Cum l-a pierdut Occidentul pe Dumnezeu: un interviu cu Mary Eberstadt

În ultima ei carte, Cum l-a pierdut Occidentul pe Dumnezeu: o nouă teorie a secularizării, Mary Eberstadt încearcă să răspundă la întrebarea „Cum şi de ce a ajuns Creştinătatea cu adevărat la declin în părţi importante ale Occidentului?” Răspunsul ei contrează înţelepciunea convenţională, însă Jonathan V. Last argumentează că „nu poţi înţelege adevăratele probleme filosofice ale Occidentului fără să citeşti această carte”. D-na Eberstadt a fost drăguţă să ne răspundă la câteva întrebări cu privire la argumentul ei şi la implicaţiile acestuia.

Intrebare: Ce v-a făcut să scrieţi Cum l-a pierdut Occidentul pe Dumnezeu: o nouă teorie a secularizării? A început mai degrabă ca o ipoteză care trebuia testată sau ca o teză care trebuia dovedită?

Raspuns: Asemenea multor americani care au vizitat Europa, şi eu am fost în mod repetat şocată de cât de secularizate sunt unele dintre societăţile continentului şi cât de goale le sunt bisericile. Astfel, primul motiv pentru care am început să investighez teoriile secularizării a fost pura curiozitate: ce face ca vetre iniţial creştine să-L piardă pe Dumnezeu? Chestiunea interesantă despre literatura existentă este că niciunul dintre răspunsurile oferite nu explică cu adevărat declinul Creştinismului în anumite zone ale Occidentului. Aşa cum demonstrează capitolele din cartea mea, prosperitatea de una singură nu alungă credinţa în Dumnezeu, şi nici educaţia, raţionalismul sau ştiinţa per se nu fac acest lucru. Nici cele doua războaie mondiale – o altă explicaţie general acceptată – nu explică acest fapt. Astfel, puţin câte puţin am început să rearanjez piesele acestui mare puzzle intelectual şi ceea ce a ieşit a fost un nou mod de a-l privi: unul în care soarta Creştinismului se dovedeşte a fi mult mai strâns legată de soarta familiei decât s-a crezut înainte.

Intrebare: Înţelepciunea convenţională, cel puţin printre conservatori, pare să spună că declinul religios în Occident a dus la o deteriorare a familiei. Este acest lucru adevărat, fals sau incomplet?

Raspuns: Este incomplet, însă în mod fatal incomplet. Există o pictură figurativă care s-a transmis de la gânditorii iluminişti mai departe, până la noi. Şi anume, una în care o persoană singură şade într-un scaun, chibzuind intens dacă să creadă în Dumnezeu sau nu; imaginaţi-vă statuia Gânditorului a lui Rodin, dacă vreţi să aveţi o reprezentare. Aceasta este imaginea mentală pe care mulţi oameni o au atunci când se gândesc la secularizare: ca şi cum ar fi ceva care ar surveni într-o societate afectând pe rând câte o persoană „atomizată”, fiecare persoană una după alta evaluând religia şi decizându-se împotriva ei.

O parte din argumentul cărţii este că această imagine nu descrie realitatea. Oamenii sunt fiinţe sociale. Ei învaţă religia în felul în care învaţă limba: în comunităţi, începând cu comunitatea familiei. Şi atunci când structura familiei devine perturbată, atenuată şi fracturată, aşa cum se întâmplă în cazul multor oameni occidentali în zilele noastre, multe familii nu mai pot funcţiona ca o curea de transmisie pentru credinţa religioasă. În plus, mulţi oameni devin izolaţi de cursul natural al naşterii, morţii şi al altor evenimente memorabile de familie care sunt o parte din cauzele primare pentru care oamenii se îndreaptă spre religie.

Pentru a oferi doar un exemplu familiar pentru această idee abstractă, gândiţi-vă la ce se întâmplă deseori când părinţii divorţează şi copiii sunt plasaţi în acorduri de custodie în virtutea cărora ei îşi văd mama şi tatăl în weekend-uri alternative. E suficient şi numai acest regim pentru a sabota practica creştină obişnuită a mersului la biserică, pentru că daca mama şi tatăl locuiesc în locuri diferite, este mai puţin probabil ca aceşti copii să fie duşi în mod constant la aceeaşi biserică, sau cel puţin este mult mai greu să se întâmple astfel. Există mult mai multe exemplificări în carte ale acestui principiu mai general: perturbarea familiei duce la perturbarea religiei.

Intrebare: Dacă prăbuşirea familiei a subminat creştinismul şi a accelerat declinul religiei în Occident, care sunt câţiva dintre factorii care au făcut ca familia însăşi să devină atât de instabilă?

Raspuns: Revoluţia industrială – sunt de acord istoricii – a tulburat viaţa de familie mai mult ca oricând înainte. A dezrădăcinat oamenii din zonele rurale şi i-a trimis pe mulţi în oraşe ca să caute de lucru. Aceasta atât că i-a rupt pe oameni de familiile lor extinse cât a şi creat presiuni noi asupra organizării familiei, pentru că – din raţiuni detaliate în carte – urbanizarea face fără îndoială organizarea familiei mai dificilă. Aşadar industrializarea şi urbanizarea sunt o parte a răspunsului la întrebarea de ce familiile occidentale au început să se destrame. Acelor forţe trebuie să li se adauge revoluţia sexuală din anii 1960 şi de mai târziu, care a scindat unitatea familiei mai mult ca oricând înainte, din nou pentru raţiuni examinate în carte. Fără nicio coincidenţă, practica religioasă în multe vetre occidentale declină în mod dramatic exact în paralel cu ratele crescânde ale divorţului şi ale coabitării şi cu declinul fertilităţii şi alţi intermediari ai revoluţiei sexuale. Din nou, declinul religios şi declinul familiei merg mână în mână şi operează ca şi o elice dublă, aşa cum se specifică şi în carte.

Intrebare: Legătura interdependentă dintre familie şi credinţă este o idee familiară celor care au citit Biblia. Cum a fost acest lucru confirmat în studiul dvs. asupra istoriei şi culturii?

Raspuns: Unul dintre lucrurile pe care istoria îl clarifică este acest principiu: declinul religios nu are loc într-un vacuum, şi nici declinul familiei. Dimpotrivă, acestea sunt legate unul de altul – şi la fel sunt şi prosperarea religiei şi prosperarea familiei. Haideţi să considerăm doar două exemple: Scandinavia este acum cea mai seculară societate occidentală de pe pământ, cel puţin aşa spun sondajele şi alte date privind frecventarea bisericii, credinţa religioasă, etc. Şi Scandinavia este acea parte a Occidentului care a iniţiat acele feluri de transformări ale familiei care sunt acum proeminente prin lumea Occidentală: naşteri în rândul persoanelor necăsătorite, înmulţirea cazurilor de coabitare, etc. Mai mult, Scandinavia este acum cea mai atomizată societate, vorbind în mod general, din lumea modernă: aproape jumătate dintre scandinavi trăiesc în gospodării de o singură persoană, după rapoartele recente.

Din nou, faptul de a nu avea familii sau de a avea familii slab structurate şi mai mici apare ca fiind strâns legat de faptul de a nu merge la biserică sau de a nu crede în Dumnezeu. Pentru un exemplu contrar, consideraţi un loc şi timp diferit: majoritatea ţărilor din Occident după cel de-al doilea război mondial. În timpul acelor ani, până la începutul anilor 1960, a existat o explozie religioasă, inclusiv în societăţile care acum sunt semnificativ seculare. Participarea [la serviciile religioase] era în creştere, la fel erau şi mărturisirile de credinţă religioasă, datele sunt în carte. Şi cu ce a coincis această explozie religioasă? Cu un fenomen mult mai familiar: explozia de copii, care a fost la rândul ei pan-occidentală, însoţită de asemenea de o explozie a căsătoriilor. Încă o dată, exemplul demonstrează acest lucru: există ceva în faptul de a trăi în familii care-i conduce pe oameni la biserică.

Intrebare: Sugeraţi aşadar că criza economică şi demografică din Occident ar putea avea ca rezultat neintenţionat reînvigorarea familiei, ca cea mai viabilă alternativă la statul asistential (welfare state) care a eşuat. Puteţi explica?

Raspuns: Se poate justifica faptul că statul asistential a concurat cu familia de la bun început. Vă amintiţi de site-ul infam „Julia” pentru campania de realegere a lui Obama, care arăta statul asistential intervenind pentru a face în fiecare stadiu al vieţii ceea ce obişnuiau să facă familiile competente: babysitting, educaţie, influenţarea deciziilor romantice, grija de persoanele vârstnice. Bineînţeles, este o stradă cu două sensuri. Pe măsură ce familiile au devenit mai problematice, statul a intervenit ca un înlocuitor al familiei; şi pe măsură ce statul a făcut acest lucru, familiile au descoperit că se pot baza pe stat în loc să se bazeze una pe alta. Niveluri moderne ale divorţului fără precedent, familii destrămate, naşteri în afara căsătoriei şi alte tendinţe care au transformat statul modern într-un înlocuitor ineficient dar atotcuprinzător al bărbatului casei.

În concluzie, etatismul a fost un motor al distrugerii familiei şi vice versa. Deci, marea întrebare devine: ce se întâmplă daca statul modern al bunăstării se dovedeşte a fi, de fapt, imposibil de susţinut din punct de vedere demografic şi financiar, aşa cum se pare că indică câteva economii occidentale cu probleme? Dacă statele occidentale ale bunăstării sfârşesc prin implozie, aşa cum cred unii economişti că s-ar putea să se întâmple, este greu de imaginat o altă instituţie în afară de familie care ar putea să ia locul vidului creat în acest fel. În cele din urmă, faptul că statul nu prezintă siguranţă i-ar putea face pe oameni să se întoarcă spre legăturile lor mai organice de familie, de aici rezultând poate o reînvigorare a familiei.

Intrebare: Ce sugestii aveţi pentru întărirea familiei americane?

Raspuns: Pentru a oferi doar o implicaţie practică a argumentului cărţii, pastorii şi alţi responsabili ai bisericilor trebuie să înţeleagă că „familia” nu este doar o abstracţiune de lăudat din când în când, ci mai degrabă însăşi coloana vertebrală a instituţiilor lor. Spre exemplu, bisericile nu-şi pot permite să fie indiferente cu privire la problema procreaţiei, deoarece fără familii religioase vor fi mai puţini oameni în bănci peste zece, douăzeci sau cinzeci de ani, aşa cum s-a întâmplat deja în câteva denominaţii care au demonstrat, din greşeală, elicea dublă a familiei şi a credinţei prin propria lor diminuare neintenţionată.

Şi ceea ce este mai important, oamenii preocupaţi de familie ar putea să aibă în vedere exact acel lucru care îi ajută pe tineri, şi anume, în primul rând faptul de a avea familii. Acest lucru se reduce la eforturi fundamentale implicând o familie şi o biserică deodată, cum ar fi oferirea de ajutor prin drumuri împreună cu maşina, prin livrarea de mâncare gătită atunci când a apărut un nou copil în casă, sau prin faptul de a crea grupuri de rugăciune prin rotaţie, care au şi rolul şi de momente de socializare pentru mame, şi alte eforturi de acest fel.

Acestea pot părea idei primitive, însă ele reprezintă în acelaşi timp chiar acel fel de iniţiative care pot uneori determina faptul de a avea o familie sau de a renunţa la ea. De fapt, familiile necesită un efort considerabil. Ele ne amintesc însă de ceea ce Wiston Churchill a spun cândva despre democraţie: este cel mai rău sistem, cu excepţia celorlalte. În cele din urmă, ceea ce ne arată istoria este faptul că declinul familiei şi tăria familiei urmează modele ciclice. Acesta este punctul de vedere exprimat de Carle Zimmerman, un sociolog de la Harvard discutat în cartea mea şi a cărui operă bogată demonstrează această perspectivă. Perioadele de atomizare şi destrămare sunt urmate de reînvigorare, pentru că de-a lungul timpului oamenii îşi dau seama că omenirea nu a făcut rost de un înlocuitor care să poată face toate lucrurile pe care le poate face instituţia familiei. Faptul încurajator cu privire la acest model este că el arată că declinul familiei nu este inevitabil – aşa cum nu este nici declinul religios.

Ca şi concluzie, previziunile seculare despre moartea iminentă a lui Dumnezeu sau a căminului familial au înţeles povestea greşit. În fond, acesta este un gând optimist, pentru că înţelegând ceea ce consemnările istoriei ne arată cu adevărat, avem motive de speranţă.