Fără a fi fost întărită cu Sfintele Taine, nu ar fi avut nici o şansă să biruiască în cumplitele lupte pe care le-a dus, apoi, în pustiul Iordanului.
Duminica ce urmează, a V-a din Post, este numită şi a Cuvioasei Maria Egipteanca. Nu întâmplător a fost ales de către Sfinţii Părinţi acest chip al pocăinţei, această pildă de curaj în lupta dusă în războiul cu patimile cele mai grele. A trăit la cumpăna secolelor IV şi V, trecând la Domnul în anul 431. Şi-a părăsit părinţii şi a plecat de la 12 ani de acasă, în Alexandria, trăind în acest oraş, vreme de 17 ani, în desfrânări care nu se pot descrie în cuvinte. Ea însăşi îi mărturiseşte lui Zosima, cel care a găsit-o în pustiul Iordanului: „Timp de mai bine de şaptesprezece ani, iartă-mă, i-am petrecut în dragoste publică, supusă fiind destrăbălării. Şi pe adevăr mă jur, nu pentru plată, căci n-am luat nimic de la cei care de multe ori voiau să-mi plătească. Acest chip – de a-mi satisface dorinţa în dar – l-am născocit pentru a face să atrag luarea aminte a câtor mai mulţi asupra mea. Iarăşi să nu crezi cumva că nu luam bani pentru că eram bogată. Nu, căci trăiam ca o cerşetoare şi adeseori torceam câlţi. Aveam însă o poftă nesăţioasă şi o dorinţă neînfrântă de a mă tăvăli în noroi. Aceasta socoteam că este scopul vieţii, de a batjocori neîncetat trupul.”
În dorinţa ei de a prinde cât mai mulţi tineri în laţul poftelor trupeşti, se urcă pe o corabie ce ducea pelerinii la Ierusalim. Şi pe corabie, şi în oraşul sfânt, nu are decât o preocupare: să corupă cât mai mulţi tineri. Se alătură chiar şi valului de pelerini care se îndreptau spre a se închina lemnului Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul, însă constată că, oricâte eforturi ar fi făcut, nu poate intra în biserică. Este oprită de o mână nevăzută. Atunci ia aminte la vocea propriei conştiinţe care îi spune că, din cauza vieţii sale păcătoase, Dumnezeu nu-i îngăduie să păşească în sfântul lăcaş. Cu lacrimi în ochi, se roagă Maicii Preacurate promiţând că îşi va schimba viaţa dacă va fi lăsată să intre şi ea în casa Domnului. Se retrage, ulterior, în pustiul Iordanului unde, cu ocrotirea Sfintei Fecioare,„chezăşuitoarea mântuirii sale” – cum o numea, petrece în aspre nevoinţe timp de 47 de ani. După această luptă dusă cu patimile care au chinuit-o mult timp, chiar şi în pustie, a ajuns pe acele culmi de sfinţenie pe care nu au ajuns nici chiar acei călugări cu viaţă curată contemporani cu ea. Când se ruga, se înălţa „cu un cot de la pământ”, avea darul vederii gândurilor celorlalţi, vorbea din Scripturi deşi nu le citise niciodată şi nici nu fusese învăţată de vreun om (ci de Duhul Sfânt), putea merge pe apele Iordanului ca pe uscat… Iată cum pocăinţa omului susţinută de harul lui Dumnezeu îl ridică pe acesta din adâncurile iadului patimilor, în lăcaşurile cele mai înalte ale raiului.
Pentru omul de azi, multe sunt lucrurile pe care le poate învăţa din viaţa acestei sfinte (vă recomand să citiţi varianta extinsă, nu vreun rezumat). M-aş opri la două aspecte, ambele dătătoare de mari nădejdi pentru toţi cei care am ajuns robi păcatului. Primul lucru pe care-l poţi învăţa de la Maria cea din Egipt este că, dacă eşti onest cu tine însuţi, chiar şi în săvârşirea păcatului, mai devreme sau mai târziu ajungi la Dumnezeu şi în Sfânta Sa Biserică. Această copilă a început să desfrâneze pe străzile Alexandriei şi a pus toată râvna ei în săvârşirea păcatului, neacceptând nici o formă de plată, adică ajungând a păcătui doar pentru plăcerea aceea în sine. A făcut asta vreme de 12 ani cu un soi de înverşunare, canalizându-şi toată energia în această direcţie, dăruindu-se total. Ea chiar era sinceră în acest mod de viaţă al ei, căci, cum a şi mărturisit, socotea că acesta„este scopul vieţii”. Dumnezeu însă a lucrat în chip minunat pentru că s-a folosit taman de această convingere a ei, îngăduindu-i să ajungă printre pelerini ce mergeau la Ierusalim, până chiar în apropierea Sfintei Cruci.
Aşa se foloseşte Domnul de toate neputinţele noastre, căci plecând tocmai de la aceste rele pe care le facem – indiferent de amploarea sau de grozăvia lor – ne îndrumă, discret, către momentul de întoarcere, de convertire. Important să fim sinceri în alegerile noastre, să nu trăim dual, făţarnic, încercând să împăcăm şi pe ale lui Dumnezeu şi pe ale diavolului, să nu avem pretenţia că am găsit un soi de „echilibru” între bine şi rău. Şi, nu în ultimul rând, să primim, cu aceeaşi onestitate, glasul conştiinţei care ne învaţă cum să ne întorcem. ÎnApocalipsă avem, de altfel, un avertisment foarte categoric: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea” (3, 15-16). Maria din Alexandria a fost rece, foarte rece (adică departe cu totul de Domnul, cel ce încălzeşte inimile noastre) şi astfel a putut fi pescuită, devenind fierbinte, atât de fierbinte pe cât e cineva care se odihneşte în inima lui Dumnezeu.
Cine a îndrăznit să dezlege pe Maria, desfrânata din Alexandria?
Al doilea aspect care ar trebui să ne cutremure este faptul că această tânără, după 17 ani de desfrânare publică, chiar înainte de a trece Iordanul, a fost împărtăşită. De la momentul în care desfrânase ultima dată, până la primirea împărtăşaniei, nu trecuseră nici 24 de ore. Căci dimineaţa, pe la ceasul nouă, avusese loc momentul în care a pus acea făgăduinţă înaintea Maicii Domnului că nu va mai păcătui cu trupul şi se va lepăda de lume; iar seara, după o călătorie ostenitoare, a ajuns pe malul Iordanului, la biserica închinată Sfântului Ioan Botezătorul, unde, după propria-i mărturie, s-a împărtăşit cu „cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine”. Cât de adevărat este cuvântul din Pateric al avvei Alonie, cum că, „de va voi omul, de dimineaţă până seara ajunge în măsură dumnezeiască”! Închipuiţi-vă că, astăzi, una dintre vedetele de filme porno, pocăindu-se şi hotărându-se a-şi schimba viaţa, ar fi dezlegată de un duhovnic spre a se împărtăşi, imediat după prima spovedanie. Câtă lume nu s-ar sminti? Câţi nu l-ar judeca pe acel duhovnic, care a lăsat aşa o desfrânată să se apropie de Sfintele Taine (până şi Domnul a fost judecat de Simon că a lăsat o desfrânată să se atingă de trupul Său – a se vedea Evanghelia ce se va citi mâine în biserici, din Luca 7, 36-50)? Maria cea venită din Egipt, deşi făcuse multe păcate şi era cunoscută public pentru desfrânarea ei, primeşte totuşi această dezlegare. Nu ştim dacă nu s-au ridicat şi atunci voci care să strige (cu voce tare sau în sine): „Cine a îndrăznit să dezlege pe Maria, desfrânata din Alexandria?” Ştim doar că acel duhovnic a luat o decizie bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, făcând pogorământ de la canoane şi având două repere în luarea deciziei de a o dezlega: dragostea lui Dumnezeu şi pocăinţa acestei femei. Aşa avem astăzi un model al desăvârşitei pocăinţi, încurajator pentru toţi cei care s-au afundat în multe şi grele păcate. Fără a fi fost întărită cu Sfintele Taine, nu ar fi avut nici o şansă să biruiască în cumplitele lupte pe care le-a dus, apoi, în pustiul Iordanului.
Astăzi ne place să punem accent foarte mult (sau chiar exclusiv) asupra faptului că Maria Egipteanca s-a împărtăşit după 47 de ani de nevoinţe aspre în pustie. Uităm de prima împărtăşanie (acordată imediat după ce a decis să-şi schimbe viaţa) şi vorbim doar despre cea de a doua, primită de la Zosima înainte de a muri. Grav e că facem din asta un soi de „sperietoare” pentru credincioşi: „Dacă Sfânta Maria Egipteanca nu s-a împărtăşit decât după 47 de ani, tu ce pretenţii mai ai?” Încât sunt legitime cele două întrebări care se nasc de aici: 1) Mai are cineva azi o pocăinţă (dorinţă de întoarcere totală spre Dumnezeu) precum cea a fostei desfrânate din Alexandria? 2) Şi dacă cineva are o astfel de pocăinţă, se mai găsesc duhovnici care să aibă discernământul de a dezlega o astfel de persoană imediat, nelipsindu-o de Sfântul Trup şi Preascumpul Sânge nici măcar o clipă? Iată, viaţa Cuvioasei Mariei Egipteanca îndreptăţeşte cu prisosinţă caracterizarea de a fi fost femeia care a măsurat distanţa de la iad, din locurile cele mai de jos, la înălţimile ameţitoare ale raiului. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să măsurăm o astfel de distanţă. Punct de plecare pentru o astfel de binecuvântată călătorie? Chiar clipa de acum, dacă ne pocăim. Merinde pentru acest drum anevoios? Chiar Sfintele Taine.
(Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)
de pr. Constantin Sturzu via Doxologia