In ’78, comunistii au unit Muzeulul Taranului Roman cu Muzeul Satului. O decizie tipica pentru o conducere de partid si de stat neobisnuita cu nuantele si spiritualitatea traditiei.
Dar comunistii n-au inteles – si, pare-se, nici urmasii lor – ca MTR, dincolo de a fi un vestigiu cultural in sine, e o mostra de spirit romanesc. Mult mai importanta decat valoarea la zi a terenului si a cladirii de pe soseaua Kiseleff. Ne-a demonstrat-o Horia Bernea – fiul marelui etnolog Ernest Bernea – atunci cand, in 1990, a redeschis camara sufletului romanesc: Muzeul Taranului Roman. Fondat 1906.
S-a vorbit despre expozitiile Muzeului in termeni de excelenta etnografica; altii au plusat si-au interpretat totul drept o mare lectie politica. Corect, corect. Dar un tur al Muzeului este – mai important decat altceva – o calatorie initiatica. Este, fara nicio exagerare, un contact direct cu lumea arhaica romaneasca; un loc in care timpul a fost oprit pentru ca fie vizitator sa inteleaga de unde venim si cine suntem, dincolo de orice spoiala a modernitatii.
Apoi, cladirea-i o bijuterie. Mandatat de Alexandru Tzigara-Samurcas sa inalte “un palat al artei pamantene”, arhitectul Ghika-Budesti a proiectat cea mai elocventa dovada a frumusetii stilului neoromanesc, cu o puternica infuzie din fondul arhitectural brancovenesc. Pe scurt, muzeul e – iata, de la constructia edificiului si pana la ultima expozitie permanenta – o doza-soc de romanism. Intr-o contemporaneitate puternic anesteziata.
Desigur, nimic nu-i infailibil pe lume. Dar sunt atatea – in genere, repere – intangibile. Muzeul Taranului Roman, spre exemplu. De Razvan Zamfir