A vorbi despre Virgil Velescu astăzi, la aproape 100 de ani de la nașterea sa (pe 10 martie 2014 va avea loc centenarul), este o provocare pentru orice cercetător al trecutului recent al României.
Spun asta nu doar pentru că, la aproape un sfert de veac de la căderea regimului comunist, într-un climat social-politic destins, caracterizat prin libertatea de exprimare, este foarte greu pentru cititorul român să se transpună în contextul terifiant al dictaturii instaurate în țara noastră începând din 1945 și săînțeleagă la adevărata valoare contribuția adusă de Virgil Velescu, în cadrul emigrației române, la lupta pentru promovarea cauzei României subjugate și a poporului său supus unui adevărat genocid identitar.
O spun mai ales pentru că, exceptând un cerc restrâns de avizați, personalitatea lui Virgil Velescu este practic necunoscută publicului românesc.
Un motiv ar fi desăvârșita modestie care i-a caracterizat întreaga existență, reflex al nobleței caracterului său șlefuit la școala unor înalte valori morale. Virgil Velescu considera orice evidențiere a contribuțiilor sale ca pe o trivialitate, dorind ca prodigioasa lui activitate dusăîn cadrul exilului anticomunist să fie păstrată într-o tăcere totală. Îi era suficientă mulțumirea sufletească că a dăruit totul luptei pentru libertatea și demnitatea poporului român.
Pe de altă parte însă, anonimatul în care personalitatea sa a rămas, în mod nedrept, la 7 ani de la moarte, este un reflex al obișnuinței noastre, a românilor, de a nu ști să ne cinstim eroii, abandonându-i în negura uitării. Pentru că, nimic nu poate justifica faptul că noi, cel ce l-am cunoscut și respectat pe Virgil Velescu, nu întreprindem nimic pentru promovarea memoriei sale. În Bacăul său natal este practic necunoscut contemporanilor, iar numeroase lucrări dedicate exilului anticomunist practic îl ignoră. Spre exemplu, Opisul emigrației românești, realizat de Mihai Pelin îl omite pe acest om care, judecând chiar numai după atenția acordată de fosta Securitate reprezintă o personalitate de primă linie a emigrației de după 1945.
Cu certitudine, tipărirea unor selecții din dosarele de Securitate ale lui Virgil Velescu va reprezenta o premieră și o contribuție inedită la studiul istoriei perioadei comuniste și a luptei de opoziție față de totalitarismul roșu. Cu atât mai mult cu cât Velescu a avut contribuții esențiale în contextul unor evenimente cruciale pentru istoria noastră recentă.
Un exemplu îl constituie rolul-cheie jucat de acesta în determinarea atitudinii adoptate după 1945 de autoritățile americane de ocupație din Europa de Vest, respectiv imunitatea politică și penală a membrilor Mișcării Legionare, premisă fără de care nu ar fi fost posibilă libertatea de acțiune de care aceștia s-au bucurat pânăîn 1989 și ulterior în Occidentul liber, și fără de care nu ar fi existat acțiunile serviciilor secrete ale SUA de instruire și parașutare a unor voluntari legionari în România ocupată de soviete, pentru misiuni informative și de sprijinire a rezistenței din munți.
Această lucrare probează pentru prima dată cu documente provenind din arhivele Securității declarațiile făcute târziu, abia după 1989, atât de Horia Sima, cât și de Virgil Velescu personal, în legătură cu contactul stabilit de acesta la Frankfurt pe Main, la scurt timp după 9 mai 1945, cu cartierul general al generalului Eissenhower, comandantul armatei americane de ocupație, prin consilierul personal al acestuia, diplomatul Robert Murphy. Agenții din Occident ai Securității raportau șefilor din RPR, în septembrie 1956, că Virgil Velescu “a făcut legătura lui HORIA SIMA cu americanii (C.I.C.)” și că“el lucrează și cu instituția de control a străinilor din Germania, condusă de profesorul von MENDE – Dusseldorf, acompaniat fiind de prof. SASSU.”.
De asemenea, este relevant faptul că Virgil Velescu a fost identificat ca având legături cu legionarii parașutați de aviația americanăîn România, el fiind cel care a recomandat lui Ică Tănase, șeful uneia din echipele de parașutiști, să contacteze la București pe un fost camarad, academicianul Constantin Chiriță, unul din șefii Institutului de Cercetări și Experimente Forestiere, care scăpase vigilenței Securității și servicului de cadre al PCR. La vremea respectivă, cazul a stârnit un uriaș scandal, reflectat și de mediatizarea în presa comunistă a procesului lotului parașutiștilor, condamnați cu toții la moarte. Gheorghe Gheorghiu-Dej a sancționat în termeni duri lipsa de vigilență a organelor comuniste, ineficiente în identificarea trecutului politic al acestui înalt funcționar al statului comunist.
De asemenea, o noutate pe care această lucrare o aduce este certificarea, din sursele Securității, a colaborării inginerului Velescu cu serviciile secrete ale statelor occidentale. Astfel, pe lângă meritul de a fi stabilit primele contacte cu reprezentanții SUA în Europa la Frankfurt am Main, agenții regimului comunist din Occident transmiteau în țară certitudinea că Virgil Velescu se afla în contact “cu instituția de control a străinilor din Germania, condusă de profesorul Von Mende – Dusseldorf”, organism finanțat și utilizat de CIA, beneficia de relații privilegiate cu oficalități din RFG, dar și de o colaborare prodigioasă cu șeful misiunii Bisericii Catolice din Munchen, preotul Vasile Zăpârțan, cel care în 1976 avea să fie asasinat de agenții Securității.
Este de înțeles în aceste condiții de ce a beneficiat de statutul privilegiat, dar discret, de conducător din umbră sau “creier” al Institutului Cultural Român de la Munchen, instituție de mare prestigiu care s-a bucurat de sprijinul generos al structurilor americane, și în jurul căruia Velescu desfășura o amplă acțiune de coagulare a refugiaților romîni din această parte a Europei. De asemenea, în acest context trebuie înțeleasăși cooptarea sa în cadrul Radio Deutsche Welle, unde a lucrat până la pensionare și unde a îndeplinit un timp funcția de șef al departamentului românesc.
Nu este de neglijat contribuția sa esențială la scoaterea de sub tipar a primelor organe de presă ale Mișcării Legionare din exil, cum ar fi Vestitorii, publicat la începutul anilor 1950 la Salzburg.
Pe lângă cele de mai sus, Virgil Velescu prezenta un interes aparte și ca urmare a faptului că avea legături directe cu Horia Sima, fiind deci o sursă prin intermediul căruia liderul legionar ar fi putut fi capturat, aceasta fiind unul din proiectele permanente ale Securității comuniste.
Astfel, sunt remarcate numeroasele tentative ale Securității de a-l intercepta pe Virgil Velescu uzând de rudele acestuia, frați, cumnați sau chiar mamă, față de care se știa că are o afecțiune deosebită. Este demn de menționat că toate încercările serviciului secret comunist de a utiliza, inclusiv prin presiuni, membrii familiei lui Virgil Velescu în scopul interacționării cu acesta, au eșuat ca urmare a unei solidarități tacite între rude. Astfel, este ilustrativă mențiunea organelor Securității cu privire la fratele cel mai mic al lui Virgil Velescu, Petre Velescu, fost deținut politic în calitate de legionar, trecut inclusiv prin închisoarea Pitești, despre care se arată că s-a încercat a fi folosit dar că “nu a adus aport informativ”, motiv pentru care a fost abandonat.
De altfel, din știrile transmise de agentura comunistă la București, reiese modul de viață deosebit de discret și precauțiile permanente pe care și le lua Velescu, evident din rațiuni de protective, ca urmare a rolului important pe care îl juca în comunitatea legionară și de care era conștient . Acțiunile de răpire a unor lideri ai emigrației precum Traian Puiu, secretarul general al Mișcării Legionare ori Ovidiu Beldeanu, autorul atacului asupra Legației RPR din Berna, ori asaninarea altora, de către agenții Securității, zguduiseră comunitățile de emigranți și erau vii în conștiința oamenilor. Virgil Velescu este menționat ca un singuratic, cu foarte puține relații și contacte, aparent izolat, desigur cu excepția colaborărilor foarte active cu un cerc restrains și bine delimitat de lideri legionari. Niciodată Securitatea nu a reușit interceptarea sa.
Sunt consemnate și chestiuni de viață personală: regimul de severă austeritate pe care Velescu își alesese să-l trăiască, precum și un regim alimentar vegetarian, cu perioade de sistare a hranei timp de câteva zile, concomitent cu exerciții fizice intense, în ciuda unei infirmități din copilărie, dorul de țarăși în mod special de Moldova sa natală, ce-l chinua permanent.
De asemenea, sunt evidențiate capacitatea intelectuală deosebită, vasta cultură generală, prestanța de care se bucura în mediile legionare și importanța pe care conducerea Mișcării i-o conferea, mai ales din punct de vedere al competenței sale neegalate în înțelegerea și sintetizarea problemelor de actualitate economicăși socială.
De altfel, cel de-al doilea dosar de acțiune informativă intitulat „Vova”, purtând numărul 1563, deschis de DIE la 08.12.1973, cuprinde un număr derizoriu de file microfilmate. Oficial originalele figurează ca distruse, iar puținele documente fotocopiate prezintă numeroase indicii că ar constitui o mică parte dintr-un dosar mai mare, riguros “periat” de actualul Serviciu de Informații Externe (SIE) în perioada în care arhivele fostei Securități s-au aflat în custodia acestei instituții.
Relevant este faptul că legionarul Virgil Velescu continua să fie urmărit operativ de Securitate la mai bine de un an și jumătate de la evenimentele din 1989, dosarul „Vova” fiind închis oficial de SIE la data de 29.07.1991. Așadar, până la acest moment, Virgil Velescu fusese oficial urmărit de noul serviciu de spionaj românesc, în baza raportului de redeschidere a dosarului din anii 1970, ca fost colaborator al serviciile de spionaj americane, vest-germane şi engleze și respectiv apropiat al principalelor vârfuri legionare din occident.
Probabil că nu vom știi niciodată dacă Virgil Velescu a avut un dosar de urmărire și ulterior acestei date, în condițiile în care în 1993 s-a repatriat, stabilindu-se în Bacăul copilăriei sale, fiind îngrijit cu o devoțiune ieșită din comun de fratele său mai mic Petre Velescu, cel care în anii 1960-70 și-a riscat existența obstrucționând încercăriel Securității de a-l folosi ca agent împotriva fratelui său exilat.
Ca amănunt biografic ar fi de adăugat că după revenirea în țarăîn 1993 și până la moartea sa în aprilie 2006, Virgil Velescu a continuat să-și investească toate resursele în crezul pe care l-a servit întraga viață. Coninuând să trăiască într-o austeritate franciscană, el a sprijinit intens acțiunile de reorganizare a Mișcării Legionare din țară, investind practic întreaga sa pensie obținută din partea statului german în dezvoltarea Partidului “Totul pentru Țară”, reactivat la început sub titulatura “Pentru Patrie”, a organelor de presă ale acestuia – Curierul PPP și Crezul nostru, precum și în ridicarea la București a unui sediu central impunător, dar și în acțiuni de promovare a memoriei foștilor deținuți politici morți în rezistența anticomunistă, sprijinind revista Permenențe a Fundației George Manu, Fundația Buna Vestire, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România și contribuind decisiv la ridicarea monumentului din Parcul Cancicov din Bacău și a troiței de la cimitirul penitenciarului din Târgul Ocna.
La împlinirea a 100 de ani de la nașterea acestui om care și-a dedicat întreaga existență luptei pentru eliberarea și propășirea poporului român, ridicării sentimentului patriotic și creștin și configurării unei societăți mai bune, întemeiate pe respectul față de ființa umanăși drepturile ei sacre, se cuvine ca mass-media, publicul și chiar oficialitățile din România să promoveze memoria sa. În acest sens nu ar fi lipsit de interes ca o stradă să-i poarte numele mai ales în Municipiul Bacău, pe care atât de mult l-a iubit.
Volumul de față cuprinde documentele considerate mai semnificative din cele două dosare de urmărire deschise de Securitate pe numele lui Virgil Velescu, precum și declarația olografă a acestuia cu privire la întâlnirea cu Robert Murphy la Cartierul general al lui Eissenhower în 1945, urmată de o relatare în același sens a lui Horia Sima. Am dorit ca o biografie completă a lui Virgil Velescu să fie făcută de bunul său camarad, fostul deținut politic Petru C. Baciu, luptător în cadrul centrului de rezistență armată anticomunistă de pe Vârful Uturea din județul Bacău.
Mulțumesc pe această cale personalului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității pentru deosebita amabilitate cu care ne-a pus la dispoziție aceste documente. Mulțumesc de asemenea familiei Velescu, în special dlui Petre Velescu pentru sprijinul acordat apariției acestui volum și pentru documentele deosebit de importante pe care ni le-a furnizat.
Cartea poate fi găsită la Libraria Nationalista.