Lăsaţi în pace eroii Rezistenţei anticomuniste!

de Florin DOBRESCU

Cu aceasta, paharul s-a umplut.

Seri la rând s-au perindat în convoaie ale prăbuşirii morale, ce păreau că nu se mai termină. Actori rămaşi în galeria teatrului şi filmului românesc, personalităţi din diferite domenii, răsărind dintre miile de telespectatori fideli ai acestei adevărate uzine de spălare a creierelor. Un Minister al Adevărului desprins din literatura lui Orwell. O maşinărie de propagandă pe care Stalin ar putea fi invidios. Antena 3.

Spectacolul dantesc a pălit însă în momentul în care Tudor Gheorghe, rapsodul îndrăgit de milioane de români, a putut să abdice de la morala elementară, coborându-se în întunericul cel mai de jos al ruşinii.
Comparând condamnarea şi încarcerarea lui Dan Voiculescu cu arestarea tatălui său în 1959 şi cu supliciul anilor de detenţie înduraţi de acesta, alături de zeci de mii de români demni, Tudor Gheorghe nu doar că şi-a încheiat, trist de ruşinos, o carieră care-l urcase pe culmile simpatiei românilor.

Până la urmă, modul în care înţelegem să intrăm în istorie este o opţiune a fiecăruia. Unii intră ca eroi sau martiri, pe poarta dinainte, sub jerbele luminoase ale gloriei. Alţii – pe poarta dindărăt, spre osânda veşnică a hulei urmaşilor.  Se pare că, din considerente de ordin mercantil – datorii de mult antamate în catastifele sistemului cripto-comunist, Tudor Gheorghe a preferat blidul cu linte, în detrimentul onorării unei misiuni. Este alegerea lui şi răspunderea lui în faţa viitorului.

Dar dincolo de asta, Tudor Gheorghe a păcătuit grav. Mai întâi, a comis o mare blasfemie. Blasfemie la adresa unor eroi-martiri ai neamului românesc. Cei care, la cumpăna veacului trecut, au îndrăznit să se opună, uneori chiar cu arma în mână, ocupaţiei sovietice şi regimului satanist instaurat de aceasta. Cei care prin sângele şi vieţile lor lăsate în lanţurile Jilavei şi Aiudului, ori sub zidul de execuţie, au spălat faţa mânjită de trădări şi laşităţi a României. Pe aceşti adevăraţi sfinţi în calendare neştiute ale neamului i-a ultragiat Tudor Gheorghe, pălmuindu-i cu comparaţia sa absurdă.

Nu voi intra aici în detaliile de ordin juridic care relevă în mod indubitabil, chiar şi pentru un profan în ale dreptului, vinovăţia certă a „Varanului”, aşa cum bine l-au poreclit adversarii săi. Au făcut-o în mod profesionist acei oameni de presă care înţeleg să-şi urmeze principiile deontologice.

Problema este cu totul alta. Voiculescu nu este un hoţ de rând. Nu este nici măcar unul din acei interlopi ajunşi miniştri, care au înşelat statul român la braţ cu spoitorii, precum Relu Fenechiu. Nu. Voiculescu este unul din exponenţii de primă linie ai fostei Securităţi. Ai uneia din ramurile sale cele mai criminale – cea externă. Este unul din nodurile reţelei diabolice care, beneficiind integral de fondurile secrete ale statului român şi de puterea braţului armat al regimului, au perpetuat, după decembrie 1989, structurile comuniste, metamorfozate subtil în noile instituţii „democratice”. Oligarhii – această specie apărută după căderea comunismului în Rusia şi ţările rămase sub influenţa ei, printre care şi România – au reprezentat pilonii de bază ai noilor regimuri. Regimuri întemeiate pe corupţie, jaf şi abuz, disimulând grotesc democraţia şi economia de piaţă.

Ei sunt artizanii şi beneficiarii diversiunii sângeroase din decembrie 1989, ai masacrului din 13-15 iunie 1990. Ei sunt responsabili de izolarea României după 1990 şi pierderea startului care a propulsat celelalte ţări foste comuniste la nivelul de dezvoltare de azi. Lor de datorăm 25 de ani de tranziţie oarbă prin deşertul care nu ne-a dus nicăieri. Ei ne-au furat anii tinereţii, privându-ne de o viaţă normală şi transformându-ne într-o altă generaţie de sacrificiu.

Nici o minte sănătoasă nu poate crede că Voiculescu a făcut în câţiva ani o avere pe care familii precum Ford au făcut-o în câteva generaţii.

Dar să ajungi să te solidarizezi cu această canalie, comparând-o cu oameni precum Valeriu Gafencu, George Manu, Nicolae Petraşcu sau Iuliu Maniu, mi se pare o ticăloşie fără seamăn.

Maestre Tudor Gheorghe, voi face în aşa fel ca acest mesaj să ajungă la d-ta. Îl voi trimite tatălui dumitale, bădia Ilie Tudor din Podarii Doljului. Poate că bătrânul deţinut politic te va apostrofa şi îţi va da o lecţie de istorie adevărată. Se pare că influenţa unor personaje precum Ion Iliescu, căruia i-ai făcut campanie electorală în 1992 sau Adrian Păunescu , naşul d-tale, ţi-au întunecat raţiunea şi te-au rupt de spiritul vetrei la care ai crescut.

Eu nu ştiu ce datorii ai d-ta de plătit acestor nemernici, dar pentru numele lui Dumnezeu: lasă-ne morţii în pace, maestre Tudor Gheorghe! Lasă-i să se odihnească acolo unde sunt, în morminte neştiute şi fără cruce! Lasă-i în pantheonul demnităţii româneşti! Căci ei au luptat de cealaltă parte a baricadei, împotriva celor fără neam şi Dumnezeu. Iar Voiculescu s-a aflat în tabăra acestora din urmă.

Ion Gavrilă Ogoranu răspundea, în 1998, unui naţional-comunist de extracţie securistă, care curta pe foştii luptători: „Ne despart prea multe morminte!…” Pricepi, maestre Tudor Gheorghe? Prea multe morminte!…

POST SCRIPTUM: S-a nimerit ca exact în aceste zile, IICCMER să înceapă acţiunile de deshumare a fraţilor Şuşman, căzuţi în Munţii Apuseni în luptă cu Securitatea. Văzând mulţimile de idioţi care se alătură bocitoarelor „Varanului”, am retrăit momentele dramatice din iunie 1990, când mulţimile FSN-iste ale Bucureştiului aclamau minerii lui Iliescu, mulţumindu-le că le-au salvat.