ÎN PRAG DE MARTIE

În prima zi a lunii martie Biserica o pomeneşte pe Cuvioasa Muceniţă Evdochia, samarineancă din Heliopolis (Fenicia), ce-a trăit pe vremea împăratului Traian. Întoarsă de la desfrîu la sfinţenie, în urma unor vedenii dumnezeieşti, a făcut multe milostenii şi minuni, sfîrşind cu capul tăiat, ca mărturisitoare a lui Hristos. În greceşte, numele Eu­dokia, foarte răspîndit în Răsăritul creştin al primului mileniu, înseamnă «bună înţe­legere». Din el se trage numele mito-folcloric românesc Dochia.
Pe 1 martie, românii ţin sărbătoarea nebisericească a Babei Dochia, personaj creat de fantezia populară la con­fluenţa dintre creştinism şi păgînism. Babele sau Moaşele, ca şi Moşii, sînt întru­chipări legendare ale strămoşilor («Moş Adam» şi «Moaşa Eva» sînt «moşii» dintîi). De acestea se leagă un întreg folclor meteorologic: sînt 9 zile ale Babelor şi 9 zile ale Moşilor, mar­cînd trecerea treptată de la iarnă la primăvară (simbolizată şi prin dezbrăcarea Dochiei de cele 9 cojoace). Legenda etnogenetică despre Traian şi Dochia (sau Dachia) este de ori­gine recentă şi cultă (începutul secolului 19, marcat de romantism): Dochia (prin ana­logie forţată cu Dacia) devine fiica lui Decebal fugărită de Traian prin munţi şi prefăcută în stană de piatră (cum sfîrşise de altfel, dar din alte motive, şi Baba Dochia cea din străvechime).

Obiceiul de a oferi mărţişoare femeilor în ziua de 1 martie, ca un oma­giu adus fe­mi­nităţii în genere, nu este, poate, fără o anume legătură cu toate cele de mai sus (deşi există şi zone ale ţării unde, în mediul rural, după o veche tradiţie, nu bărbaţii oferă mărţişoare femeilor, ci femeile bărbaţilor!).

Acum 1700 de ani, în Sevastia Armeniei, era guvernator romanul Agricola, om crud şi tovarăş de petreceri şi desfrîu cu împăratul păgîn Liciniu. Printre soldaţii garni­zoanei romane se afla şi un grup de 40 de creştini, renumiţi pentru cinstea şi vitejia lor. Auzind că sînt botezaţi, Agricola s-a mîniat foarte şi le-a cerut să se lepede neîntîrziat de Hristos. Însuşi împăratul li s-a adresat în acest sens, dar ei l-au înfruntat fără teamă, în văzul tuturor. Acesta a dat atunci poruncă să fie dezbrăcaţi şi azvîrliţi într-un lac înghe­ţat, unde au fost lăsaţi să-şi petreacă noaptea. Zorii zilei de 9 martie a anului 320 i-au găsit tot vii. Unul singur, nemaiputînd îndura, se lepădase şi fusese scos din apă, dar se prăpădise de cum dăduse de căldură. Se zice că locul aceluia a fost luat de un paznic care, în faţa minunatei rezistenţe a celor osîndiţi, a venit la credinţă şi s-a alăturat de bună voie osîndei lor. Văzîndu-se că gerul nu i-a biruit, li s-au sfărîmat gleznele cu ciocane grele şi au fost arşi de vii, iar oasele lor au fost aruncate în apa unui rîu din apropiere. Mai tîrziu, credincioşii le-au scos din adînc şi le-au cinstit ca pe nişte sfinte moaşte, iar parte din acestea se găsesc astăzi şi în România, la Mănăstirea Neamţu şi la Mănăstirea Antim.

Se spune că mama unuia dintre cei 40 de mucenici, pe numele lui Meliton, venită să-şi îngrijească fiul chinuit, le-ar fi dat să mănînce pîine cu miere şi nucă, de unde obiceiul, păstrat la noi pînă azi, de a se fierbe sau coace «măcenici» sau «sfinţişori» de cocă, îndulciţi şi presăraţi cu nucă şi/sau scorţişoară.

Buna Vestire este o sărbătoare cu dată fixă, de la care începe să curgă perioada de 9 luni – pînă la Crăciun – cît Maria L-a purtat în pîntece pe Iisus. Fecioara din Nazaret, fiica drepţilor Ioachim şi Ana şi logodnica dreptului Iosif teslarul, crescută în Templu pînă la 15 ani şi aleasă de Dumnezeu dintre toate femeile, primeşte înştiinţare de la Arhanghelul Gavriil, trimisul Domnului, care o laudă şi îi binevesteşte:«Bucură-te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu tine. Binecuvîntată eşti tu între femei… Duhul Sfînt va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri; pentru aceea şi Sfîntul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema» (Luca 1, 28-35). Iar Fecioara, cutre­murîndu-se în sufletul ei, s-a smerit voii lui Dumnezeu, zicînd: «Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvîntul tău!» (Luca 1, 38). Şi Arhanghelul l-a vestit în vis şi pe Iosif (logodnicul Mariei, care nu se atinsese de ea, ci o avea doar în grijă) de zămislirea şi naş­terea cea minunată, pe care veacurile o vor pomeni: «Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfînt…» (Matei 1, 20).

Iată şi Axionul bisericesc al sărbătorii: Binevesteşte, pămîntule, bucurie mare! Lăudaţi, ceruri, mărirea Dumnezeului nostru! Ca de un sicriu însufleţit al lui Dumnezeu, nicicum nu se atinge mîna necredin­cioşilor, iar buzele credincioşilor, fără tăcere, precum glasul îngerului cîntînd cu bu­curie, să strige Născătoarei de Dumnezeu: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!

Buna Vestire – sau Blagoveştenia, cum se mai numeşte în popor, cu vechiul ter­men slavonesc – se sărbăto­reşte în timpul Sfîntului şi Marelui Post. Rînduiala Bisericii dă însă în ziua aceasta dezlegare la peşte, de unde şi zicala tradiţională: «În ziua de Blagoveşte / Tot românu’ [creştinul] mîncă peşte».

În ziua care urmează praznicului Bunei Vestiri este sărbătorit Sfîntul Arhanghel Ga­vriil – purtătorul veştilor cereşti. El nu s-a arătat doar Fecioarei Maria şi lui Iosif, ci şi pre­otului Zaharia, vestindu-i naşterea fiului său Ioan (ce avea să fie Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului), iar mai înainte şi dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana, dacă dăm crezare cărţilor apocrife (neadmise de canonul bisericesc). În Vechiul Testa­ment, îl întîlnim mai cu seamă la profetul Daniel (vezi, de pildă, 9, 21). Ba chiar religia islamică îl preia ca pur­tător al revelaţiei către Mahomed, sub numele de Îngerul Gebrahil. El mai este prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 13 iulie şi – laolaltă cu Arhanghelul Mihail şi cu toate puterile cereşti cele fără de trup – pe 8 noiembrie.

Arhanghelii, cum le-o spune şi numele de ori­gine grecească, sînt «îngeri întîistătători». Echivalînd termenul grecesc, tradiţia românească îi numeşte şi Voievozi. Biblia îi defineşte ca îngeri ce stau dinaintea tronului dum­nezeiesc şi poartă la cer rugăciunile drepţilor. Conform tradiţiei evreieşti, ei sînt în nu­măr de 7, dar în Biblia creştină nu sînt nominalizaţi decît 3: Mihail, Gavriil şi Rafail (în evre­­ieşte, Miha’El înseamnă «Cine e ca Dumnezeu?», Gabri’Elînseamnă «Dum­nezeu a fost puternic», iar Refa’El în­seam­nă«Dumnezeu a vindecat»).

Tot pe 26 martie este pomenit şi preotul daco-roman Montanus din Singidunum (Belgradul de astăzi) cu soţia sa Maxima, a căror istorie mucenicească se păstrează în Actele Martirice. Montanus, fire blîndă şi smerită, dar aprig şi plin de rîvnă în apărarea credinţei creştine, a fost somat de păgînul Probus, guvernatorul roman al locului, să se lepede de Hristos şi să-i îndemne la lepădare şi pe credincioşii pe care-i păstorea. Acesta a refuzat, cu senină hotărîre, alegînd chinurile şi moartea de dragul lui Hristos. Odios şi viclean, guvernatorul a căutat să-l înduplece la compromis prin presbitera Maxima, dar aceasta s-a arătat la fel de dârză ca şi soţul ei, urmîndu-l fără ezitare pe calea muceniciei. Au fost groaznic schingiuiţi amîndoi şi apoi aruncaţi în apa Savei, ale cărei valuri le-au purtat însă trupurile la mal, de unde creştinii le-au ridicat în taină şi le-au păstrat cu mare evlavie. Iar mucenicia lor a fost într-o zi de 26 martie, cel mai probabil în anul 304, în toiul prigoanei lui Diocleţian, împăratul de afurisită pomenire.

Tradiţia spune că, atunci cînd a primit moartea mucenicească, părintele nostru Montanus aşa se ruga, cu glas mare ca de prooroc: «Doamne Iisuse Hristoase, Care ai pătimit pentru mîntuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi Montanus şi Maxima, care pătimesc acum pentru numele Tău. Creşte, Doamne Dumnezeule, şi apără turma cea credincioasă a Bisericii Tale din Singidunum şi de prin toate văile Dunării. Cu ochii minţii văd, Doamne, cum în această latură de pămînt se ridică un popor nou, care în limba romană cheamă numele Tău cel sfînt [in lingua romana clamat nomen Tuum sanctum]».

Nu numai Montanus rămîne o pildă de tărie mărturisitoare, dar şi soţia sa, Maxima, care l-a urmat fără nici o slăbiciune, luînd cununa muceniciei deodată cu el şi uluindu-i chiar pe prigonitori. Dîr­zenia şi devotamentul femeii creştine au cunoscut în ea o întruchipare exemplară, ur­mată de multe muceniţe dunărene de mai tîrziu.

Şi pentru că a venit vorba, iată şi alte sfinte cinstite în calendarul ortodox al lunii lui Mărţişor: pe 1 martie, o dată cu Sfînta Evdochia, (vezi mai sus), este pomenită şi o altă muceniţă, Antonina, precum şi Cuvioasa Domnina (mare nevoitoare încă din pruncie, săvîrşită cu pace în sihăstria ei). Sfînta Muceniţă Iuliana, soră cu Sfîntul Mucenic Pavel, a trăit tot pe vremea împăratului Aurelian şi a fost decapitată împreună cu fratele ei într-o zi de 4 martie, cînd li se şi face pomenirea. Sfînta Muceniţă Iraida (poate, după nume, originară din cetatea arcadiană Iraea) a fost ucisă prin decapitare şi Biserica din Răsărit o pomeneşte pe 5 martie. Sfînta Muceniţă Daria, fostă vestală a zeiţei Minerva, a venit la Hristos prin soţul ei, Sfîntul Mucenic Hrisant, cu care a făcut legămînt să trăiască în castitate; ucişi şi azvîrliţi într-o peşteră, moaştele lor au fost descoperite pe vremea împăratului Constantin cel Mare şi înmormîntate pe Via Salaria, Biserica răsăriteană pomenindu-i de atunci în ziua de 19 martie. Fiica împăratului Traian şi logodnica viitorului împărat Adrian, frumoasa Drosida, s-a creştinat sub puternica impresie a rîvnei şi curajului cu care credincioasele creştine adunau şi îngropau rămăşiţele martirilor, iar pomenirea ei se face pe 22 martie (ziua în care Hristos a eliberat-o de chinuri, în palatul în care fusese zăvorîtă). De obîrşie din Tesalonic, Sfînta Muceniţă Matroana (în lat.Matrona, care se tîlcuieşte: «stăpînă a casei», «femeie demnă de respect»), slujnică dreptcredincioasă omorîtă în bătaie de stăpîna ei păgînă, a trăit prin secolul 3 şi figurează în sinaxar pe 27 martie. În aceeaşi zi este cinstită şi Sfînta Muceniţă Lidia, soţie de senator roman, martirizată împreună cu fiii ei, pentru mărturisirea lui Hristos. În fine, pe 30 martie e rînduită pomenirea mamei Sfîntului Pantelimon, Cuvioasa E(u)vula, care, deşi măritată cu un păgîn, l-a crescut exemplar în credinţa creştină pe marele tămăduitor („doctor fără de arginţi”) de mai tîrziu.

MĂNĂSTIREŞTI 
ALE LUNII MARTIE

Aşezământul Monahal-Social Ruschiţa (Rusca Montană, jud. Caraş-Severin, cod 327320; tel. 0255/524036); Mănăstirea Bisericani(Bisericani-Viişoara, jud. Neamţ, cod 617509; tel. 0233/241721);Mănăstirea Brădiceşti (Brădiceşti-Dolheşti, jud. Iaşi, cod 707181; tel. 0232/593389); Mănăstirea «Buna Vestire» (str. Matei Corvin 234, Cartierul Episcopia Bihor-Oradea, jud. Bihor; tel. 0259/161144);Mănăstirea «Buna Vestire» (Bolintin Vale, jud. Giurgiu; tel: 0765/488745); Mănăstirea «Buna Vestire»-Negraia/Pătrângeni(Zlatna, jud. Alba, cod 516109; tel. 0721/335068); Mănăstirea Cheile Cibului (Almaşu Mare, jud. Alba, cod 517033; tel. 0722/644179);Mănăstirea Cotmeana (Cotmeana, jud. Argeş, cod 117305; tel. 0248/242011); Mănăstirea Durău (Ceahlău, jud. Neamţ, cod 617130; tel. 0233/256674); Mănăstirea Glavacioc (Glavacioc-Ştefan cel Mare, jud. Argeş, cod 117711; tel. 0248/722410); Mănăstirea Măgura Ocnei (Tg. Ocna, jud. Bacău, cod 605600; tel. 0722/463548); Mănăstirea Moldoviţa (Vatra Moldoviţei, jud. Suceava, cod 727385; tel. 0230/336348); Mănăstirea Nicula [paraclisul vechi] (Nicula-Fizăşul Gherlii, jud. Cluj, cod 407278; tel. 0264/241385); Mănăstirea Sihăstria Putnei (Putna, jud. Suceava, cod 727455; tel. 0230/414050); Mănăstirea Sihăstria Voronei (Vorona, jud. Botoşani, cod 717475; 0231/588577).

În prima zi din martie, tinerele fete obişnuiau odinioară să topească zăpada şi să se îmbăieze în apa obţinută astfel, cu încredinţarea că se vor face mai frumoase şi mai iubite. În unele zone, apa aceasta era păstrată şi peste an, în butoaie anume, ca un un fel de elixir, al cărui«termen» nu «expira» decît în pragul primăverii următoare.

O putere aparte se credea să aibă apa de ploaie căzută în ziua Sfinţilor 40 de Mu­ce­nici (9 martie), păstrată peste an pentru alinarea durerilor de cap sau de ochi. Iar în di­mi­neaţa imediat următoare, fetele tre­buiau să-şi spele faţa cu apă de rîu, exact cînd înce­peau să bată clopotele de la bise­rică, vestind întîiul priveghi. Era la mijloc, desigur, cre­din­ţa că apele se resimt acum de sfinţenia mucenicilor care fuseseră torturaţi în ele.

La Buna Vestire (25 martie), femeile strîngeau ultimele urme de zăpadă şi păstrau această apă cu credinţa nestrămutată că era bună la alinarea migrenelor, dar şi împotriva ielelor. Dacă un om era«fermecat» de iele, el trebuia descîntat cu această apă anume, dar să şi postească şi să nu lucreze în 3 miercuri sfinte (prima din Postul Mare, prima de după Paşti şi prima de după Rusalii).

Mai aproape de «farmacia naturii» decît de credinţele magice stau tradiţiile legate de anumite plante vindecătoare, bune de cules la începutul primăverii, cînd puterea lor organică este mai deplină.

Este, bunăoară, cazul mugurilor de plop (Populus nigra), a căror infuzie (30 grame de mu­­guri la 1 litru de apă, cu infuzare de o jumătate de oră) calmează durerile reumatice, sciatica şi alte nevralgii, sau combate inflamaţiile căilor respiratorii.

Păpădia (taraxacum officinale sau vulgare), una dintre plantele cele mai la înde­mînă în mediile tradiţionale, are frunzele bogate în vitamine (A2, B, C, D), putîndu-se consuma fie crude, în salate, fie sub formă de infuzie sau decoct (cam 50 grame la 1 litru de apă, fiind necesare 4 ore pentru infuzie şi aproximativ 45 de minute pentru decocţie), 3-4 ceşti pe zi, între mese. Păpădia stimulează funcţiile ficatului şi vezicii, calmează crizele hepatice, re­generează sîngele şi are efect tonifiant. Împotriva obezităţii şi dezechilibrelor glandulare se recomandă decoctul de rădăcini (80 grame la 1 litru de apă, cu fierbere de 10 minute), 3 ceşti pe zi, de preferinţă înaintea meselor principale.
Ghiocelul, «simbolul primăverii», nu are virtuţi terapeutice, nici însuşiri magice (chiar dacă numele lui pare un diminutiv de la«ghioc»), ci bucură doar sufletul şi privirea.

 

Doamne şi Stăpînul vieţii mele, duhul trîndăviei… [nu mi-l da mie]– Ne-am fi putut aştepta, fraţii mei, ca Sfîntul Efrem Sirul să-şi înceapă smerita rugăciune cu cererea de a fi îndepărtată de la dînsul altă patimă oare­care, iar nu trîndăvia sau lenea, care nu pare un lucru aşa de însemnat. Însă omul lui Dum­nezeu vede în trîndăvie pe cel mai mare duşman al mîntuirii sale, căci păcat este a nu face nimic, cînd Însuşi Domnul zice despre Sine şi despre Tatăl ceresc: «Tatăl Meu pînă acum lucrează, şi Eu lucrez» (Ioan 5, 17). Le­nea slăbeşte pute­rile şi însuşirile noastre, atrăgînd după sine patimi şi năravuri rele, prin care ne amăgim că putem scăpa de plictiseală şi urît. De aceea, fiecare se cade să aibă lucrarea lui, căci omul fără ocupaţie e jucăria diavolului.

… [duhul] deznădejdii, … [nu mi-l da mie] – Adevăratul duh creştinesc este cel al luminii, al bărbăţiei şi al tăriei, al păcii şi al bucuriei necurmate. Or, în omul ne­mul­ţumit şi dezgustat de el însuşi, care şi-a pierdut speranţele şi năzuinţele, ce curaj, ce tărie, ce pace şi ce bucurie mai poate fi? «Întristarea lumii acesteia moarte lucrează», zice Sfîntul Apostol Pavel (II Corinteni 7, 10). Deznădejdea vine de la duhul întunericului, ca să ne slă­bească în «lupta cea bun㻺i toată rîvna postitoare. [În versiunea de azi a rugăciunii, nu se vorbeşte de duhul «deznădejdii», ci de cel al «grijii de multe».]

… [duhul] iubirii de stăpînire, … [nu mi-l da mie] – Acesta este duhul care, sălăşluindu-se oarecînd în îngerul cel de lumină purtător, l-a întunecat şi l-a alungat pentru totdeauna din cer. Primejdia acestui duh, frate cu duhul mîndriei sau slavei de­şarte, este pretutindenea prezentă, iar omul stăpînit de el ar fi gata să facă orice pentru a şi-l satisface, stîrnind ura şi dispreţul celorlalţi. Dar nouă Domnul ne spune: «Cel ce voieşte să fie mai mare între voi, acela să se facă tuturor slugă» (Matei 20, 26). Creştine, cu cît vei fi mai sus, cu atît trebuie să fii mai smerit, mai străduincios şi mai dezinteresat, ştiind că toată stăpînirea este de la Dom­nul şi că toate sînt trecătoare!

… şi [duhul] grăirii deşarte nu mi-l da mie. – «Pune, Doamne, pază gurii me­le!», se cuvine a ne ruga mereu, cu Psalmistul, căci din limbuţie şi clevetire nu iese nimic bun. Nu este cuvîntul nostru icoana Cuvîntului creator? Atunci să nu-l risipim şi să nu-l înjosim, ci să facem postul limbii, grăind numai cele de trebuinţă, cu toată înţelepciunea.

Iar duhul curăţiei, … [dăruieşte-mi-l mie…] – Pentru a ne păstra curaţi, avem a ne lupta cu însăşi firea noastră căzută, de aceea se cuvine a cere întru aceasta ajutor mai presus de fire: «Aruncă către Domnul neputinţa firii tale – ne învaţă Sfîntul Ioan Scărarul – şi mărturiseşte înaintea Lui toată slăbiciunea Ta: atunci pe nesimţite vei primi de la Dînsul şi darul curăţiei». Rugăciunea şi postul sînt cele mai bune mijloace pentru dobîndirea şi păstrarea curăţiei sufleteşti şi trupeşti.

… [duhul] smereniei, … [dăruieşte-mi-l mie…] – Smerenia – care este postire şi jertfă de noi înşine – ne face plăcuţi şi lui Dumne­zeu, şi oamenilor. Unii cred că smerenia e o formă de înjosire, dar adevărata smerenie nu înjoseşte, ci înalţă, cum Însuşi Cel ce S-a smerit pînă la cruce ne încredinţează, zicînd: «Cel ce se va smeri pe sine, acela se va înălţa» (Luca 18, 14). Cele mai frumoase lecţii de smerenie trebuie să le luăm de la Hris­tos şi de la sfinţii Lui.

… [duhul] răbdării… [dăruieşte-mi-l mie…] – Duhul răbdării, care vine ca un dar de sus, ne face să biruim mai uşor toate încercările, fără pripă şi fără cîrtire. Şi ce pildă mai mare decît cea a Domnului şi Mîntuitorului nostru, Care, în locul bucuriei ce I se cuvenea, a suferit crucea? El a pregătit cununi în cer tuturor celor ce rabdă sau păti­mesc pentru dreptate.

… şi [duhul] dragostei dăruieşte-mi-l mie, slugii Tale. – De vom avea toate ale lumii, dar dragoste nu vom avea, de nici un folos nu ne vor fi acelea, după cum ne învaţă Sfîntul Apostol Pavel (I Corinteni13, 1-3). Iar Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan ne destăinuieşte că Dumnezeu Însuşi este Iubire (I Ioan 4, 16). Cugetînd la acestea, fraţilor, să ne încălzim cu focul dragostei inimile noastre cele răcite şi să ne topim laolaltă în flacăra dragostei lui Hristos, Care a biruit lumea!

Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele…– Nu ne face plăcere să ne vedem păcatele şi adeseori închidem ochii asupra lor. Dar cercetarea de sine şi spovedania sînt temeiurile oricărei îndreptări şi iertări. Deci creştinul cel adevărat se va deprinde să-şi vadă căderile şi slăbiciunile, ca să se lecuiască de ele cu ajutorul ha­rului dumnezeiesc, fiind aspru cu sine şi îngăduitor cu ceilalţi.

… şi să nu osîndesc pe fratele meu, că binecuvîntat eşti în vecii vecilor. – Cine-i fără de păcat, ca să-i osîndească pe fraţii săi? Şi oare judecata nu este a lui Dum­nezeu? Tu priveşte la fratele tău păcătos ca la un om bolnav, pentru că păcatul este o boală cu adevărat, ba chiar cea mai rea dintre toate bolile. Dar putem noi osîndi un bol­nav că este bolnav? Mai degrabă să-l înconjurăm cu mila noastră şi să ne rugăm pentru el, binecuvîntînd pe Cel ce nu vrea moartea păcătosului, ci izbăvirea lui. Amin.