In acel iulie 1917, Romania trecea printr-una din cele mai grele incercari ale istoriei sale. Dupa ce, intr-o prima etapa a razboiului, armata trecuse Carpatii in ofensiva si impresionase Europa prin victoriile sale, s-a vazut prinsa ca intr-un cleste intre Fortele Centrale (Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria, Turcia) care atacau atat de la nord de Carpati, cat si dinspre sud de Dunare. A urmat retragerea, abandonarea Olteniei, a Munteniei, a capitalei Bucuresti si instalarea unei capitale provizorii la Iasi.
In plina ofensiva, fortele Puterilor Centrale se pregateau sa-l ocupe si pe acesta, in timp ce Europa privea consternata, asteptand momentul cand Guvernul si Casa Regala se vor refugia in Rusia.
Rusia insa era in plina debandada. Tarul abdicase, iar guvernul provizoriu condus de Kerenski isi stapanea cu greu armata, in care se infiltrasera oamenii lui Lenin si indemnau soldatii sa saboteze razboiul. Aliatii rusi erau tot mai putin de folos, iar armata romana tot mai singura.
Totusi, chiar si in aceste conditii, armata reuseste sa reia initiativa, declansand o ofensiva neasteptata soldata cu importanta victorie de la Marasti. Riposta germano-austro-ungara a aparut in dimineata de 24 iulie 1917, cand Puterile Centrale au atacat punctul cel mai vulnerabil al frontului, cel aparat de Divizia 34 infanterie rusa, care a cedat rapid pe o lungime de 10 km si o adancime de 3 km.
A urmat o inclestare crancena, desfasurata in trei etape si incheiata la 20 august, cand inamicul a inteles ca incercarea sa de a elimina Romania din razboi si a ocupa intregul ei teritoriu, a esuat.
Chiar si generalul german von Morgen, participant la batalie, consemna in memoriile sale: “Rezistenta dusmanului, in special a romanilor, a fost neobisnuit de darza si a constat in 61 contraatacuri (…). Romanii luptau la baioneta”.
In lucrarea sa “Pentru cei de maine” memorialistul Constantin Argetoianu ne da o imagine vie a conditiilor disperate in care isi apara armata romana ultima sansa, respectand legendara expresie “pe aicea, nu se trece!”.
Conjunctura nu prevestea ceva bun. Peste penuria de alimente, epidemia de tifos, lipsa de echipament, se suprapuneau slabiciunile armatei rusesti aliate, ai caror soldati paraseau frontul, ca sa umble razleti prin tara si sa jefuiasca populatia.
Mai rau, incercau sa insufle practicile comuniste soldatior romani stationati in Moldova, anume ca sa dezorganizeze si armata romana. Romania, care pornise la lupta contand pe ajutorul Aliatilor, s-a pomenit abandonata.
Singurul ajutor extern resimtit in tara a fost prezenta generalului Berthelot, specialist de inalta clasa in probleme militare, trimis de guvernul francez pentru reinstruirea armatei si pregatirea unor noi lupte.
Dar noi lupte nu se intrezareau, iar Fortele Centrale renuntasera pentru moment sa lupte in Romania, somand-o sa incheie pace separata.
Tratativele s-au purtat langa Bucuresti, la Buftea, din delegatie facand parte si memorialistul C. Argetoianu, la care m-am referit. Dar, desi documentele rezultate au fost redactate si semnate de delegati, pentru ca ele sa devina valabile era necesara ratificarea in Parlament si promulgarea de catre Regele Ferdinand.
Este greu sa reconstituim astazi daca documentele n-au putut fi finalizate pentru ca nu s-a reusit convocarea parlamentului, sau daca a fost o tactica de tergiversare a situatiei, pentru a nu atrage blamul Aliatilor cu pacea noastra separata, evitand totodata noi atacuri germane.
Astazi, specialistii sunt unanim de acord ca acel Marasesti al anului 1917 n-a fost numai o batalie castigata, ci chiar salvarea tarii de la dezastru, intrucat ocuparea Moldovei insemna pieirea Romaniei.
Pastrandu-si entitatea de tara si mai ales armata, Romania a avut prilejul sa se afirme din nou, atunci cand soarta razboiului s-a intors pe alte fronuri, iar Puterile Centrale au slabit.
Dupa redobandirea Bucurestiului, armata a reusit sa demonstreze ca inca mai exista si ca mai are forta de lupta, suficienta ca sa treaca din nou Carpatii in Transilvania, savarsind Romania Mare. De Victor Pitigoi – Ziare.com