Candidatura d-lui Iulian Capsali la alegerile europarlamentare a trezit o vie reacţie profilactică în tabăra “democraţilor de serviciu”. Un candidat cu valori declarat creştin-ortodoxe şi naţionale nu poate fi, din capul locului, decât “suspect”. De ce anume? De “legionarism”, evident, a cărui fantomă închipuită bântuie încă prin conştiinţele unora care nu ştiu (sau nu vor) să-l înţeleagă. Dar care par a-l descoperi acolo unde … nu se află. Căci la o întrebare obsesiv pusă într-un interviu din “România Liberă”, dl Capsali a declarat că nu vede posibilă o renaştere a fenomenului legionar din interbelic şi că dealtfel această chestiune nu îl preocupă.
În rest, dacă acest gen de autori, la care ne vom referi îndată, preferă să ignore (voit sau dintr-o comoditate interesată) fenomenul legionar real, atât cât reprezintă el în România zilelor noastre, ei răscolesc în schimb o serie de clişee care-i sunt asociate pentru a le putea folosi pe post de “sperietoare” în faţa celor care se complac în inocenţa ignoranţei lor asupra subiectului.
Din seria de reacţii prompte, cu un aer hipercritic şi îndemnând la o vigilenţă sporită în faţa unei simple candidaturi, pentru ca nu cumva prin aceasta să se redeştepte ceea ce ei consideră a fi “demonii” politicii româneşti, ne oprim la articolului d-lui Sorin Ioniţă “Care-i problema cu Iulian Capsali, sau ascensiunea neo-ortodoxismului Occupy” de pe platforma contributors.ro
“Pe de-o parte, dl Capsali vine să umple o nişă electorală oarecum descoperită, cea a votanţilor creştin-ortodocşi sinceri şi dedicaţi, care nu poate fi una mică. Îl recomandă pentru asta exemplul său personal, prin viaţă de familie (9 copii) şi activism pe temele standard ale bisericii (anti-avort, anti-gay); şi îl mai recomandă persoane publice care îl cunosc şi care pun mâna în foc pentru integritatea fără pată a persoanei şi sinceritatea demersului său (ex dl Adrian Papahagi). Dacă vreţi, dl Capsali pare un soi de Dan Puric care chiar practică acasă ceea ce predică; şi e mai fotogenic.”
Ei bine, tocmai aceste virtuţi personale ale sale, puse însă în slujba unor principii –să le spunem “anti-sistem”- pare a fi, în viziunea autorului, principala sursă de “pericol”:
“Pe de altă parte, dl Capsali are aerul că împinge anti-occidentalismul şi anti-modernitatea dincolo de poziţia uzuală a BOR, care, în contextul est-european al bisericilor-surori, una mai isteric-naţionalistă decât alta, pare chiar o instituţie moderată şi uneori timid-liberală. Fiind un polemist temperamental, zice-se (vezi şi critica deplasată la adresa jurnalistei care i-a luat interviul, altfel unul uzual şi neutru) noul candidat al ortodoxismului conservator împământeneşte şi la noi la trendul la modă în regiune: acela de a fuziona tradiţionalismul religios cu valorile post-moderne ale ecologiei radicale şi anti-corporatismului tip occupy, într-un melanj cu care estimez că ne vom confrunta tot mai des de aici înainte.”
Fiecare cu ale sale. În fond asistăm doar o dezbatere de idei, în care oricine are dreptul de a-şi afirma propriile opinii şi de a-şi exercita dreptul la critică asupra altora. Dl. Ioniţă însă, poate de teamă că nu va fi suficient de băgat în seamă, sau că a sa critică ar putea fi prea timidă, se decide să pluseze. Şi o face până într-acolo, încât pânzele albe spre care îşi împinge propria teză nu reprezintă altceva decât frontierele aberaţiei sau ale ridicolului.
Această teză semnalează “pericolul latent care apare din a echivala calitatea umană în privat cu performanţa politică în arena publică a democraţiei moderne. Cu alte cuvinte, dacă dl Capsali e un om care trăieşte drept şi face bine în spaţiul din jurul său (şi probabil, aşa este; nu-l cunosc dar merg pe mana dlui Papahagi), va face el automat bine şi ca reprezentant al cetăţii, chemat fiind să decidă pe tot felul de subiecte cu care nu s-a mai confruntat niciodată şi pentru care n-are alt ghid decât intensitatea convingerilor sale religioase, altfel neîndoielnice? Omul bun în privat rămâne bun şi când capătă putere asupra semenilor săi? N-o să vă reţin acum cu lunga istorie a acestei dileme, care a strâns o bibliografie covârşitoare. Insă pomenesc doar pe Hannah Arendt şi “banalitatea răului” pentru a aminti că mari crime şi dezastre au fost slujite nu doar de monştri, ci de persoane obişnuite ca mine şi dv şi, uneori, de oameni buni în privat, oneşti şi dedicaţi unei cauze aparent nobile.”
Deja gândul ne duce înfiorat la monştrii regimului nazist, din care mulţi vor fi fost oameni de familie exemplari, dar care au pe conştiinţele lor milioane de vieţi omeneşti jertfite pe altarul unei politici aberante. Bine, d-le Ioniţă, dar dacă omul pe care întâmplător îl judecaţi ar fi lipsit în particular până şi de această minimă onestitate şi integritate, ne garantează oare acest fapt în mod automat că el ar fi un … om politic mai bun? Sau că “bestia” care dormitează în el ar fi atunci mai puţin … sanguinară?
Argumentul în sine ar fi prin urmare complet halucinant dacă … nu ar interveni următoarea corecţie.
Da, spune dl. Ioniţă, un om, fie el şi corupt sau imoral în viaţa particulară, poate fi chiar un om politic mai bun, însă, fireşte, numai în condiţiile în care aderă la ideologia politică cea “corectă”. Aceasta îi scuteşte pe mulţi alţi candidaţi români la europarlamentare de a fi judecaţi cu aceeaşi măsură. Pe ei nu-i întreabă nimeni dacă sunt competenţi şi cunoscători în materie de politici europene. Nu-şi pune nimeni problema să evidenţieze un posibil contrast între o viaţă personală (exemplară sau nu) şi competenţa sau incompetenţa în sensul fişei postului la care aspiră.
“Paradoxal, este posibil ca actualii europarlamentari, aşa defecţi individual cum or fi ei, chiar cei USL de care spui, să facă mai puţin rău nouă tuturor în PE decât dl Capsali, dacă el merge acolo cu convingerea sinceră că rostul politicii e să moralizeze lumea, să îmbunătăţească natura umană, să apere ţara de “occidentul decadent şi globalizare”, etc.” afirmă dl. Ioniţă într-un comentariu din subsolul articolului său.
Adică moralitatea individuală nu ar avea nicio importanţă, pe cât o are alinierea la ideologiile standardizate ale prezentului. Oare în ţările occidentale factorul mai devreme amintit chiar nu joacă niciun rol? Oare nu au existat atâtea şi atâtea demisii de onoare ale unor miniştri, fie şi numai pentru suspiciuni în ceea ce priveşte integritatea lor? Gesturi asumate pentru insinuări mai mult sau mai puţin dovedite de folosire a posibilităţilor puse la dispoziţie de funcţie (şi aici e vorba doar de nevinovate mijloace de transport sau decontări banale) în interes privat, sau de suspiciuni de plagiat, etc, etc? Oare politicienii noştri, atât de cocoloşiţi de dl Ioniţă, care îi preferă în detrimentului unui cetăţean onest, cu orientare sănătoasă, de ce nu reuşeşc să-şi însuşească şi ei o asemenea conduită?
Credinţa oarbă a d-lui Ioniţă în virtuţile mecanice, de auto-reglare, de “pilot automat” de care dă dovadă sistemul liberal, care reuşeşte să compenseze posibilele deficienţe umane ale actorilor săi, se loveşte de nişte limite inerente. Dacă acest sistem funcţionează în occident în mare măsură în felul descris, atunci aceasta se datorează în primul rând unui sentiment de demnitate şi onoare de care politicienii de acolo mai dau încă dovadă. În particular ei ar putea fi cu păcatele lor, câtă vreme acestea nu sunt cunoscute şi nu le afectează grav lucrarea politică. Dar, odată ce imaginea lor publică e terfelită, iar ei nu reuşesc să vină cu un argument credibil pentru a o restabili, atunci ştiu să tragă concluzia de rigoare.
“Pilotul automat“ e prin urmare bun şi util, dar el nu poate suplini niciodată fără rest incompetenţa şi lipsa de valoare moral-umană. Iar în faţa unei rele-credinţe patente se dovedeşte a fi pur şi simplu neputincios…
Căci dacă ne uităm la politicienii de tip “balcanic”, care dau tonul pe eşichierul politic de la noi, observăm ei sunt caracterizaţi mai ales de obrazul gros, mergând pe principiul “câinii latră, caravana trece”. Sau, dacă sunt supuşi unei critici mai mult sau mai puţin justificate, găsesc la rândul lor de cuviinţă să împroaşte cu zoaie în jur şi să-şi pună la treabă presa aliată. În România, sistemul liberal, nedublat de un minim cod al onoarei individuale, a degenerat în cleptocraţie, mergând până la trădarea intereselor fundamentale ale ţării pe seama celor personale sau de grup. Începând cu dispariţia flotei, devalizarea Bancorex, contracte dubioase gen Bechtel sau Roşia Montană, privatizarea Petrom sau contractele de exploatare a gazelor de şist. Toate acestea s-au făcut în cadrul unui sistem formal liberal, dar lipsit de acele mecanisme de autoreglare. Fapt care riscă să-l ducă în marginile unui sistem de-a dreptul mafiot, care periclitează grav stabilitatea şi siguranţa naţională.
E oare just ca dl. Ioniţă să închidă ochii în faţa acestor mârşăvii şi să tragă exagerate semnale de alarmă absolut nemotivate, pe simplul considerent că e vorba de un candidat onest, care prin însuşi acest fapt se deosebeşte de majoritatea clasei politice? Nu e oare principala urgenţă în politica românească mai degrabă aceea de curăţire morală şi de impunere a unui cod al onoarei recunoscut de toţi? Căci formele sunt la noi întrutotul prezente, dar în lipsa unui real conţinut etic, ele nu sunt altceva decât simplă butaforie. Nu e nevoie s-o spunem noi, căci o spune în nenumărate rânduri însăşi Comisia Europeană.
Şi atunci, nu e mai degrabă “european” acela care ar merge pe linia cinstei şi a moralităţii? Să fim înţeleşi: noi nu susţinem persoana d-lui Capsali ca atare, ci susţinem acest principiu al rectitudinii şi al respectului necondiţionat al regulilor jocului social şi politic. Prin urmare, ştim să apreciem orice persoană de bună credinţă, indiferent de orientarea sa politică şi indiferent de poziţia afişată faţă de “legionarism”, fie şi dacă există unele “delimitări” pe deplin explicabile. Încât pe dl. Capsali nu îl considerăm în acest moment decât pur şi simplu drept un om onest, adept al unor valori morale, iar nu un reprezentant al unei presupuse agende “cripto-legionare”.
Dar respingem totodată procesul de intenţie pe care dl. Ioniţă îl face aici în mod exemplar, tocmai pentru că dl. Capsali nu reprezintă pentru autor decât un simplu pretext. Argumentaţia ar fi fost aceeaşi şi în orice alt caz similar. Ea ar fi însă valabilă doar în condiţiile în care ar exista motive întemeiate să credem că o asemenea candidatură sau, în sens mai larg, o asemenea orientare politică, ar submina în mod deliberat şi programatic temeliile actualului eşafodaj politic. Adică a sistemului democratic, ca să-i spunem pe nume.
În ce-l priveşte pe dl. Capsali, nu ştim pe ce bază ar putea fi bănuit de asemenea tendinţe primejdioase. Iar dacă îngrijorarea profilactică a unora merge mai departe, temându-se de apariţia unui întreg “curent” la nivel naţional de o asemenea factură, trebuie spuse următoarele. E adevărat că în interbelic a existat o asemenea tendinţă de combatere a racilelor sistemului, căci tocmai “sistemul” de atunci era o partidocraţie lipsită de orice bază reală, departe de standardele care sunt acceptate azi. Nu e însă locul de a duce aici o asemenea discuţie, care a fost dusă în mod strălucit încă acum peste 60 de ani, în serialul “Democraţia şi noi” al lui Alexandru M. Frâncu, republicat de curând şi în paginile revistei noastre. Credem prin urmare că şi în ceea ce-i priveşte pe legionarii adevăraţi (şi nu pe imaginea scoasă pe post de sperietoare atunci când e nevoie) problema raportării lor la normele democratice s-a rezolvat de mult, încă de la începutul anilor 50 ai secolului trecut.
Totuşi: atunci când vine vorba de fetişizarea unor sisteme politice sau sociale în dauna valorilor morale, atunci când deasupra persoanei umane şi a modelării în sens pozitiv a caracterului său se pun în mod interesat marote ideologice, noi vom fi mereu de partea principiului etern, de factură creştină, care pune omul şi valoarea sa mai presus de orice sistem artificial sau de orice mecanism politic de tip “pilot automat”.
Şi mai credem că sensul libertăţii autentice poate fi interpretat atât la modul laissez-faire, de urmare a vârtejului propriilor impulsuri, dar, în mod complementar, şi la modul de auto-educare şi al efortului de înaintare pe calea desăvârşirii morale. Nu discutăm aici de gradul de atingere a acestui ţel, cât de acceptarea acestuia de cât mai multă lume ca fiind singura posibilitate de însănătoşire morală a societăţii româneşti.
Numai cine nu vrea, nu reuşeşte să vadă că aceasta este principala noastră problemă naţională. Rezolvarea ei, în sine, nu este rolul politicii. Dl. Ioniţă a observat mai devreme acest lucru în mod just. Ca să fim expliciţi şi totodată “la zi” în exprimare, trebuie spus că un asemenea demers ţine mai degrabă de resortul “societăţii civile”, adică în fond a oamenilor implicaţi în societate. Dar politica poate şi trebuie să creeze cadrele necesare. Sau, să le îndrepte pe cele strâmbe, atunci când acestea au fost create mai mult pe seama unor interese de grup obscure în dauna celui general.
O disociere netă între morală şi o politică pretins neutră, care ajunge să fie privită tocmai datorită acestui atribut drept un panaceu social, este prin urmare o opţiune utopică. Din revista Permanente