- Cotidianul/ Andrei Marga: Ieșirea din ignoranță
Faptul că formația folclorică „Dor Transilvan” (din rețeaua Primăriei municipiului Cluj-Napoca), a cuprins în repertoriu, a multiplicat (din 2010) și, în cele din urmă, a proiectat pe TVR 3 o colindă cu versuri primitive, de genul „jidovii” care s-au răfuit cu Iisus Cristos, nu poate fi luat nici ca accident și nici superficial. De ce ? În mod clar nu este vorba de obișnuita culegere de folclor, căci abia folclorul degradat al istoriei a operat cu asemenea clișee. În plus, cultivarea folclorului nu înseamnă nicăieri colecționarea a tot felul de rime și note ce trădează doar incultura.
Nu este vorba nici de libertatea de opinie, căci nimeni în lumea civilizată nu pune în față opinii ce se infirmă din prima clipă. Oamenii maturi concurează cu idei veritabile, nu cu opinii demult clasate.
Nu este vorba nici de credință religioasă, căci credința este altceva decât exhibarea prostului gust. Pe de altă parte, credința creștină este diferită de ritualurile rudimentare (care duc, de pildă, la „sfințirea” a tot felul de tarabe ruginite și drumuri desfundate sau la premierea șefilor zilei!).
Nu este vorba nici măcar de preluarea aproximativă a unor formulări ale Evangheliei după Ioan. Azi se știe că tocmai prologul acesteia este un vechi poem evreiesc.
Faptul petrecut la Cluj-Napoca este, după toate datele, felul de a gândi primitiv al unor oameni care nu au nici cea mai mică neliniște, încât să se întrebe: este adevărat ce se spune în maculata lor frazare și ce se află în capul lor plin de clișee? Este de spus cu toată franchețea că faptul consemnat mai sus ține de o problemă mai largă, recurentă în creștinismul din România de astăzi.
Nu trebuie omis că acest fapt imund intră, la o privire lucidă, în răspunderea directă a Primăriei, a sponsorilor formației respective și a responsabililor folclorului din administrația județului Cluj. Acest fapt intră, însă, și în răspunderea
teologilor. Nu se poate spune că religia este veritabilă și cultura în ordine câtă vreme apar asemenea probe crase ale lipsei de cultură. Nici religia nu este compatibilă cu orice nivel de informare, chiar dacă credința este ceva personal. Ce se ascunde în frazările pretinsei colinde a formației Dor Mărunt? Cât mai simplu spus, este vorba de necunoașterea a ceea ce înseamnă, la propriu, creștinismul. Este evident necunoaștere la nivelul unor formații folclorice, dar trebuie spus, prin implicație, și la nivelul unor parohi (care nici ei nu mai citesc!) sau activiști (care sunt cu credința în gură pe la festivități televizate, pentru ca apoi să fraudeze vârtos, în diferite feluri!). Să luăm însă în seamă istoria lui Iisus din Nazaret, așa cum este ea cunoscută astăzi și asumată de creștinismul timpului nostru.
Nu există istoricește nici un indiciu al vreunei distanțări a lui Iisus față de evreii din timpul său și din orice timp. Toate trăsăturile lui Iisus, absolut toate (felul de a gândi, sensibilitatea, credința, felul de a se exprima, viziunea asupra lumii, angajamentul etc.) sunt – cum au arătat deja Pinhas Lapide și Hans Küng, în dezbaterea radiodifuzată din 1976 – evreiești.Iisus a gândit și a acționat în numele iudaismului, pentru a-l pune în mișcare într-o epocă dramatică pentru poporul său. El și-a asumat că la Templu („casa lui Dumnezeu” construită de Solomon), trebuie făcut ceva pentru puritatea a ceea ce el numea „casa Tatălui ceresc” și a acționat în consecință. A-l pune pe Iisus în opoziție cu evreii în privința relației cu Dumnezeu a fost tehnica perversă a unor ramuri ale nazismului și a adepților acestuia din Europa Centrală și Răsăriteană.
Procesul lui Iisus și deznodământul de pe cruce? Acest proces a fost instrumentat copios pe scara istoriei, pentru a-i acuza pe evrei de deicid. Azi se cunoaște prea bine, de la B. Travers Herford (1923) și Paul Witner (1961) încoace, că procesul lui Iisus a fost un proces roman. Evreii nu aveau nici procedura, nici permisiunea de a o aplica în preajma unei mari sărbători, nici condamnarea unui coreligionar și nici crucificarea în abordarea proprie a litigiilor. Mai trebuie adăugat că este greu să-i întreci pe evrei în credința în Dumnezeu și, cum se observă și din enciclica comună a Papei Benedict al XVI-lea și a Papei Francisc (2013), faimoasa emunah evreiască continuă să inspire. Mai este nevoie să amintim că Dumnezeul lui Iisus este același cu Dumnezeul lui Abraham, Itzak, Jacob, cum ne asigură chiar Evangheliile despre Iisus?
Predica de pe Munte și celelalte exprimări ale lui Iisus, pe care apostolul Pavel le-a sistematizat și le-a consacrat ca o nouă viziune, care este creștinismul, nu erau în nici un fel opuse evreilor, chiar dacă în efervescenta viață religioasă a iudaismului au concurat multe curente. Creștinismul a fost îmbrățișat mai întâi de către evrei, apostolii fiind, cum se știe, evrei. Dintre evrei s-au recrutat primii creștini, iar o parte a evreilor nu sunt nicidecum singurii din lume care nu au văzut în Iisus febril așteptatul Mesia.
Putem evoca astăzi foarte multe fapte stabilite cu acuratețe de cercetarea istorică a vieții lui Iisus din Nazaret. În fond, suntem astăzi generațiile care au mai multe informații despre ceea ce s-a petrecut în Țara Sfântă înainte de nașterea lui Iisus, în timpul vieții lui pământești și după crucificare. Nici o generație anterioară nu a avut la dispoziție atâtea informații. S-a putut depăși astfel cu multe decenii în urmă falsa opunere dintre Iisus și evrei și s-a deschis problema veritabilă, care este cea a cunoașterii istoriei în urma căreia Iisus din Nazaret a devenit Iisus Cristos. Reconstituirea acestei istorii este o preocupare culturală de cea mai mare anvergură și cu cel mai larg impact a timpului nostru.
Dar informațiile și această problemă veritabilă au rămas, din nefericire pentru publicul românesc, departe. Sunt în literatura de specialitate internațională câteva sute de monografii solide despre Iisus din Nazaret. În diverse țări sunt traduse multe dintre ele. După ce protestanții au inaugurat cercetarea lui „Iisus istoric”, catolicii s-au dedicat acesteia (începând cu Ernst Renan) cu mari forțe, iar în Israel sunt peste o sută treizeci de volume și studii de mare precizie consacrate lui Iisus din Nazaret. Din păcate, în România nu s-a produs nici o astfel de lucrare, iar traduceri sunt vreo două, trei, și ele deja prea vechi. Nu se mai susține nici un curs pe aceste teme. Nu se poartă nici o discuție relevantă, iar ignoranța tinde să devină cuprinzătoare. Cu un cuvânt, este o ceață groasă. Să mai insistăm asupra observației lui Hegel, cum că în ceață se fac confuzii elementare?.
Există ieșire din ignoranța ce persistă la noi în jurul acestor teme. Nu este deloc realistă, nicidecum, relativizarea Holocaustului evreilor, găsind acum aproape oriunde holocaust. Relativizarea i-a făcut pe cercetătorii evrei să vorbească, pe bună dreptate, de Shoah. Ieșirea din ignoranță pe care o am în vedere, la propriu, presupune doi pași.
Primul constă în lansarea, de către teologi, filosofi și istorici pricepuți a unei competente dezbateri asupra lui „Iisus istoric” și a corelației dintre „Iisus istoric” și „Iisus eschatologic”.
Al doilea pas constă, oricât de incomod pare, în revizitarea liturghiei, al cărei text are, prin natura lucrurilor, mare răspândire. Știm prea bine că, de pildă, Papa Paul al VI-lea a decis în cele din urmă renunțarea în liturghia catolică la formulările ofensive față de evrei, care au fost înțelese ușor, în decursul istoriei, ca formulări antisemite. Această operație trebuie făcută și în liturghia de la noi. Ar trebui ținut seama de împrejurarea că fragmentele din Evanghelia după Ioan, care se invocă frecvent, au fost elaborate în cadrul unei polemici ce avea deja un trecut înăuntrul iudaismului și riscă mereu (desigur, adesea datorită slăbiciunilor exegezei) să fie înțelese pe dos, ca formulări antisemite, ceea ce nu a fost și nu este nicidecum cazul.
- Adevarul/ Nicolae Manolescu: Locomotiva şi balaurul
Existenţa strigoilor sau a diavolilor care i-ar poseda pe unii dintre noi ţine de o superstiţie pe care educaţia n-a izbutit s-o demaşte. Un indian de la începutul secolului XX a comparat cu un balaur o locomotivă cu aburi pe care a văzut-o pentru prima dată în viaţă.
Tudor Vianu face, într-unul din ultimele sale studii de stilistică, o remarcă aparent banală, dar care bate mult dincolo de domeniul ca atare: când un indian de la începutul secolului XX a văzut prima oară o locomotivă cu aburi, construită de britanici, el a fost convins că a întâlnit un balaur; când un poet compară o locomotivă cu un balaur, el creează o metaforă. Sunt aici nu numai două planuri de limbaj, unul propriu şi altul figurat, ci şi două planuri ale realităţii, în funcţie de cum aceasta e percepută, ca atare sau ca imaginară. Numai când eşti conştient că, asemănătoare cu un balaur, pentru că scoate fum pe nări, locomotiva nu e totuşi altceva decât o locomotivă, e vorba de o figură de stil numită metaforă. Indianul care le confundă consideră că locomotiva e realmente balaurul din poveste. El aparţine, cum spune Eminescu, unei lumi care „vorbea în basme“, nu însă, aici poetul greşeşte, şi uneia care „gândea în poezii“.
Copiii-strigoi din Africa
Am citit zilele trecute un reportaj despre un fenomen îngrozitor pe care autorităţile din două state africane vecine nu reuşesc să-l controleze. E vorba de exploatarea de către unii pretinşi preoţi catolici, care se revendică din foştii misionari, a superstiţiei populare că un copil nedorit, infirm sau suferind, pur şi simplu, de o boală a copilăriei, urmare a nevaccinării sau a lipsei de igienă, e de fapt un strigoi primejdios şi trebuie alungat departe de casă. Unii din aceşti copii ai străzii sunt culeşi de preoţii cu pricina, care susţin că scot strigoii din ei. Există chiar instituţii ale statelor respective care se ocupă cu aceşti orfani bătuţi de soartă şi care îi plătesc pe preoţi pentru opera lor salutară! Reprezentantul unei asemenea instituţii a recunoscut în faţa reporterului că n-a remarcat nimic în neregulă la copii, dar că ei se comportă probabil diferit în familiile care i-au alungat! Semnele de exclamaţie nu sunt întâmplătoare. Cu alte cuvinte, nu e exclus ca ei să fie de-adevăratelea posedaţi de strigoi! Aşa că exorcismul e absolut necesar. Are mai puţină importanţă în ce constă procedura cu pricina. Nu e cazul să insist asupra stupidităţii ei crude şi uneori criminale. Lectura m-a dus cu gândul la afacerea de la Tanacu, soldată, se ştie, cu moartea atroce a fetei exorcizate de un pretins preot ortodox, care n-a păţit nimic. Am auzit că s-ar fi aciuat pe lângă altă mănăstire moldovenească, la reconstrucţia căruia pune umărul cu bunăvoinţă şi credinţă în Dumnezeu. Există o legătură între cele două istorii şi o legătură a lor cu observaţia despre metaforă a lui Tudor Vianu.
Vânzarea de minuni
Sunt superstiţii pe care educaţia nu a reuşit să le înlăture din mintea multor oameni simpli, de ieri, ca şi de azi, din Europa, din Africa sau de pe alte continente. Bietele mame care îşi alungă copiii chiar cred în puterea lor malefică. În capul lor, strigoiul e real, cum e balaur locomotiva în capul indianului. Credincioasele care stau zile la rând la coadă ca să atingă cu mâna sau cu buzele moaştele cutărui sfânt făcător de minuni au deplina certitudine că se vor vindeca de boală. Ce e mai greu de înţeles este garantarea miracolului de către biserică. În felul acesta, Sfinţii părinţi joacă ei înşişi în piesă, luând apucăturile unor vraci. Este cât se poate de limpede caracterul comercial al vânzării de minuni. Când te gândeşti că pe averi astfel dobândite biserica nici măcar nu plăteşte impozit, încurajată de câte un parlamentar speriat de un creştinesc blestem, darămite să mai dea socoteală de cheltuirea banilor, la ce bun să te mai miri că şcoala, statul, noi înşine, cetăţeni nu numai cu credinţă, dar şi cu frică de Dumnezeu, suntem cu desăvârşire lipsiţi de puterea de a interveni. Cu gândul la fata de la Tanacu, la copiii din cele două state congoleze, la amărâtele care îşi pun ultima speranţă în moaşte făcătoare de minuni sau în vracii tribului, mă întreb: ce-i de făcut? Să fie mai tari superstiţiile decât judecata şi bunul-simţ? Să nu existe niciun mijloc de a nu mai crede că locomotiva nu e balaur?
Nota noastra
Ce pot sa faca si ale noastre “repere culturale” in preajma Craciunului decat sa se dea in stamba, agresive ca orice incult cu pareri ferme de bodega? Agresive si leniniste in spirit, in sensul in care falsifica realitatea (intr-un mod flagrant, jignitor fata de inteligenta cititorilor) si, pe baza problemei false descrise, se intreaba retoric “ce-i de facut”, aratand tot ei care ar fi solutia la (falsa) problema. Si, desigur, solutiile avansate sunt leniniste in spirit nu doar din cauza acestei dialectici putrede, ci si din cauza anticrestinismului premiselor de la care pleaca cei doi si a solutiilor avansate, care vor sa “elimine” sursa problemelor.
Despre ce e vorba, mai exact?
Andrei Marga a scris pe tema “colindului” antisemit. Fara niciun fel de atentie fata de concretul problemei (adica: cine a generat versurile, in ce context, cu ce sens, in ce masura este un accident sau un caz etc.), Marga porneste de la ideea gata-facuta ca problema colindei e reala si ca e legata de crestinism, mai exact de ortodoxie. Si se apuca sa “demonstreze”, citand o serie de autori, ca toata traditia ortodoxa a raportului dintre Iisus Hristos si poporul iudeu este falsa, caci X si Y ar fi demonstrat ca lucrurile stateau altfel. Nu prea are sens sa intram pe fondul discutiei deschise de Marga, pentru ca este atat de selectiv in mentionarea surselor incat falsifica total subiectul.
Ceea ce conteaza mai mult este, insa, faptul ca insusi punctul de vedere de la care pleaca este total fals. Din doua motive:
– suprapune o chestiune tipica modernitatii – antisemitismul modern, ca o anume atitudine fata de evrei, avand ca apogeu holocaustul – cu traditia/predania ortodoxa; consecinta acestui sofism este un “argument” absolut bizar, de neinchipuit pentru cineva dotat cu o minima judecata: din cauza holocaustului trebuie sa rescriem istoria crestinismului si… chiar si slujbele bisericesti si Evangheliile! (vom reveni).
– ignorarea (ca tot vorbeste despre ignoranta) a surselor de prima mana referitoare la subiectul Iisus/crestinism-evrei; ieri a fost ziua Sfantului Arhidiacon si intai Martir Stefan. “Discursul” sau in fata Sinedriului reflecta perfect acest raport si, spre stupoarea intelectualilor cititi pe sfert (i.e., sfertodocti) pune problema in cu totul alti termeni. Da, neamul lui Dumnezeu, odata cu Hristos, devine neamul celor care asculta de Dumnezeu mai mult decat de oameni. Neamul lui Dumnezeu, noul Israil, nu mai e definit in functie de urmasii trupesti ai lui Avraam, ci in functie de urmasii intru credinta ai acestuia (vezi Sf. Ap. Pavel). In acest sens, nu mai conteaza ca esti “elin sau iudeu”, ci daca esti intru Hristos sau nu. Ce loc ocupa evreii aici? Evreii insumeaza doua arehtipuri laolalta. Pe de o parte, ca popor ales de Dumnezeu, prin profetii si dreptii sai, el intruchipeaza pe toti cei care il vor urma pe Hristos. Pe de alta parte, in masura in care prigoneste profetii sai si sfarseste prin a-L rastigni pe Insusi Fiul lui Dumnezeu, el intruchipeaza pe toti ucigasii de aproapele si de Dumnezeu de mai tarziu. Romanii sunt prea putin importanti in aceasta ecuatie, ei reprezinta doar puterea seculara si oarba. Intr-un anume fel, noi toti suntem evrei – daca suntem credinciosi lui Hristos, suntem mostenitori ai lui Israel; daca Il respingem pe Acesta, ne numaram alaturi de cei care L-au ucis. Tertium non datur. In slujbele bisericii, poporul credincios se identifica cu ambeleipostaze ale evreilor ca neam ales – tocmai pentru ca ele sunt arhetipale, ele descriu conditia umana. Pusa astfel, problema arata cat de factice e chestiunea antisemitismului in context evanghelic/crestin.
Insa dl filosof nu s-a incurcat in asemenea chestiuni marunte cum ar fi sursele primare ale Scripturilor sau traditia de doua milenii a Bisericii, ci a trecut direct la “solutie” – modificarea liturghiei ortodoxe!
Si, ca sa vedem cat de diletant este, dl Marga nici macar nu stie ce spune. Nu stie ce este liturghia si nu stie ce au modificat, de fapt, catolicii, pe care-i da ca exemplu. Astfel, in urma Conciliului II Vatican, catolicii au schimbat unele pasaje din slujbele din Vinerea Mare. Nu stim sa fi operat alte modificari in cult. Exista curente teologice care reinterpreteaza sensul raportului dintre Hristos/crestinism si iudaism, in termenii moderni, insa asta e altceva si nu s-a ajuns (inca) la schimbarea messei catolice sau a Evangheliilor!
Asadar, atunci cand ii da ca exemplu pe catolici, Marga se dovedeste ignorant de doua ori. Odata, pentru ca, cu un procedeu oricum incorect, BOR a luat exemplul lor (prost) si a modificat textul Prohodului ce se tine in Vinerea Mare, cenzurand unele versuri. A doua oara, pentru ca nu stie ce e aia liturghie. Oricat ne-am scotoci mintile, nu gasim nicidecum vreo referire la iudei/evrei in cadrul liturghiei ortodoxe. Poate doar in Evangheliile care se citesc in Joia Mare? Dar atunci nu e liturghie, ci Denie (slujba Utreniei, de fapt). Pana la urma, Marga face confuzie intre slujbele Bisericii, liturghie si Evanghelie si nici el nu pare ca mai stie ce vrea sa cenzureze (desi se refera la un moment dat, explicit, la Evanghelia lui Ioan). Dar de cenzurat vrea sa cenzureze. (recomandam acest text scris de IPS Ilarion Alfeev pe aceasta tema: Theological education in the 21st century. Excerpt from a lecture of Bishop Hilarion (Alfeyev) at Wycliffe College, University of Toronto).
In orice caz, judecata normala a oricarui om, indiferent de religia sau etnia sa, nu s-ar putea arata decat socata la ideea modificarii textelor de cult sau a textelor scripturistice (din orice religie ar proveni) pe motive de corectitudine politica. In privinta chestiunii antisemitismului, a cere crestinilor sa modifice Evangheliile sau slujbele este perfect echivalent cu a cere evreilor mozaici sa taie parti semnificative din Tora si sa renunte la sarbatoarea Purim pentru ca promoveaza idei genocidale. Nu trebuie sa fii un expert in Biblie ca sa stii ca poporul iudeu s-a asezat in Tara Fagaduintei dupa ce a exterminat (exterminat, nu cucerit!) popoarele canaaneene. Purimul este sarbatorirea unui macel-razbunare. Daca am fi corecti politic pana la capat, atunci ar trebui sa cerem extirparea din Tora a tuturor pasajelor care indeamna la exterminarea neamurilor din Canaan si interdictia Purimului, pentru ca par a fi celebrari ale genocidului. Or cine ar sustine asa ceva ar face dovada unei idiotenii periculoase, pentru ca scoate din contextul religios specific unele pasaje/evenimente, pe care le rastalmaceste intr-o optica moderna ce n-are nicio legatura cu perspectiva religioasa respectiva.
Intr-adevar, ignoranta este foarte, foarte periculoasa! Mai ales cand ea vine de la cei care se presupune ca sunt “far calauzitor”… In orice caz, cel mai potrivit ar fi un raspuns ferm si documentat prin care sa se arate gaunosenia acestor idei, grosolana lor falsitate si trufia pretentiei de a modifica texte sau chiar Scripturi din motive dictate politic.
*
In ce-l priveste pe Manolescu, e greu de explicat inversunarea ce l-a apucat, tam-nesam, impotriva cinstirii Sfintelor Moaste si a Icoanelor. O inversunare nesimtita si neobrazata, mai ales ca se intrece in minciuni. Una din ele este legata de “pretinsul” preot ortodox care a omorat o fata si “n-a patit nimic”. Adica o condamnare la 7 ani de inchisoare, caterisirea si chiar excluderea din monahism, executarea a 4 ani de inchisoare si eliberarea conditionata, dupa lege, linsajul si oprobiul national sunt, pentru Manolescu, “nimic”. Chiar asa?! Dupa romanele non-fictionale ale Tatianei Niculescu-Bran, dupa filmul lui Mungiu si dupa ce presa a dezgropat (fara consecinte, se pare) elementele-bomba ale dosarului Tanacu, cum ar fi faptul ca Irina Cornici a murit in urma supradozei de adrenalina? Pur si simplu Manolescu nu are scuza in ceea ce scrie. Falsifica – din rea credinta, cel mai probabil, macar pentru a ingrosa efectul a ceea ce ataca, de fapt, anume inchinarea la Sfintele Moaste.
Dar cum se explica inversunarea sa impotriva traditiei ortodoxe de cinstire a Sfintelor Moaste? Mister… Partial, se poate explica tot prin ignoranta. A confunda cinstirea moastelor cu gestul superstitios de a capta magic bunavointa vreunui zeu este ignoranta. A acuza biserica pentru incurajarea acestei “superstitii” provine tot din ignoranta, adica din necunoasterea invataturii ortodoxe si a sensului acestei practici atunci cand e realizata de cei credinciosi. A extrapola atitudinea idolatra a unora la Biserica si credinciosi provine tot din ignoranta, insa a persista aici provine din altceva – din rea credinta. Trebuie sa fii de rea credinta – in privinta credintei – cand tu, ditamai omul de cultura, stii totusi ca ortodoxia a dat atatea si atatea nume mari ale culturii universale si sa nu incerci – daca noblesse oblige, a fi om de litere obliga si mai mult in acest sens! – sa vezi ce au avut aceia de spus pe marginea temei Sfintelor Moaste.
Nu stim care e “afacerea” dl Manolescu cu BOR si de ce i s-a casunat atat de activist (altfel, domnia sa distingandu-se prin stralucitoarea sa lipsa de prezenta, idei si solutii cu privire la orice e legat de societatea romaneasca) pe moaste, insa “spectacolul” oferit e trist si de prost gust.
“Antisemitismul” si ”superstitia” sunt doua dintre stereotipiile cele mai circulate la adresa ortodoxiei. Ele sunt puse in legatura cu “antioccidentalismul“, “antiprogresismul” si, in plus, cu “finantarea publica” a Bisericii (care, nu-i asa, se dovedeste de fapt un mare rau social, de unde necesitatea de a i se taia finantarile si de a i se cenzura slujbele).
Vanturarea acestor teme de oameni ca Marga si Manolescu arata ca este cazul ca reprezentantii Bisericii sa ia atitudine si sa demonteze, cu aparat critic si bibliograrfic, poncifele. Totusi, exista atatia scoliti, atatia teologi cu diploma in cadrul BOR. Daca nu exceleaza in altceva, macar in chestiuni de punere la punct pe baze istoriografice si dogmatice s-ar dovedi mai mult decat utili. A asista nepasatori, cu bratele incrucisate, la formarea unui curent anticrestin bazat pe asemenea idei, este echivalent cu o sinucidere.
