Un termen uzitat frecvent de politicaştrii – preferabil la putere – atunci când adversarii devin incomozi. Asta se petrece nu numai la noi, o fac şi alţii mai cu moţ şi se pare că metoda are efect. Deoarece poate fi aplicată oricui, într-o lume predispusă să ia pe nevăzute ce i se serveşte, pentru a evita cât de mult posibil să-şi pună capul la contribuţie şi să-l oblige la activitatea care-i justifică rostul: acela de a gândi. Sau măcar să cerceteze, să se informeze, să verifice informaţiile şi să decidă în consecinţă, cum se cuvine, în cunoştinţă de cauză. Ştim că pretenţia de a-l face pe român să mai şi gândească – după un sfert de veac de lene cerebrală cronicizată – este exagerată, deoarece aceasta presupune muncă, efort şi transpiraţie, fără certitudinea unui câştig oarecare. Preferabil în valută, că leul…Cei ce au iniţiat „înfierarea” plină de mânia proletară a nu mai ştiu cui, nu s-au gândit – ceea ce a devenit normal la noi – că-şi instalează şi în propriul drum capcana pregătită pentru alţii. Că atunci când statutul de „tovarăşi de drum” – practicat şi de alţii pentru preluarea totală a puterii în perioada imediat postbelică – va fi considerat desuet şi neproductiv, nefolositori aliaţilor, vor intra şi ei în categoria extremiştilor, cu consecinţele de rigoare şi cu dezvinovăţirile tardive. Mă gândesc că tare mi-ar plăcea să-i privesc atunci în ochi. Dar mă gândesc şi că, acolo unde a dispărut ruşinea, e improbabilă renaşterea acesteia.
Nimeni nu-i scutit de această posibilă încadrare, pe care nici cei care au iniţiat-o nu o înţeleg. Dacă ar fi înţeles-o, ar fi fost mai prudenţi. Este termenul care poate fi aplicat arbitrar oricui, deşi înţelesul lui e simplu de tradus, printr-un singur cuvânt: exagerare. Indiferent în ce sens. Acum „interesele politice” fac să fie clamate numai împotriva extremismului de dreapta. Care-i dreapta? Care-i stânga? Că şi aici e un fel de bulibăşeală, dacă ne gândim că fascismul italian avea programe foarte socialiste, nazismul german era naţional-socialist, iar bravii revoluţionari din Rusia Sovietică erau încă şi mai extremişti ca primii. Au fost cu toţii „extremişti”,au avut o droaie de asemănări şi, ba au colaborat fructuos, mai ales pe seama altora, (amintiţi-vă de Pactul Ribentrop-Molotov şi consecinţele lui), apoi s-au străduit şi să se extermine reciproc, printr-un război care a costat omenirea circa 4O milioane de vieţi. Zice-se.
Acum, extremismul se confundă cu fascismul şi are tot atâta sens, ca legătura între scripcă şi… iepure. Că ăştia, fasciştii erau italieni şi-ncurcă lume, că mai-marele lor i-a aruncat să moară prin stepele Rusiei unde chiar că nu aveau ce căuta şi nici n-au înţeles nimic din rostul acestui război care nu era al lor. (Ale cui sunt războaiele în general)? Chestiunea cu proprietatea termenelor este acută şi flagrantă aici. (Şi nu numai)! Vorbesc oamenii – sau ce or fi fiind – fără să înţeleagă despre ce vorbesc, sau, şi mai rău, înţeleg bine, dar induc în eroare pe cei mulţi care nici ei nu-s nici mai informaţi, nici mai inteligenţi. Stârnindu-se adversităţi şi aversiuni acolo unde de fapt nu sunt şi nici nu au ce căuta. Cică e luptă politică, nefiind decât ciorovăială pe ciolanul puterii aducătoare de beneficii materiale, prin raptul oficializat.
Pentru nişte „idealuri” politice – îndoielnice în cel mai fericit caz – sunt gata să mai creeze un tărăboi fratricid şi injust şi să stârnească ură acolo unde ar trebui să fie doar confruntări de idei, în folosul nu al lor, ci al tuturor compatrioţilor. Şi chiar reuşesc, căci ne-am obişnuit să nu gândim şi să tratăm totul cu las’ că merge şi aşa!, într-o populaţie lafel de imatură, precum cei ce o conduc de un sfert de veac. Care-şi imaginează că duc bătălii şi obţin victorii. Împotriva cui? Cine sunt perdanţii? (În aceste cazuri nu există remize).
Oricui, oricine, scoţând şi dintr-o mânecă şi din alta ca nişte scamatori, universalul extremism.
Şi fascismul, şi nazismul şi bolşevismul au avut o trăsătură comună: distrugerea religiei, a oricărei religii, dar în principal creştinismul. Toţi se împotriveau lui Dumnezeu, fie că au făcut-o prin anticlericaliam ca fasciştii şi naziştii, fie direct, brutal, grosolan şi criminal ca bolşevicii. Şi toţi au fost socialişti, de dreapta sau de stânga, pe extreme.
Nazismul şi adiacentul său, fascismul, au fost condamnaţi şi executaţi de învingătorii din cel de al Doilea Război Mondial. Dacă victoria ar fi fost a celorlalţi, condamnaţii ar fi fost bolşevicii şi am fi aflat de mult incredibilele orori săvârşite de aceştia. Dar nu a fost să fie şi încă şi acum se tace pudic când e vorba de monstruozităţile sovieticilor. Iar noi am fost cedaţi de către cineva – care nici nu ne avea în proprietate -, monstrului. Aplicându-ni-se metodele – cu colaborare locală – şi chiar depăşindu-le. Dar despre asta se tace, cu feciorelnică sfială.
Dacă se caută cu atâta asiduitate extremismul/ele, de ce numai pe partea convenţional „dreaptă” şi nu şi pe cea convenţional „stângă”? Mă refer la cea extremă, pe care cel ce scrie aici a cunoscut-o pe piele proprie. Nu dau date pentru a nu mă îngâmfa – au fost mulţi cei care au făcut mult mai mult stagiu în spaţiul concentraţionar – ci pentru că e bine să se ştie că ceea ce spun este în cunoştinţă de cauză şi nu trăncăneală electorală. Şi cu mine cine mai ştie câţi alţii, despre care nu se vorbeşte sau se încearcă să „se facă totul” pentru a se estompa mizeria cumplită făcută de oameni împotriva altor oameni. Prin asta nu spun că ceea ce au făcut cei „de extremă dreaptă” a fost bine, nici gând, barbaria rămâne barbarie indiferent unde e situată pe „eşichier” – cum ne fandosim a spune pentru a face pe interesanţii -, supărătoare este etichetarea abuzivă. Se pretextează nu ştiu ce, pentru a devia atenţia de la adevăratele probleme, cele reale, pentru a mârâi spre o pretinsă extremă dreaptă, care la noi nu există. Căci caricatura aceea de partid al lui C. V. Tudor a sucombat de moarte bună şi altele asemenea au fost avortate sau au pierit la vârste infantile, fără să lase urme. Extremismele nu se potrivesc unui neam indolent ca al nostru şi nu ţin. Iar cei vizaţi de nişte fundaţii sau ce or fi, nu au fost extremişti. În schimb au fost loviţi extrem de dur, de toate dictaturile. Extremiste şi dictatoriale. Şi condamnate! Cel puţin în principiu. Şi de „stânga”, împotriva căreia au luptat cu adevărat, dar şi „de dreapta”, care i-a ucis, întemniţat, înlăgărat, deportat. A fost totdeauna riscant, la noi, să spui adevărul şi să te mai şi lupţi pentru el. Sau pentru „o biată dreptate”, după cum recunoştea un mare rabin. Sincer.
De un sfert de veac se speră. Unii speră să scape de fantomele comunismului atât de prezente. Alţii speră la reconstituirea unui bolşevism „cu faţă umană”, (cu alte nume şi cu alte feţe) ceea ce-i absurd şi imposibil, căci idealurile i-au fost întinate – apud tov. domn Ion Iliescu. Şi tot de atâta timp vedem cum proliferează nişte specimene “cu faţă umană”, care murdăresc tot ce ating. În principal credinţa creştină şi istoria reală, deformând, falsificând şi troncotând, cu scopul nedeclarat – dar evident pentru oricine vrea să vadă – de a ne aneantiza ca neam creştin. Elimină credinţa cu morala ei creştină şi vei elimina pe cei ce le trăiesc şi le slujesc. Elimină iubirea creştină şi vei pulveriza neamul. Nu vedeţi câtă ură se revarsă prin toate mijloacele media? Nu există dezbateri civilizate, cu schimburi de idei din care toţi ar avea de câştigat, ci numai ură şi sudalmă scrâşnită! Nu este competiţie, ci exterminare! Deci întreb, deloc retoric: cine sunt extremiştii?
Îi vedem cu ochiul liber, defilând pe micile ecrane şi scuipându-şi veninul, îndreptat nu împotriva potrivnicilor acestui neam şi al întregii umanităţi, ci împotriva fraţilor de sânge, limbă, neam şi credinţă.
Atenţie! Acuma nu este vizată o credinţă sau alta, un rit sau altul din lumea creştină. Este vizat creştinismul în totalitatea lui. Nu vedeţi cum sunt „vizaţi” preoţi şi ierarhi „făcători de rele” cu insistenţă şi repetare parcă infinită? Greşitori sunt peste tot unde sunt oameni, dar în cazurile observate în ultimul timp, persoanele sunt arătate ca reprezentative pentru a macula instituţia de care aparţin. Fără cercetări adânci, cum s-ar impune şi cum nu se fac, inclusiv cu cele spuse mai sus despre imaginarii extremişti.
Sunt unii care nu pot să trăiască fără duşmani. Dacă nu-i au, îi inventează, deoarece liniştea nu le prieşte. Unde-i linişte se aude orice şoaptă şi cei obişnuiţi cu vacarmul infernului, se simt vexaţi de absenţa fondului sonor sonor care le este specific.
Realitatea pură: este vorba de conflictul ireconciliabil între iubire şi ură. Dintre adevăr şi minciună. Dintre bine şi rău. Acestea fiind cu adevărat, situate la extreme. Iată un fragment dintr-un text publicat în revista „Vremea” (19.O9.1937) semnat Mircea Eliade. „…Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc NU MAI VĂD… Luntrea statului nostru este condusă de nişte PILOŢI ORBI… elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte… Oamenii aceştia sunt invalizi: NU MAI VĂD, NU MAI AUD, NU MAI SIMT. (subl.n.) (Textul a fost preluat din cot.„Graiul Maramureşului”/ 31 mai 2O14,/ „Eliade, „Piloţii orbi” şi Chindriş din Ieud” semnat Vasile Gaftone.„Toate-s vechi şi nouă-s toate”… Părţile urâte ale istoriei noastre se perpetuează cu încăpăţânare peste decenii şi, poate, peste veacuri, ca şi cum am fi victimele unui blestem. Nu cred în aşa ceva, dar am certitudinea că toate păcatele trebuie să fie ispăşite: aici sau dincolo.
Nu sunt fatalist, dar ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla, nu pentru că aşa ne-a fost sortit, ci pentru că soarta ne-o facem noi. Tot aşa, după cum NU Dumnezeu ne osândeşte, noi suntem cei care alegem osânda. Sau mântuirea.
Oare „moda” plagiatului merge până la a copia perioadele triste ale istoriei interbelice, atât de elogiată, ca şi cum nu atunci s-ar fi petrecut cele relevate de Mircea Eliade, convertit la Mişcarea Legionară” după cum precizează autorul articolului din care am citat. Care Mircea Eliade, o fi fost el savant şi istoric al religiilor, recunoscut şi consacrat în lume, dar se încadrează categoric în categoria extremiştilor, printre altele, săvârşind păcatul grav al spunerii adevărului.
de Ion Dunca Permanente
[…] Ion Dunca – Permanente […]