„Un sacrifiu, oricât de real ar fi, care nu e făcut prin urmare în numele Mântuitorului, nu poate avea o valoare mântuitoare pentru omenire” – spus-a odată Nichifor Crainic, parafrazându-l pe Hans Prager.
Ce înseamnă acest lucru ?
Orice jertfă, orice faptă bună pe care noi o realizăm din raţionament propriu sau din considerente lumeşti, iar nu din îndemnul Mântuitorului şi în numele Acestuia – toate aceste fapte nu au valoare mântuitoare şi se pierd în vâltoarea vieţii.
Indiferent câţi oameni sunt ajutoraţi sau cât de mult bine este săvârşit de către un om, acestea toate nu îl ajută pe calea mântuirii sale personale, nu îi sunt pricinuitoare sufletului, nu pot curăţi păcatele întrucât considerentele de la care pleacă sunt ale lumii şi ale cugetului personal. Numai plecând de la poruncile lui Hristos şi de la îndemnul Acestuia putem săvârşi fapte cu valoare reală, iar acest lucru numai dacă sunt făcute în numele Său.
De pildă, având un om neputincios în faţa noastră, noi nu îl îngrijim pe acesta numai de dragul ajutorării aproapelui; nu ne limităm numai la acest aspect. Îl ajutăm pentru Hristos: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25:40)
În minţile noastre trebuie să sălăşluiască ideea „înfăptuiesc căci aşa este porunca Domnului”, „înfăptuiesc pentru că acest lucru îl doreşte Hristos de la mine”. Acest imbold vine ca şi o contradicţie la auto-îndemnul cel mai des întâlnit în cugetul omenesc: „fac acest lucru de dragul faptei bune”, „ajut ca să izbăvesc eu pe aproapele meu”.
Pe plan principal trebuie să stea îndemnul dumnezeiesc şi abia apoi restul cad, eventual, pe planul secundar.
Chiar de nu avem tragere de inimă pentru a ajuta pe acel om, ştim că, ajutându-l, Îl ajutăm în primul rând pe Hristos, iar pentru acest lucru avem răsplată.
Hristos se identifică cu tot omul aflat realmente în necaz: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” (Matei 25:35-36)
Omul nu are putere de spălare a păcatelor, ci numai Dumnezeu. Aşadar, făcând un scop în sine din ajutorarea aproapelui (e.g.), nu ne primim plata pentru cele înfăptuite, căci nu putem aştepta izbăvire de la om:
„Dă-ne nouă ajutor, ca să ieşim din necaz, că deşartă este izbăvirea cea de la oameni.” (Ps. 59:12, 107:13)
„Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire.” (Ps. 145:3)
Esenţialmente, pe lângă latura lumească a faptei, nu trebuie uitată latura duhovnicească, care există în relaţie de simbioză cu partea trupească. Aşadar, orice faptă pe care noi o dorim a fi bună trebuie însoţită de o rugăciune, pentru desăvârşirea actului.
Un alt argument pentru care înfăptuirile fără de Dumnezeu sunt nule este acesta: Excluzând pe Hristos, considerentele noastre motivatorii nu îşi vor avea sursă decât într-un raţionalism pur uman. Aşadar, fără Hristos, orice faptă va fi săvârşită în afara ansamblului definitoriu al doctrinei creştine.
Prin urmare, chiar dacă aceste considerente se vor asemănă într-o oarecare măsură (fie chiar tangenţial) cu preceptele creştine, acest lucru nu se va datora decât efectului aleatoriu. Fără Hristos, harul îndrumător se distanţează şi nu îşi mai poate face sălaş în actul înfăptuitor – se ajunge inevitabil la degradarea (şi poate chiar pervertirea) intenţiei iniţiale.
Degeaba motivaţia noastră pare (prin coincidenţă sau întâmplare) a fi una creştinească dacă în esenţă nu s-a pornit de la Hristos şi dacă în finalitatea acţiunii noastre nu se ajunge din nou la Hristos.
Chiar de vom avea cea mai sinceră şi binevoitoare inimă din lume, dacă nu înfăptuim în numele lui Hristos, totul va fi fost degeaba. Aproapele va fi fost ajutat, binele părut va fi fost săvârşit, însă în Cartea Vieţii nu va fi trecută fapta noastră.
Putem observa acest aspect şi în multe din adresările ce s-au înrădăcinat în popor: „Dumnezeu să îţi ajute” sau „Dumnezeu să îţi răsplătească”. Nu pot eu, ca simplu muritor, să îi ofer altuia ajutor sau răsplată faptelor lui, ci numai chemând numele Domnului, ca şi chezaş.
Dealtfel, vedem pretutindeni în Sfânta Scriptură aceeaşi ordine de idei:
Iată ce scrie, de pildă, psalmistul David: „Înconjurând m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei.” (Ps. 117:11)
În numele Domnului a izbutit, nu în nume propriu, nebizuindu-se în puterile sale omeneşti şi pieritoare, ci numai în puterea dată de Sus.
Ecuaţia fără Dumnezeu nu are cu adevărat un rezultat. De aceea se şi spune să Îi dăm Slavă lui Dumnezeu pentru toate – „în tot locul stăpânirii Lui, binecuvântează suflete al meu pe Domnul” – în orice înfăptuim trebuie să Îl avem prezent pe Hristos în inimile şi în cugetele noastre şi astfel vom vedea şi un rezultat.
Acelaşi lucru îl putem citi din viaţa Sfântului Ioanichie cel Mare (4 nov). În tinereţile sale, acesta săvârşind multe fapte bune, dar aflându-se în rătăcirea iconoclastă, a fost mântuit de către Dumnezeu prin cuvântul trimis printr-un călugăr, pe când acesta trecea pe lângă muntele Olimpului: „Zadarnice sunt toate ostenelile faptelor tale celor bune, dacă nu ai credinţa cea dreaptă!”
Păgânii, ereticii, ateii – toţi doresc potenţarea şi cultivarea faptelor celor bune şi, în aparenţă, a virtuţilor, dar acestea nu le este lor spre folosinţă, ci spre osândire; căci noi am identificat deja diferenţa între fapta părută bună şi fără esenţă (adică rece) şi cea roditoare prin însăşi esenţa ei (prin Apa Vie, care este Hristos-Dumnezeu). Fără un reper absolut şi un adevăr nestrămutat de-a lungul veacului, etichetarea faptelor ca fiind bune va fi făcută ca urmare a unui raţionament relativist şi greşit (prin negarea unui adevăr absolut şi prin glorificarea relativităţii cunoştinţelor omeneşti, relativismul neagă adevărul revelat al Evangheliei).
Dealtfel, purcezând la săvârşirea faptelor bune fără Hristos, putem cădea şi în ispita filantropiei şi a carităţii. Aceste concepte lumeşti Îl exceptează pe Dumnezeu ca şi ziditor şi izbăvitor al omului, lăsând pe om în centru şi făcând din ajutorarea sa un scop de sine stătător.
Iar omul, depărtat fiind şi el de Dumnezeu, cade în mreaja aceasta deşartă, crezând că fără Divinitate se poate lega ceva.
Ba mai mult – filantropia poate fi utilizată şi ca o tactică de înşelare, eficientă cel puţin pentru omul naiv (amintim francmasoneria făţarnică, care, dorind a convinge lumea de „binefacerile” sale, răspândeşte propaganda filantropiei, despre care vom şi vorbi probabil în alt articol, nedorind a deraia subiectul actual).
Trecând de la faptă la sacrifiu, putem puncta analog că nu orice sacrifiu este mântuitor. Sacrificiul autentic trebuie izvorât din conştiinţa vie a credinţei şi înfăptuit pentru dragostea noastră faţă de Hristos.
Poate fi numit martirul fără de Hristos martir ? Sau mucenicul care şi-a dat viaţa fără a avea pe Dumnezeu un mucenic ?
Extinzând această idee, ajungem a pomeni de pseudomartiri.
S-a vorbit despre martirii comunişti sau despre sacrificiul acelora ce au luptat pentru a face posibilă Revoluţia Franceză. S-a discutat despre mucenicii acelora de alte confesiuni sau, bunăoară, despre protestanţii ce şi-au dat viaţa pentru a proteja doctrina lor de către inchiziţia catolică.
În afara adevărului revelat şi nealterat al credinţei şi în afara Divinităţii, nu se poate vorbi despre sacrificiu şi, implicit, nici de martiriu. Pentru cine sau ce au luptat cu adevărat aceşti „martiri” şi „mucenici” ?
Jertfa acelor luptători împotriva lui Dumnezeu poate fi numită jertfă ? Dar acelora ce, schimbând dogmele şi adevărul revelat, se proclamă drept apărători ai adevărului ?
Dostoievski îi plasează pe aceştia pe aceeaşi coordonată cu sinucigaşii, martiriul acestora nefiind altceva decât nebunie pricinuitoare de chinuri. Numai acel om nebun sau înşelat poate lupta împotriva lui Dumnezeu.
Dealtfel, înseşi canoanele bisericeşti tratează problematica pseudomartiriului; în al 34-lea Canon dat de către Sinodul Local de la Laodiceea, stă scris: „Nici un creştin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la pseudomartiri, adică la ai ereticilor sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii să fie anatema.”
Această atenţie permanentă pentru subtilitatea înfăptuirilor noastre trebuie să existe ca parte integrantă a trezviei întru trăirea noastră creştinească. O inatenţie către acest aspect ar putea duce la invalidarea unei fapte care noi o considerăm a fi bună. Ca şi creştini ortodocşi, validitatea faptelor noastre este o preocupare nelipsită, căci fără această preocupare, înşelarea îşi face sălaş în suflet şi omul este amăgit cu praf şi fum.
Marcel-Mihai Bontaş