PĂRINTELE MARCU, „FACHIRUL“ DREPTEI CREDINŢE

Din ce în ce mai mult, în timpurile noastre, sfântul devine pentru lume o persoană care creează dificultăţi. De multe ori, el are în spate o istorie care nu convine… În creştinism, esenţială este întoarcerea omului la Hristos, pentru că, prin asemănare cu El, să ajungă la aflarea personală a lui Dumnezeu. Nu importă punctul în care se face întoarcerea, nu are nici o importanţă de unde se pleacă, ci la Cine se ajunge.

Istoria creştinismului abundă, încă de la începutul ei, în exemple de extremism duhovnicesc, inclusiv în sensul că mari păcătoşi au ajuns în cele din urmă sfinţi. Vameşi, tâlhari, desfrânate şi alţii ca ei au dat curs chemării lui Hristos şi s-au sfinţit, iar lumea a cunoscut aceasta. Or, astfel stând lucrurile, este de neînţeles de ce ar subzista astăzi o anume crispare relativ la recunoaşterea excelenţei duhovniceşti a unor oameni cu vieţuire recentă, pentru unicul motiv că, înainte de marea lor întoarcere la Hristos, nu au „corespuns“ arbitrarei „corectitudini“ lumeşti, mai ales din punct de vedere politic.Este posibil ca reţinerea de la o prea-degrabă canonizare să nu fie decât reflexul tradiţionalei înţelepciuni ortodoxe – se pare că foarte accentuată la români – de a nu precipita lucrurile atunci când e vorba de o astfel de procedură. Şi, dacă aşa stau lucrurile, atitudinea este, evident, benefică. Însă există şi riscul ca uneori să fie vorba de o ignorare dictată de supunerea secularizantă prea îndelung pritocită în comunism. Iar dacă Biserica-administraţie refuză să iasă din umbra statală – şi, mai de curând, supra-statală – atunci când această umbră este obrocul luminii lui Hristos, o astfel de atitudine înseamnă să dai Cezarului ce este al Cezarului fără să-I dai lui Dumnezeu ce este al Său.

Lumina lui Dumnezeu este răspândită în lume prin harul Său, iar sfinţii sunt cei mai eficienţi agenţi lumeşti ai acestei lumini. Sfânt vine din limba slavă, dintr-un cuvânt care înseamnă chiar lumină. În Răsăritul ortodox, ca de altfel şi în alte părţi ale lumii, omul a ştiut că simbolismul luminii este indispensabil simbolismului mântuirii. Căci mântuirea înseamnă aflarea lui Dumnezeu, iar această aflare nu poate fi răsplata orbecăielii şi nici a unui demers aleatoriu. De aceea este bine ca – după măsura smerită a cultului creştin, care nu are nimic de-a face cu superstiţia şi nici cu orgoliile naţionale ori de alt soi – sfântul să fie arătat lumii tocmai pentru că este sfânt, adică un om luminând întru Domnul, indiferent că viaţa lui a fost sau nu de la un capăt la altul „corectă politic“.

Dacă dintre comunişti, să zicem, s-ar fi învrednicit vreunii la viaţa sfinţeniei, atunci Biserica ar fi trebuit să-i canonizeze fără rezervă, căci nici apartenenţa, nici convingerile şi nici declaraţiile politice nu sunt imposibil de expiat, deci nu sunt nici piedici în calea sfinţeniei. Altminteri, nu există un specific politic al păcatului, ci, eventual, diferenţe statistice ale ocurenţelor. Un roman ca Struţocămila al lui Vladimir Volkoff poate fi oricând taxat drept pură ficţiune literară, dar realitatea este că revenirile sunt întotdeauna posibile. Totuşi este adevărat că aceste reveniri sunt mai dificile din partea celor infectaţi cu boli „de-a stânga“.

În ceea ce priveşte dreapta românească, mai ales acea parte numită, mai mult sau mai puţin convenţional, de extrema dreaptă, ea s-a dovedit un prodigios izvor al tămăduirii spirituale tocmai atunci când spiritualitatea creştină era subminată din toate direcţiile, adică în plin comunism.

În închisori, atunci când a fost vremea lor, iar mai apoi în mănăstiri şi prin lume, o mulţime dintre cei ce aleseseră să stea „de-a dreapta“ scenei politice au ajuns la acea stare de-a dreapta a iconomiei Împăratului a toate. Iar unii dintre ei, ca părintele Marcu de la Sihăstria, bunăoară, despre al cărui caz vom pomeni câte ceva în continuare, s-au dovedit a fi nici mai mult, nici mai puţin decât sfinţii lui Dumnezeu.

 

* * *Cel care a ajuns să fie părintele Marcu de la Sihastria a fost mai înainte Constantin Dumitru. Dar nu de la acest Constantin Dumitru vom porni scurta noastră istorisire, ci de la părintele Marcu – şi ne vom întoarce în timp către începuturile sale.

Părintele Marcu a trecut la Domnul în 1999, în vârstă de vreo 88 de ani, aflându-se în Mânăstirea Sihăstria. Despre acest monah, care nu era şi preot, părintele Cleopa spunea că „acesta este cel mai mare duhovnic al Sihăstriei“.

Un anume monah din generaţia celor veniţi la mânăstire în anii de după 1989, tânăr, aprig şi şcolit, nota, cu perfectă înţelegere, îndată după moartea părintelui:„… niciodată nu l-am găsit pe acest Sfânt, fie că era zi, fie că era noapte, fie că era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din faţa casei, fie că era în chilie pomenind pomelnice ori citindu-şi pravila, fără lacrimi în ochi. De fiecare dată când veneam îl vedeam cum i se luminează faţa, mă binecuvinta şi apoi, cu un gest discret, îşi ştergea lacrimile de pe obraz“. Monahul cel tânăr ştia bine cine era părintele şi pe ce drum ajunsese unde era, astfel că, fie şi numai raţional, tânărul pătrundea precis fiecare gest al bătrânului. El era ultimul care l-ar fi putut suspecta de sentimentalism dulceag sau de slăbiciune psihică. Lacrimile acestui om erau sublimarea unui duh teandric sălăşluind într-un trup rămas neînfrânt de cele mai grozave încercări.

În anii ’90, octogenar, părintele Marcu se ocupa de stupină. Munca fizica nu l-a epuizat niciodată, nici în tinereţe şi nici acum . După rânduiala trudnică, el îşi împlinea rânduiala rugăciunilor personale, care constituie principala formă de existenţă a celui ce-a depus voturile monahale. Apoi părintele mai rostea şi pomelnice pentru vii şi morţi, după adevăratele trebuinţe ale unor cunoscuţi şi necunoscuţi. Iar la vremea odihnei de noapte, de cele mai multe ori el dormea în pridvorul casei, cu gândul că astfel va putea să vegheze mai multă vreme… Şi, astfel, somnul îi era de cel mult două ore pentru o întreagă zi… cu tot cu noaptea ei.

Pe timpul evenimentelor din decembrie 1989, părintele Marcu stătuse, ca de obicei, în preajma casei sale, izolat. Se întâmplase şi atunci, ca şi în alte dăţi, să treacă multe zile în care să nu coboare la biserică şi să nu aibă de-a face cu nici o fiinţă omenească. Despre receptoare radio ori tv, nici pomeneală, întrucât omul acesta avea acces la alt soi de unde. Iar atunci când a coborit la biserică, dintr-o discuţie cu un monah, s-a vădit că el ştia bine ce se întâmplase cu ţara aceasta. Căci părintele Marcu dobândise darul înainte-vederii.

Spre a se vedea cine era părintele Marcu, neştiutul din Mânăstirea Sihastria, vom reda o parte a unui dialog dintre părintele Cleopa şi Ioan Ianolide, care a avut loc probabil prin anii ’70.

Ianolide spune mai întâi despre părintele Cleopa: „M-a impresionat puterea cu care vorbea, cât şi vastele sale cunoştinţe teologice şi duhovniceşti. Se plimba cu uşurinţă prin Sfinţii Părinţi şi-i tâlcuia atât de personal, încât părea că de la sine vorbeşte. Se situa la înălţimi greu de urmărit vorbind despre comuniunea cu Dumnezeu“. Apoi reproduce dialogul:

Părintele Cleopa: – … Acum oamenii sunt orbi şi robi, orbiţi de lumina falsă din ei, robiţi de materia în care cred. Trăim vremuri apocaliptice. Fiara e omul şi maşina e unealta nimicirii omului. […]

Ioan Ianolide: – Părinte, sunteţi nemaipomenit! De-acum ştiu tot ce vreţi să-mi mai spuneţi. Mărturisesc că nu vă credeam preocupat de alte probleme. Ştiam că vorbiţi despre har şi lucrarea Lui, dar văd că sunteţi neîntrecut şi în cele ale vieţii şi materiei.

Păr. C.: – Nu vreau acuma să mă smeresc, căci m-a smerit Dumnezeu din destul, dar n-ar fi drept să nu spun că multe dintre acestea m-a ajutat să le pricep părintele Marcu.

I. I.: – Dar cine e părintele Marcu? – am întrebat eu nedumerit.

Păr. C.: – Îţi este prieten şi ştie că eşti aici. Te-a văzut din chilie!

I. I.: – Prieten?… Chilie?… Atunci să mă duc să-l văd!

Păr. C.: – E prea departe şi nici nu te primeşte. Mi-a îngăduit însă să-ţi vorbesc despre el.

I. I.: – Atunci cum m-a văzut?

Păr. C.: – A primit de la Dumnezeu darul vederii în duh, aşa, prin materie… şi prin timp…

I. I.: – Spuneţi-mi, rogu-vă, cine este acest om?

Păr. C.: – L-ai vazut ultima oară când discutai cu stareţul unei mânăstiri unde el era văcar. […] De la el am învăţat multe despre Dumnezeu şi lume. Ne întâlnim adesea şi stăm îndelung de taină. Vezi, eu vorbesc mult, mi-a fost dat darul acesta. El zice că eu sunt glasul lui. El s-a retras de lume, dar este arcul cel mai încordat al lumii. […] E un trăitor unit cu Dumnezeu, fiindca nu poţi vedea iadul, nici păcatul dacă nu eşti în lumina dumnezeiască. El este deci ochiul lui Dumnezeu pe pământ. […] Trăieşte între albine… De sănătatea sa se îngrijeşte Dumnezeu. De-ale gurii îi mai ducem noi, de aici, din schit.

I. I.: – Dar îl ştiam bolnav!

Păr. C.: – E sănătos! Oamenii nu mai cred în puterea de tămăduire a Duhului Sfânt, dar el este o dovadă că ea lucrează. […] El mănâncă mană cerească. Mana cerească e şi materială, este şi imaterială. El ştie să le îmbine pe toate. […]

Am hotărât să plec. Mă liniştisem. […] M-am dus să-mi iau rămas bun.

Păr. C.: – Să nu-l judeci greşit! El stă ascuns pentru că acesta e darul lui. N-am vazut la nimeni mai multă dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. Acesta e modul lui de a-i sluji. Du-te şi te va însoţi. Acolo unde vei întâlni lucrări minunate, gândeşte-te că pot fi făcute şi prin el… el este miezul lumii. Fii binecuvântat! Te binecuvintează şi el!“.

Poate pentru unii surprinzator, un astfel de om nu putea ajunge cu uşurinţă la mânăstire în vremea comunismului şi nici nu era bine văzut întotdeauna şi oriunde, atunci când erau ochi să-l vadă. Tot Ioan Ianolide este cel care reface o parte relevantă în acest sens din filmul părintelui Marcu:

„Într-o zi m-am dus la o mânăstire lângă Bucureşti. Pe o cărare înverzită mă întreţineam cu stareţul […]. Se apropie de noi o turmă de vaci şi stareţul strigă:

– Hei, frate, văd că ştii ce-i ascultarea, dar mai ai mult până să înveţi ce-i credinţa!

Vorbea cu paznicul vacilor, un începător venit să intre în monahism. Mă uit bine la el şi mă cutremur. Între timp, văcarul a alergat după o vacă răzleţită şi s-a tot dus.

– Părinte, ştii cine este acest om? – îl întreb pe stareţ.

– Unul care ţine morţiş să intre în mânăstire. L-am ispitit cu batjocuri, cu dispreţ, l-am alungat, dar el se ţine scai de mânăstire. […]

– Părinte, întreb eu, ce crezi că este mai important: să te rogi ori să aperi credinţa? […] Părinte, acest om de la vacile mânăstirii nu s-a lăsat în voia lui Dumnezeu, ci a făcut voia lui Dumnezeu. El a luptat să nu se împuternicească în ţară ateismul. A suferit torturi cumplite şi tăcea mormânt. I se cerea să se lepede de credinţă, să-şi trădeze fraţii, să se supună statului ateu“.

Înainte de a-şi afla definitiv aşezarea la mânăstire, părintele Marcu făcuse peste 20 de ani de închisoare. A ieşit din închisoarea Aiud în 1964, printre ultimii, adică printre cei care nu făcuseră nici un compromis şi nu acceptaseră în nici un fel diavoleasca reeducare făcută de colonelul Crăciun la ordinul conducerii comuniste. Căci Constantin Dumitru nu doar că nu se lepădase cu nimic de familie, de camarazi, de convingeri, de neam şi de Hristos, dar nu făcuse loc în fiinţa sa nici măcar unei vorbe slabe sau vreunui gest îndoielnic.

Părintele Marcu spune: „A trebuit să luptăm cu toate neputinţele noastre. Mulţi au vrut să se sinucidă, pentru că nu mai puteau suferi chinurile. Şi cel mai grav era că îţi cerea să îi spui pe ceilalţi, să îi torni. Şi te torturau atât de groaznic că nu puteai decât ori să mori, ori să cedezi“, dar Constantin Dumitru n-a cedat şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nici n-a murit.

Astăzi, lecţia despre Piteşti, Gherla şi Aiud ar trebui predată de profesorii de istorie stând în genunchi. Pentru că în aceste închisori Constantin Dumitru şi alţii ca el au forţat literalmente mâna comuniştilor. I-au făcut să înţeleagă căa reeducarea, sluţirea omului întru comunism, pervertirea lui extremă, poate izbuti cu anumiţi indivizi, poate chiar cu marea majoritate a populaţiei, dar că nu poate izbuti cu toţi oamenii. Şi înţelegând comuniştii că există oameni indestructibili sufleteşte – chiar dacă nu operau cu acest termen, comuniştii erau suficient de pragmatici pentru a lua seama la efectele acestea –, au hotărât că acest gen de experiment nu trebuie să fie aplicat şi în afara închisorilor, întrucât exista riscul major al unei reacţii incontrolabile. Desigur, marele experiment comunist a reuşit, iar reuşita lui se exprimă deplin abia astăzi. Dar cine ştie câţi dintre noi n-am fi fost oribil schimonosiţi dacă reeducarea, aşa cum a fost experimentată în Aiud, ar fi trecut de porţile închisorii.

Detenţia din Aiud a fost doar sfârşitul petrecerii lui Constantin Dumitru prin puşcăriile în care de la inceput ajunsese să fie cunoscut sub numele de „Fachirul“, din pricina incredibilei sale rezistenţe la torturi. Nu vom menţiona bogata anecdotică a torturilor (cine e interesat o poate descoperi cu uşurinţă în titlurile cuprinse în bibliografie), ci numai o mărturisire a părintelui Marcu. Este vorba despre o bătaie cu ranga la tălpi: „Am numărat până la 200, după care am pierdut numărătoarea. Însă nu am scos nici un geamat. Dar, spre deosebire de părintele Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimţind nici o durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate până în vârful creierului. N-am scos însă nici un cuvânt, având, şi atunci, şi după aceea, marea grijă să nu pârăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvânt despre cineva. […] Darul lui Dumnezeu m-a ţinut“.

Pentru Constantin Dumitru, din cauza rezistentei lui, pentru ca nu scotea nici macar un geamat atunci cind era chinuit fizic, au fost inventate torturi noi. Toate l-au ranit, dar nici una nu l-a infrint.

„Trei lucruri m-au ţinut: firea, pe care am moştenit-o de la mama […], voinţa personală şi, mai mult decât acestea două, Darul lui Dumnezeu. […] Dar am cedat totuşi, leşinând, când, altă dată, l-au adus pe un camarad şi l-au bătut în faţa mea…“.

În Aiudul anilor 1944-1947, Constantin Dumitru s-a întâlnit cu aşa-numitul „grup al misticilor“, între care s-a numărat şi el, vremuind detenţia cu neîntrerupta rugăciune pentru care erau rânduiţi după tipicul monahal.

 

* * *Pentru ce a stat atâţia ani în închisoare Constantin Dumitru? Pentru că a fost legionar.

Ce înseamnă să fi fost legionar? Din punctul de vedere al comuniştilor, începând cu 1948, însemna că eşti adversarul lor ireductibil. Din punctul de vedere al istoriografiei comuniste şi al celei post-comuniste înseamna să fi fost un extremist de dreapta căruia i se poate spune fascist şi care, spre deosebire de un extremist de stânga, nu are dreptul la explicaţii, la replică şi la poziţii publice.

Din punctul de vedere al părintelui Arsenie Papacioc, Garda de Fier însemna altceva: „Îmi amintesc că ieşind de la părintele [Marcu] din chilie, pe un coridor m-a întrebat cineva despre Mişcarea Legionară, ce este. I-am spus: n-ai sa pricepi, dar un lucru trebuie să înţelegi şi să te temi: patronul Mişcarii Legionare este Arhanghelul Mihail; şi i-am spus troparul: ŤUnde umbrează darul tau, Mihaile Arhanghele, de acolo se teme toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămână lângă lumina ta lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră stinge-le cu mijlocirea ta, vrednicule de laudă Mihaile Arhangheleť. Asta era Garda de Fier, i-am spus“.

Punctul de vedere al lui Constantin Dumitru se desprinde într-o oarecare măsura din cele ce am aflat despre el. A fost în 1939 şoferul uneia dintre cele două maşini care au fost pregătite pentru asasinarea lui Armand Calinescu, ca reacţie la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Maşina lui Constantin Dumitru s-a defectat şi astfel el nu a mai fost implicat în acel eveniment. A scăpat şi de a fi asasinat fără judecată între cei 252 de legionari luaţi la întâmplare, câte 3 din fiecare judeţ, ca reacţie la asasinarea lui Armand Calinescu. Părintele Marcu credea că nu printr-o crimă trebuia răzbunat Căpitanul, pentru că nu în mâinile omului este viaţa semenilor săi, ci în mâinile lui Dumnezeu. Dar o mărturie arată că părintele Marcu socotea că acel Constantin Dumitru, luptătorul, în acel context şi în acel moment, nu avea cum să re-acţioneze altfel.

De atunci şi până în 1964, Constantin Dumitru a a fost urmărit, a fost scăpat, a fost prins, a fost arestat şi eliberat de mai multe ori.

În luptele din ianuarie 1941 a fost împuşcat cu două gloanţe în spate, unul în mână şi unul în cap, acesta ajungând până la cerebel. Dar n-a murit dintr-atâta lucru…

Curajos, calm şi cu prezenţă de spirit, a scăpat cândva de urmăritori cu o … sărutare. Căci nu Iuda l-a fost sărutat, ci, se spune, însăşi iubita lui. Pe vremea aceea, sărutul în plină stradă nu era un lucru atât de comun şi „ieftin“ ca astăzi. Urmăritorii îl pierduseră din vedere, iar când au văzut pe cineva care părea să fie el, însă care săruta pasional o femeie, dispreţuind timpul, spaţiul şi, deci, dacă ar fi fost însuşi urmăritul, dispreţuind chiar libertatea şi viaţa, au crezut că nu este el şi au plecat mai departe. Se mai spune că iubita lui l-a aşteptat nestrămutat, iar când el, ieşind de la închisoare, a intrat la mânăstire, din dragoste pentru Hristos şi oameni, a făcut şi ea asemenea, tot din iubire.

Un luptător, un haiduc, un fachir, un om de onoare, un îndrăgostit, un mistic, un văzător cu duhul, un făcător de minuni… Numai atât? Ioan Ianolide completează:„Omul era şi foarte citit. Uneori se lăsa antrenat în discuţii şi uimea prin puterea de a pătrunde lucrurile şi de a le sintetiza. Nu vorbea nici ca un preot, nici ca un filosof, ci se situa într-un plan superior, care le cuprindea pe amândoua. Preocupările lui erau vaste şi toate se rezolvau simplu, în spiritul lui suveran. Se bucura de respectul tuturor“.

Un om care nu a plâns niciodată pentru durerea lui, ci numai pentru durerea altora.

 

* * *Ca oamenii să nu le vadă unora ca aceştia sfinţenia, nu este o „ofensă“ adusă lor şi nici lui Dumnezeu, căci Ortodoxia nu socoteşte lucrurile şi oamenii în termeni de „ofensă“. Sfinţii nu vor fi pentru această ignoranţă mai puţin sfinţi, căci nu hotărirea unui Sinod îl sfinţeşte pe om, ci o astfel de hotărire doar îl face cunoscut tuturor membrilor Bisericii. Bineînţeles ca aceasta nu-i deloc puţin lucru, ba dimpotrivă. Căci sfântul, chiar necunoscut ori ne-re-cunoscut, poate mijloci cu rugăciunile sale venirea ajutorului şi harului peste oameni, lume şi insusi Sf. Sinod. Şi oare cu cât încă mai mult dacă oamenii i se roagă nu doar cu supuşenie, ci cu bărbăţie mărturisitoare?

De aceea, mai cu seamă dacă duhul lumesc ne împuţinează puterea martirică, adică a mărturisirii în cel mai înalt grad, trebuie să-L rugăm cu toţii pe Dumnezeu să ne dea măcar puterea de a-i recunoaşte pe adevăraţii mărturisitori.

Desigur, creştinul de rând este într-o situaţie delicată, pentru că el nu trebuie să forţeze înţelepciunea sinodală, dar nici nu va greşi dacă, aşa cum s-a întâmplat dintotdeauna între creştini, va întreţine spiritual o evlavie încă neconsacrată cultic. Dar parcă şi mai delicată este situaţia celor care se vor încurca în socoteli lumeşti atunci când, întru cinstire şi cerere de ajutor, vor „omite“ să îl canonizeze pe sfânt, adică vor împiedica lumea să îl cunoască pe cel care este deja sfântul lui Dumnezeu. Căci înfricoşătoare este perspectiva de a ignora un sfânt, adica de a ignora însăşi lumina lui Dumnezeu reflectată în om. Nădăjduim ca părintele Marcu să ne ajute pe toţi întru luminare!

Lucian D. POPESCU, PUNCTE CARDINALE, iunie 2009 via Sfânta Mănăstire Dervent