Deşi foarte tânăr, autorul îşi aminteşte cu claritate zilele tulburi din toamna lui 1937, când au avut loc cele mai aprinse şi controversate alegeri din Transilvania, în perioada interbelică. Fiind copil de opt ani, am vizitat, cu părinţii mei, nişte rude şi prieteni de familie într-un sat ascuns în Munţii Apuseni, inima Transilvaniei române, vatra moţilor şi locul naşterii legendei lui Avram Iancu. Seara, când intelectualii s-au adunat în salonul proprietarului joagărului din localitate (un evreu ungur), venerabilele matroane din “lumea bună” a satului discutau numai despre un singur subiect: apropiata vizită a lui Codreanu, temutul căpitan al Gărzii de Fier, care urma să aibă loc a doua zi. Nu exista nici o limită la oroarea cu care discutau despre el aceşti unguri de credinţă creştină sau mozaică. Una dintre doamne, care îl văzuse la Tg. Mureş cu un an înainte, vorbea de el ca şi cum ar fi văzut monstrul pe care nu îndrăznea să-l descrie.
Având spirit aventurier, am hotărât că trebuie, cu orice preţ, să văd de apoape această făptură fabuloasă. A doua zi am pornit să-mi pun planul în aplicare. Cel mai bun prieten al meu, fiul preotului ortodox din localitate, care era mai mare decât mine cu patru ani, mi-a dat un costum ţărănesc şi astfel, ca doi conspiratori, ne-am îndreptat spre curtea bisericii, unde urma să aibă loc adunarea legionară.
Mica piaţă din faţa bisericii era plină de ţărani îmbrăcaţi în hainele lor colorate, de Duminică. Mulţi dintre ei au venit pe jos de la distanţe de zeci de mile. Erau acolo mulţi jandarmi din circa de jandarmi din localitate. Chiar prea mulţi. Prefectul districtului Turda, aşa cum procedează funcţionarii unor regimuri ineficiente şi corupte, i-a interzis lui Codreanu să vorbească mulţimii, dar nu a declarat ilegală adunarea, deci a cauzat o mică problemă, fără a-i da o lovitură decisivă. Iar mulţimea formată din ţărani simpli şi săraci tot creştea, până ce curtea bisericii a devenit neîncăpătoare.
Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte, călărind un cal alb. S-a apropiat de mine. N-am putut vedea nimic monstruos sau rău un el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilăros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi, totodată, în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur şi simplu pădurilor, munţilor şi furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite de zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor.
Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Nu era nevoie să vorbească. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească. O ţărancă bătrână şi ofilită şi-a făcut cruce şi ne-a şoptit: “E trimis de Arhanghelul Mihail”. Apoi clopotul trist al bisericii se porni să bată şi slujba, care preceda întotdeauna adunările legionare, începu.
Impresiile adânci, create în sufletul unui copil, dispar cu greu. De mai mult de un sfert de veac n-am uitat niciodată întâlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu.”
De Nicolas M. Nagy-Talavera, text publicat în cartea sa “Fascismul în Ungaria şi România”, apărută la editura evreiască Hasefer din Bucureşti, 1996, pg. 339-340 via FrontPress.ro