Un argument economic împotriva exploatării aurului de la Roşia Montană

Ce am simţit că a lipsit din tabăra mea, cea a iubitorilor de natură, este un argument economic solid pentru prezervarea Roşiei Montane. Ce urmează acum reprezintă tentativa mea de a umple acest gol. O fac nu numai dintr-un puseu emoţional (pentru că iubesc natura), nu numai din spirit civic (România are nevoie de o societate civilă activă mai mult decât tot aurul de pe pământ), ci pentru că sunt convins că exploatarea aurului va crea mai multe probleme economice decât va rezolva.

Pentru a evita să vă irosesc timpul inutil, voi prezenta aici un sumar a argumentelor de bază ce vor fi discutate în detaliu mai jos:

1. Exploatarea resurselor naturale (aur, petrol, gaze naturale) creează instabilitate economică în mai toate ţarile în curs de dezvoltare (sari direct la capitol).
2. Banii generaţi la bugetul de stat din exploatarea resurselor au şanse mici să genereze bunăstare pentru cetăţenii de rând (sari direct la capitol).
3. Mineritul are impact mic asupra economiilor locale, şi de cele mai multe ori sfârşeşte prin a le amaneta viitorul (sari direct la capitol).

Şi, pentru că analiza fără recomandări e paraliză, iată sumarul unor idei pentru a transforma Roşia Montană într-o comunitate cu adevărat sustenabilă:

1. O Roşie Montană mai accesibilă şi mai vizibilă (sari direct la capitol).
2. O Roşie Montană bine integrată la nivel regional (sari direct la capitol).
3. O Roşie Montană unde toţi putem ajuta, şi unde mulţi o fac deja (sari direct la capitol).

Dacă vă am încă atenţia, şi dacă nu sunteţi complet convinşi de sumarul de mai sus, mai jos găsiţi o discuţie de ansamblu pe marginea fiecărei idei.

Despre blestemul resurselor şi Boala Olandeză

 
Cele două grafice de mai jos înfăţişează performanţa economică a două tipuri de ţări. Pe de o parte sunt ţările care s-au dezvoltat organic, promovând o economie eclectică, competiţie şi inovaţie; pe de altă parte sunt ţările care îşi generează mare parte din venituri din exploatarea resurselor. Dacă pentru prima categorie creşterea economică e predicitbil ascendentă, pentru cea de a doua categorie, economia pare sa fie victimă a hazardului. Asta, cu toate că au pornit de la o bază mult mai înaltă ca cea a ţărilor dezvoltate – Kuweit şi Qatar au avut în 1950 un PIB pe cap de locuitor triplu faţă de SUA, Germania, sau Franţa.

Creştere economică (PIB pe cap de locuitor) în ţări dezvoltate şi ţări dependente de exploatarea resurselor

Sursă: Angus Maddison. 2003. The World Economy: Historical Statistics. OECD Publishing

Paradoxul ţarilor care au resurse naturale (şi ca atare venituri substanţiale la buget) dar nu au dezvoltare economică stabilă, este cunoscut în lumea econmică sub termenul de „Boala Olandeză” (în engleză, The Dutch Disease). Termenul s-a născut în 1977 după o analiză a revistei The Economist despre căderea economiei Olandeze în 1959. În acel an, prietenii noştri din Vest au dat peste un substanţial zăcământ de gaze naturale. Bucuroşi nespus că le-a pus Dumnezeu mâna în cap, olandezii s-au pus pe exploatat… şi pe încasat. Banii de pe gaz au început să vină şi să umple visteria statului – aşa cum anticipa toată lumea atunci. Din păcate însă, cum de multe ori se întâmplă în întâmplări de genul ăsta, acesta nu a fost sfârşitul poveştii. La scurt timp după ce au început să încaseze banii de pe gaz, olandezii au observat că celelalte sectoare ale economiei – în special motorul industrial – au avut de suferit. Economia reală a tuşit mai întâi, iar după aceea a început să horcăie. A contractat practic o boală. Ceea ce figurile ilustre de la The Economist au purces să explice în analiza lor, poate fi sumat ca atare: dezvoltarea sustenabilă nu poate fi susţinută cu bani câştigaţi uşor. De altfel, dacă veţi studia politicile de dezvoltare econmică ale statelor dezvoltate, veţi vedea că mai toate pun exploatarea resurselor printre ultimele priorităţi. Multe preferă să conserve resursele pe care le au pentru vremuri cu adevărat grele.

Modul în care Boala Olandeză operează este relativ simplu. Pentru orice ţară, disponibilitatea resurselor este o tentaţie mare. Exploatarea şi vânzarea acestor resurse generează venituri imediate, în surplus faţă de economia reală. Ceea ce însă pare o binecuvântare la prima vedere, este de fapt un blestem bine deghizat. Surplusul de venit generat peste ce produce economia reală, pune presiuni asupra monedei naţionale, iar o monedă naţională care se apreciază descurajează exporturile. Exploatarea resurselor concurează practic direct cu economia reală. Astfel, fiecare Leu scos din aurul de la Roşia Montană va concura cu Leii generaţi de alte sectoare economice. Problema este că aceste „alte” sectorare economice sunt cele care permit dezvoltarea sustenabilă a României. A doua problemă e că această concurenţă este neloială.

Dacă firmele din economia reală trebuie să concureze unele cu altele pentru angajaţi, contracte, şi capital, companiile miniere scot practic bani din piatră seacă. Veniturile generate de această industrie le permit să atragă oamenii cei mai bine calificaţi de la nivel local, oferindu-le salarii pe care firme din economia reală nu şi le pot permite. De exemplu, o mică fermă nu are cum să concureze cu un gigant din industria minieră.

Se ajunge astfel ca o mare parte a forţei de muncă să fie acaparată într-o industrie care nu generează inovaţie, şi care prin raison-ul ei d’etre nu este sustenabilă. Mai toate oraşele miniere au eşuat în creerea unei baze economice alternative. Salarile oferite de industria minieră  atrag mare parte din forţa de muncă locală, şi descurajează iniţiativa privată. Când mina moare, trage de obicei după ea şi oraşul construit în jurul ei.

Despre spanioli şi Mirajul Aurului

 
Aurul nu generează bunăstare. Dacă nu mă credeţi pe mine, întrebaţi-i pe Spanioli. În momentul în care s-au pus să aducă în Spania aurul acaparat din lumea nouă, erau unul din cele mai puternice imperii ale timpului. După ce şi-au umplut cuferele cu aur au început încet, încet să decline… până când au ajuns la periferia Europei dezvoltate. Din păcate nu au avut economişti care să le spună că mărirea cantităţii de aur crează la un monent dat inflaţie, iar inflaţia e tare păcătoasă pentru o economie. De asemenea nu au avut pe nimeni să le spună cât de rău e să ai o economie rentieră, în care mai toţi trăiesc de pe veniturile generate din aur, şi nimeni nu se chinuie să genereze valoare reală. În timp ce spaniolii îşi construiau palate din aurul Americilor, englezii îşi contruiau primele fabrici textile şi porneau revoluţia industrială.

Aurul a acaparat imaginaţia oamenilor din vremuri străvechi, dar el are exact valoarea pe care i-o dăm noi. Dacă, de exemplu, s-ar găsi un înlocuitor pentru aur în producţia industrială, şi dacă oamenii şi-ar pierde apetitul pentru bijuterii, valoarea aurului ar intra în cădere liberă. Mai ales în vremuri de criză, nu prea ai ce să faci cu aurul decât să-l pui la puşculiţă şi să aştepţi timpuri mai bune. Nu poţi să-l mânci, nu poţi să-ţi faci o casă cu el (ei bine, poţi să ţi-o poleieşti cu aur), nici nu mai prea poţi să-l foloseşti ca mijloc de schimb.

Dacă în trecut aurul a avut o valoare relativ stabilă, şi mai toate monedele naţionale trebuiau să aibe acoperire în aur, acum, aurul fluctuează în funcţie de cerere. Asta înseamnă că poate să crească azi şi să scadă măine. Graficul de mai jos ilustrează acest lucru bine. Aşadar, chiar dacă preţul aurului este mare acum, poate să fie cu mult mai mic în viitor. Mulţi investesc la greu în aur acum, dar riscă să rămână cu depozite supraevaluate care pe viitor nimeni nu va vrea să le cumpere. Iar aurul s-ar putea să ajungă atât de ieftin încât să nu mai merite să fie exploatat.

Preţul unei uncii de aur

De altfel frenezia cu care unii cumpără acum aur, seamăna al naibii de mult cu frenezia celor care s-au pus să investească în proprietăţi imobiliare înainte de începerea crizei. Dacă vă uitaţi la graficul de mai jos, veţi vedea că fluctuaţile de pe piaţa imobiliară Americană sunt similare cu cele de pe piaţa aurului. Atâta că aurul se află încă în plin avânt. Dacă preţul aurului intră în scădere liberă, orice explotator privat va intra în panică. Iar când oamenii intră în panică, fac lucruri stupide (ca de exemplu, au mai puţină grijă la normele de mediu, şi investesc mai puţin în siguranţa angajaţilor şi a comunităţii locale).

Se spune că din toată afacerea Roşia Montană, statului român i-ar reveni în jur de €1-1,5 miliarde. Lăsând la o parte că această sumă este infimă în comparaţie cu nevoile de investiţii ale României (bucata de autostradă de la Turda la Gilău a costat mai mult), există şanse mari ca banii să nici nu fie folosiţi pentru investiţii. Nu pentru că guvernul nu ar dori să facă lucrul acesta, ci pentru simplul fapt că nu există capacitate la nivel central şi local pentru implementarea de proiecte complexe şi fezabile. Rata la care au fost absorbiţi cei aproape €20 de miliarde de bani gratişi primiţi de la UE, demonstrează lucrul acesta destul de bine.

Norocul cu fondurile structurale este că ele sunt expres gândite pentru investiţii complexe în diferite domenii. UE ne-a impus să cheltuim banii cu cap. Fără acest factor de coerciţie, tendinţa naturală a autorităţilor este să cheltuie banii pe ce e mai uşor. De altfel not toţi avem o aversiune faţă de nou şi preferăm să facem ceea ce ştim deja să facem. Pentru mai toate guvernele din lumea asta, cel mai uşor lucru de făcut când se trezesc cu bani în plus, e creşterea salarilor bugetarilor şi lărgirea aparatului de stat.

În România, boom-ul economic al anilor 2000-2008, şi banii în plus la buget, au fost urmaţi de o expansiune cu 17% a angajaţilor la stat, în timp ce numărul total al angajaţilor a crescut cu numai 1.3% (INS). Mai mult, veniturile bugetarilor au crescut de 6.5 ori (ne-ajustate pentru inflaţie), în timp ce veniturile tuturor angajaţilor au crescut de 5.2 ori. În 2009, România avea 1,4 milioane de bugetari, şi unul din trei angajaţi lucra pentru stat.

Creşterea numărului de angajaţi în sectorul de stat, mai ales într-o perioadă de boom economic, înseamnă o piaţă de muncă mai mică pentru sectorul privat. Există astfel o posibilitate mare ca banii generaţi pentru statul român din exploatarea aurului să intre iarăşi în concurenţă cu sectorul privat şi să aibe un impact negativ asupra economiei reale.

Despre capitalul uman şi creştere economică

 
O economie veritabilă este suma oamenilor din care este alcătuită, nu suma resurselor naturale pe care le deţine. Roy Harrod, Evsey Domar, Bob Solow, şi Paul Romer au pus bazele teoriei creşterii economice. Unul din ei (Solow) a primit premiul Nobel pentru Economie, unul ar trebuie să-l primească (Romer), şi ceilalţi doi l-ar fi primit dacă ar fi trăit mai mult. Concluzia pe care ei o trag, după o analiză atât teoretică cât şi empirică, este că singurul mod prin care o ţară poate să menţină o rată de creştere constantă este prin încurajarea şi promovarea capitalului uman.

Esenţa teoriei moderne a creşterii economice, teorie pe care toţi politicienii ar trebui să o ştie, este simplă: pentru ca o ţară să aibe creştere economică sănătoasă trebuie să îşi clădească economia pe progres tehnologic endogen. Pentru a avea progres tehnologic endogen, are nevoie de o masă critică de capital uman – oameni care gândesc, lucrează, şi imaginează lucrurile altfel.

Noua Dacie este un exemplu de progres tehnologic endogen. Chiar dacă noul concept a fost gândit de specialişti francezi, angajaţii uzinei şi-au adus aportul la realizarea schimbării imaginii mărcii Dacia. Au contribuit practic la realizarea unei adevărate revoluţii în industria automobilistică. Nu au venit cu un nou tip de maşină – mai rapidă, mai oacheşă, mai solidă. Chiar dacă noile modele se pot compara cu greu cu ce ştim noi din Epoca de Aur, ele nu sunt cu nimic mai speciale decăt pletora de automobile ce încarcă străzile lumii. Cu ce a venit nou Dacia însă, este un nou mod de vănzare şi de marketing. Ei au creat maşina de €5.000. Cu acest simplu giumbuşluc, care bineînţeles a presupus ani de planificare şi un proces asiduu şi complex de implementare, au întors piaţa automobilelor cu fundul în sus. Au întors-o aşa de bine, încât acum 80% din Dacii merg la export, şi sunt vândute de trei ori mai multe Dacii in Germania decât în România (http://www.zf.ro/zf-english/dacia-sales-in-germany-three-times-as-high-as-in-romania-in-april-4405790/).

Organizatorii FânFestului sunt un alt minunat exemplu de capital uman veritabil. Într-o societate care îşi caută încă repere, ei au venit cu un mod ingenios şi efectiv de a mobiliza societatea civilă. Ei au reuşit să realizeze ce programe bine finanţate ale Uniunii Europene, şi ale altor organizaţii internaţionale nu au reuşit să facă: să scuture conştiinţa românilor şi să-i determine să se gândească la mai mult decât la propriul interes. Au făcut acest lucru fără resurse, fără o campanie media scumpă, bazându-se pe efortul şi implicarea unei armate din ce în ce mai mare de voluntari.

Dacă mişcări de genul FânFest ajută la formarea unei pepiniere de capital uman (oameni care învaţă să gândească şi să acţioneze într-un mode diferit), la nivel global, mineritul este cunoscut ca unul din sectoarele economice cu cele mai mici rate de generare a capitalului uman. De altfel, în ţările dezvoltate, foarte puţini oameni mai lucrează în minerit. Iar cei care lucrează în acest sector nu trebuie să vină cu cine ştie ce inovaţii. Exemplul Roşiei Montane este cât se poate de ilustrativ în acest sens. De pe vremea dacilor şi romanilor, şi până la închiderea minei în 2006, tehnicile de minerit nu au evoluat fantastic de mult. În esenţă, minerii sapă galerii, scot rocă afară, şi încearcă să separe materialul valoros din această rocă. De altfel, mare parte din aurul de la Roşia a fost exploatat deja de către romani, care foloseau tehnici ce nu au fost îmbunătăţite substanţial până ziua de azi.

Exploatările miniere deseori lasă oameni nepregătiţi în urmă odată ce resursele exploatate sunt epuizate. Ele nu generează dezvoltare ci numai venituri în plus. Comunităţile miniere ar fi mult mai câştigate dacă oamenii de acolo ar învăţa să-şi investească energia şi creativitatea în cizelarea propriului destin. Continuarea exploatării aurului la Roşia nu va face decât să prelungească un deznodământ deja cunoscut. Din Valea Jiului până în Baia de Arieş (mai jos puţin de Roşia Montană), mineritul şi-a dovedit incapacitatea de a susţine o economie locală sănătoasă. Mai mult, mineritul a demonstrat că lasă în urmă o forţă de muncă care cu greu poate fi reconvertită. Niciun guvern responsabil din lumea asta nu ar trebui să încurajeze dezvoltarea industriei mineritului – aceasta nu numai că are un efect disruptiv asupra economiei reale, dar şi amanetează viitorul comunităţilor locale prin angajarea lor în activităţi cu puţină inovaţie şi fără perspectivă de viitor.

E normal ca oamenii din Roşia să dorească să aibe un loc de muncă, şi să aibe un venit care să le permită să aibe grijă de ei şi de familile lor. Mă întreb însă căţi din noii angajaţi preconizaţi vor veni de la nivel local şi regional. Mineri care şi-au căştigat traiul tăind în piatră vor trebui practic reconvertiţi în pirotehnişti şi şoferi de basculante gigant. Chiar dacă toţi noii angajaţi vor veni de la nivel local, costul ecologic, social, şi economic al unei noi exploatări nu justifică investiţia. În America, specialiştii economici lucrează la dezvoltarea unui sistem de „Contabilitate Verde”. Acest sistem va presupune o mai bună inventariere a costurilor de mediu şi sociale ale proiectelor de investiţii – practic va fi o variantă îmbunătăţită a procedeului de analiză cost-beneficii. Printre altele, se speră că acest nou sistem sa încurajeze proiecte de exploatare minieră cu efecte negative minime asupra mediului şi asupra comunităţilor locale.

De altfel, organizaţii internaţionale ca Banca Mondială fac studii de mediu riguroase pentru fiecare proiect de investiţii în care se implică, şi refuză proiectele care nu respectă criterii ecologice bine definite. Printre proiecte a căror finanţare a fost refuzată de Banca Mondială se numără şi cel propus de Gold Corporation pentru exploatarea aurului de la Roşia Montană.

Unii spun că în ciuda numărului mic de oameni care ar fi angajaţi la nivel local, şi în ciuda impactului negativ asupra mediului, impactul economic asupra localităţii şi asupra regiunii va fi unul pozitiv, şi justifică investiţia. Nu ştiu cine le-a făcut studiile de impact, dar sunt aproape sigur că nu a fost cineva care să ştie despre ce vorbeşte.

În sine, studiile de impact economic, a căror bază a fost pusă de un alt laureat al Premiului Nobel – Wassily Leontieff, sunt relativ simple ca şi concept, dar necesită un volum mare de date (pentru fiecare sector economic dintr-o economie) şi presupun un proces relativ complex de implementare. În principiu, aceste studii pleacă de la premisa că sectoarele unei economii sunt inter-conectate. Ca atare, o schimbare pozitivă într-un sector va avea un efect pozitiv asupra altor sectoare. Cu cât o economie are sectoare mai bine conectate între ele, cu atât aceste efecte pozitive vor fi mai mari.

Să luăm din nou exemplu Daciei. Dacă uzina de la Mioveni hotărăşte să îşi largească producţia cu 1.000 de unităţi, va avea efect direct asupra economiei locale prin angajarea de personal în plus şi prin generarea unor venituri mai mari la nivel local (efect direct). În plus, decizia lor de a-şi lărgi producţia va afecta pozitiv toate firmele din amonte care furnizează componente, şi toate firmele din aval care vând şi folosesc Dacii (efect indirect). Mai mult, ventiturile în plus obţinute de angajaţii Dacia şi de angajaţii firmelor furnizoare şi distribuitoare, vor curge în economia locală şi regională (efect indus).

Plecând de la această bază e uşor de dedus că o exploatare minieră nu poate să aibe decât un impact minim asupra economiei locale şi regionale. Mineritul aurului la noi în ţară este foarte slab conectat cu alte sectoare economice. Nu prea există, de exemplu, industrii care să folosească aurul în procese tehnologice, iar singurii furnizori de care au nevoie asemenea exploatări sunt producătorii de dinamită. În mare parte, aurul este scos, prelucrat la faţa locului, şi văndut mai departe. Nici măcar salariile în plus nu vor genera mare vâlvă avănd în vedere numărul relativ mic de angajaţi noi şi timpul scurt de exploatare.

De altfel, studii după studii au demonstrat că exploatările miniere au un impact economic minim asupra economiilor locale. Citiţi de exemplu articolul lui L.C. Stilwell, „ An input-output analysis of the impact of mining on the South African economy”. Dacă nu aveţi apetit pentru studii academice, uitaţi-vă numai la situaţia în care se află comunităţile miniere de pe glob. Nu există nici o altă industrie care să fi generat mai multe oraşe fantomă decât industria minieră. Ruşii se chinuie acuma să găsească o soluţie pentru cele peste 400 de oraşe monoindustriale moştenite din Epoca de Aur, şi care acoperă teritoriul rusesc de la Volga până la Vladivostock.

O Roşie Montană mai accesibilă şi mai vizibilă

 
În fiecare an Banca Mondială publică un raport de anvergură pe o temă bine stabilită. În funcţie de autori şi de tema aleasă, acest raport este mai mult sau mai puţin bun. Cel pe care l-au publicat în 2009 (World Development Report 2009: Reshaping Economic Geography) este genial. Dacă sunteţi pasionaţi de economie, merită să-l frunzăriţi – e una din cele mai bune lucrări economice scrise în ultimul timp.

Dar nu mă interesează atât de mult să aduc lauri raportului BM, cât aş dori să vorbesc despre câteva din ideile discutate acolo. Una din ideile de bază se referă la importanţa geografiei. În teoria economică clasică, geografia rar joacă un rol, şi modele economice sunt construite presupunând un spaţiu geografic plat. În realitate însă geografia este mai importantă decât toate politicile economice. Poziţia geografică a unei ţări are un rol zdrobitor în performanţa sa economică. Primele civilizaţii au apărut pe cămpiile fertile din Orientul Mijlociu, unde au putut să practice agricultura la scară mare. Primele imperii (cel grec, şi cel roman) s-au dezvoltat în interiorul unor peninsule bine protejate de munţi. Primele state europene au avut şansa să poată domestici mai multe plante şi mai multe animale decât confraţii lor din America, Africa, şi Asia, datorită climatului şi aşezării geografice favorabile (citiţi Guns, Germs, and Steel pe tema asta, şi vă garantez că nu o să regretaţi). Ca atare au reuşit să se dezvolte mai repede.

Şi în ziua de azi, cănd distanţele s-au micşorat datorită inovaţilor în sectorul transportului, geografia joacă un rol la fel de mare. Harta de mai jos ilustrează acest lucru bine. Astfel, cele mai dezvoltate zone în Uniunea Europeană sunt cele din interiorul continentului. Practic, poziţia lor geografică favorabilă le permite să facă comerţ în patru direcţii. În Europa, cu cât o ţară este mai aproape de acest motor economic, cu atât este mai dezvoltată.

Neşansa României este că este la ceva distanţă de acest motor. Şansa noastră este că acum suntem membrii UE. Ca parte a unui bloc econmic comun, distanţa faţă de pieţele din Europa de Vest s-au redus, fiind mult mai uşor comerţul în acea direcţie. Peste 70% din exporturile României merg acum spre UE, iar judeţele cele mai dezvoltate din România sunt cele care fac legătura dintre Bucureşti (cea mai mare piaţă din Romănia, şi principalul motor al economiei noastre) şi pieţele din Vest. Aceste judeţe formează practic un calapod al dezvoltării. Cu cât o regiune este racordată mai bine la pieţe mari de desfacere, cu atât este mai dezvoltată.

Pentru Roşia Montană, ca şi pentru alte localităţi asemenea ei, dezvoltarea unei alternative la minerit presupune micşorarea distanţei faţă de pieţele mari din zonă (Alba), din regiune (Cluj), din ţară (Bucureşti, Timişoara, etc.), şi din afară. Cu cât va fi mai uşor de ajuns la Roşia Montană, cu atât va fi mai uşor de dezvoltat o bază economică sustenabilă. De altfel un studiu  al oraşelor mono-industriale din Europa (Phoenix Cities) arată că racordarea la centre de creştere din apropiere este un element crucial pentru renaşterea oraşelor mono-industriale. Proximitatea permite un flux de oameni şi idei, şi ajută la naşterea unei noi baze economice.

În afară de investiţile necesare în infrastructură (drumul până la Roşia este destul de prost şi mi-ar place mult să văd renăscută mocăniţa de pe Valea Arieşului), Roşia poate fi racordată mai bine la pieţe printr-o informare bună, şi prin creşterea numărului de oameni care merg să viziteze locurile de acolo. Ar fi bine de exemplu dacă ar exista o pagină web (poate există deja una) care să informeze oamenii ce fel de curse urcă în sus pe Valea Arieşului, şi cum e mai uşor de ajuns la Roşia. Cu cât vor fi mai mulţi oameni care să îşi facă drum spre Roşia, cu atât va creşte mai mult şi oferta de curse în zonă. Cu cât vor fi mai multe curse în zonă, cu atât va fi mai uşor pentru localnici să facă naveta şi să lucreze la firme din regiune. Astfel, piaţa muncii poate fi lărgită de la nivel local, la nivel regional. Dacă Roşienii nu găsesc de lucru imediat în Roşia, se pot orienta spre alte oraşe şi aşezări din zonă.

Consiliul Judeţean Alba şi Consiliul Judeţean Cluj ar putea încerca să acceseze finanţare europeană pentru îmbunătăţirea infrastructurii din zonă. Noi toţi am putea ajuta la racordarea Roşiei la lume, mergând acolo.

O Roşie Montană integrată la nivel regional

 
Roşia Montană poate să îşi creeze un viitor în afara mineritului, şi o poate face prin eforturi proprii. Are însă mult mai mult de câştigat dacă îşi va croi o strategie de dezvoltare care să se integreze bine la nivel regional. Pe principiul unde-s doi puterea creşte, Roşia poate, de exemplu, deveni o atracţie importantă a unui circuit turistic regional. Valea Arieşului are o lungime de 150 Km şi cei care au vizitat-o ştiu că este de o frumuseţe unică.

Valea Arieşului

Zona conţine numeroase peşteri, peisaje alpine, zone de drumeţie montană, şi alte aşezări cu profil minier. Una din fostele localităţi miniere, Rimetea a făcut deja tranziţia de la localitate minieră la localitate turistică de succes. Patru luni pe an locurile de cazare din Rimetea sunt ocupate complet, şi turişti continuă să vină şi în extra-sezon.

În afară de peisaje frumoase, Roşia Montană mai dispune de 150 de kilometrii de galerii – cât toată valea Arieşului (imaginea de mai sus vă dă o idee a scării acestor reţele subterane). Aceste galerii au fost săpate de romani, de habsburgi, de bandiţi, de întreprinzători privaţi, şi de comunişti. Valoarea lor de patrimoniu şi turistică este inestimabilă. În acei munţi se află practic o radiografie a istoriei Romăniei. Ar fi frumos ca în loc să radem această foaie a istoriei noastre, să adăugăm noi o altâ foaie.

Gândiţi-vă numai câte lucruri s-ar putea face cu 150 km de galerii amenajate pentru vizitatori. Cei care aţi vizitat Salina de la Turda aţi văzut că se poate – peste 400,000 de turişti merg acum acolo anual. Salina de la Turda, galeriile romane de la Roşia, şi alte exlpoatări antice din zonă pot fi integrate într-un circuit regional. Acest circuit regional poate fi legat la un loc prin repunerea în circulaţie a mocăniţei ce lega odinioară Turda şi Câmpeni. Din păcate nu am datele şi cunoştinţele necesare (în afara excursilor făcute zonă) pentru o analiză amănuţită a potenţialului de dezvoltare regională a zonei. În mod ideal însă, ar trebui urmărite obiective şi în afara turismului, pentru a crea o bază economică regională mai diversă şi mai rezistentă la fluctuaţii şi factori exogeni (de exemplu un sezon turistic slab datorită vremii proaste). În mod ideal, ar trebui gândită o strategie de dezvoltare regională în strânsă cosultare cu comunităţile locale.

Viitorul alternativ al Roşiei Montane se clădeşte deja

O discuţie avută dimineaţa devreme a generat ideea pentru eseul acesta. Eram la FânFest 2011, şi împărţeam camera cu doi prieteni. Cum ne-am sculat prea devreme pentru a ne începe ziua, şi prea târziu pentru a ne duce iarăşi la culcare, ne-am pus să discutăm despre ce s-ar putea face în Roşia Montană în afara mineritului.

Eu am venit cu proiecte grandilomane de investiţie în infrastructură şi proiecte de dezvoltare regională. (Am dezvoltat aceste idei, pe un ton mai reţinut, mai sus.) Unul dintre prieteni mi-a atras însă atenţia că tendinţa noastră, când vine vorba de planuri de viitor, este să complicăm inutil lucrurile şi să imaginăm totul la superlativ. Ne uităm la partea macro, dar uităm de partea micro – care de multe ori e mult mai importantă. Soluţile cele mai bune vin de obicei de la cei care sunt cel mai mult afectaţi de ele … iar soluţile veritabile de dezvoltare ar trebui să vină în primul rând de la ei.

Oamenii de acolo au deja multe idei bune, şi mulţi au găsit foarte repede alternativa la minerit. Unii au ferme organice, alţii produc lapte pe care ajung să îl văndă până la Sighişoara; unii au pensiuni, alţii au pornit mici restaurante şi baruri. Fân Festul, prin simplul fapt că este desfăşurat acolo, aduce venituri suplimentare în localitate şi face întreaga zonă mult mai vizibilă la nivel naţional şi internaţional. Am văzut la FânFest oameni din Cehia, Franţa, Olanda, America. Vin de peste tot şi pleacă încântaţi. Mulţi dintre ei, cum au fost nişte colegi de cameră din Cehia, vin an de an la Roşia.

Viitorul Roşiei Montane fără minerit a început deja să fie clădit!

Puteţi să ajutaţi si voi la această construcţie, care a pornit de la nivelul oamenilor de rând, şi care tot de ei e susţinută. Vizitaţi zona, faceţi ture de training cu firma, faceţi excursii cu şcoala (ţineţi-vă de profesorii voştri să vă aducă în zonă), faceţi o şcoală de vară de arhitectură, restaurare şi arheologie (cum o fac cei de la ARA din Bucureşti), faceţi o tabără de artă şi fotografie, faceţi turul galeriilor, staţi de vorbă cu oamenii, vedeţi care le este păsul, mâncaţi bine (să vă priască vacanţa), bateţi zona în lung şi-n lat, veniţi la Fân Fest, faceţi voi Fân Festul vostru, scrieţi deputatului/deputatei care vă reprezintă şi spuneţi-le că nu doriţi minerit la Roşia, bloguiţi, scrieţi articole, faceţi artă, exprimaţi-vă în public, spuneţi prietenilor buni, luaţi-i si pe ei cu voi, luaţi şi pe vecini şi pe necunoscuţi, scrieţi un cântec despre Roşia (şi trimiteţi-l şi mie), mergeţi şi căutaţi iubirea la Roşia şi vă garantez că veţi găsi măcar iubirea pentru zonă şi oamenii din zonă, bucuraţi-vă de frumos, fiţi darnici, fiţi buni, fiţi noua faţă a României.

| Blackjack’s Blog