizare. A fost ceva spontan, foarte natural pentru niște oameni care pun mai presus decât propria lor viață credința în Dumnezeu și dragostea față de neam.
– Dumnezeu nu există, e o invenție popească iar pe pământ sunt numai oameni. Națiuni nu există. Numai oameni muncitori! Și o altă categorie – minoră, care-i exploatează pe muncitori.
– Sigur, dumneavoastră, domnule colonel, vedeți numai pădurea-lumea și nu copacii-oamenii. Eu însă deosebesc bradul de stejar, carpenul de fag și vâscul de salcie. Acestea-s neamurile. Iar peste ele plouă și le crește Dumnezeu.
– Dumnezeu? Dumnezeu și paștele mătii de popă! Las’ că te satur eu acuș’ de ploaie. Ploaie cu ciomege!
– Ce mă-njuri, domnule?
– Nu-ți place? Tovarășe locotenent-colonel, chemați gealații! Să-l lămurească…
Gealații, patru soldați cu grai românesc stricat, mă duc într-o cameră și, sub ochii mei, pregătesc tot felul de obiecte pentru tortură. Auzisem, încă de afară, despre camerele torturilor de la Interne.
Legat cu mâinile de o grindă, sprijinit doar pe vârful degetelor de la picioare, număr loviturile cu bastonul de cauciuc.
Mă dor toate oasele, scrâșnesc din măsele, sângele îmi picură pe haine. Pe urmă a venit peste mine ca o căldură, apoi un întuneric des și nu mai știu ce-a fost.
M-am trezit în carceră. Strâns între peretele colțuros, rece, și ușa de fier, din spate.
Nu mă pot mișca nici la dreapta, nici la stânga. Nu mă pot răsuci. Poate peste o zi, peste două, poate peste trei zile, la ochi îmi vor apărea cercuri roșii, galbene, verzi. Picioarele, butuci! Gura, clei!
(…)
A trecut o lună, două, trei și încă jumătate din luna florilor. Port vânătăi pe trup și gust de otravă în cerul gurii. Sufletul s-a așezat cuminte la locul lui și, cu mângâieri de frate, îi dă apă vie trupului slăbănogit. Și-i conduce pașii. (…)
A început vifornița cea mare! Cât va ține oare, Doamne? Fulgeră, Tu, Iisuse, prin bezne, ca la lumina șerpilor de foc, să pipăim cărarea. Și, mântuiește-ne de cel rău.
(Pr. Dimitrie Bejan – Vifornița cea mare, Editura Tehnică, București, 1996, pp. 7-13)