Motto:
”Zis-a Domnul: <Dacă în Sodoma găsesc cincizeci de drepţi în sânul cetăţii, de dragul lor voi cruţa tot locul>”.
Povestindu-ne însă cum a fost pe acolo, dumneaei ne spune că, de fapt, marea bucurie sufletească îi este dată nu atât de reuşita de a se ruga respectivilor sfinţi, cât de comportamentul celor câteva zeci de persoane aflate în proximitatea dânsei la rândul cu pricina. Oamenii aceştia, între care s-au instalat aproape instantaneu nişte relaţii absolut ortodoxe, cu toate că deabia se mai ţineau pe picioare erau aproape fericiţi şi, culmea, după trecerea prin faţa sfintelor moaşte parcă tot ar mai fi rămas acolo împreună. Membrii acestui minuscul grup au început rapid să facă schimburi diverse între ei (mâncare, haine groase, băuturi calde, medicamente, etc), au început să-şi povestească atât bucuriile cât şi necazurile, au început să-şi acorde diverse sfaturi plus, lucru cel mai important, şi-au trăit aceste nu puţine ore într-o adevărată emulaţie a jertfei. Mai devreme sau mai târziu fiecare dintre ei, în felul lui, ar fi putut ieşi din rând ”strecurându-se” direct în faţa sfinţilor. Şi totuşi, în ciuda vârstelor lor destul de înaintate şi a diverselor probleme de sănătate ce le aveau, nu au făcut-o. Explicaţia general-valabilă a fost doar una: ”Păi, dacă nu stăm aşa, chinuiţi, la rând, JERTFA noastră în ce ar mai consta?”
Jertfa deci, atât cât a fost, i-a umplut inima de mulţumire şi bucurie Doamnei Paula. Şi ştiti de ce? Pentru că dumneaei, aparţinătoarea unei, cum am văzut, puternice vâne legionare, constată faptul că totuşi în această ţară nu au pierit cu totul ”oamenii de omenie” (vorba cărturarului şi teologului Gheorghe RACOVEANU, discipol de-al lui Nae IONESCU, cel care în lucrarea ”Mişcarea Legionară şi Biserica” realizează cea mai lămuritoare distincţie între ”omul Evangheliei, sfânt şi desăvârşit” şi cel ”bun”, sau ”de omenie” care poate apuca şi el pe calea parcursă deja de primul).
Şi uite aşa, pe lângă cei direct participanţi la pelerinajul de la Patriarhie, ne putem şi noi bucura de acest fapt. Cu toate că n-am fost acolo, cu toate că foarte mulţi dintre cei peste 100.000 de închinători s-au comportat, iarăşi, aberant, iată că mai există, totuşi, o rămăşiţă (şi la noi, la români, nu numai la… alţii). Şi dacă numai într-un astfel de grup, solidarizat instantaneu, au fost câteva zeci de oameni de omenie, păi atunci din suta aia de mii or fi fost, probabil,…
Acuma numărul acestora numai Dumnezeu îl ştie, dar în ţară, în toată ţara asta, câţi or fi? Vedeţi? De aici vine bucuria şi speranţa noastră. Pentru un om care-şi trăieşte cea mai mare parte a vieţii printre indivizi segregaţi în două mari găşti, unii care-şi ucid propriul popor (politicienii, adică) şi alţii care se lasă, fără păsare, ucişi, o astfel de veste este un puternic imbold spre nădejde şi acţiune.
De foarte multe ori m-am întrebat dacă Dumnezeu chiar doreşte ca Neamului Românesc să i se cam pună, pe aici pe undeva, punct. Şi după cum merg treburile în ţară nimic nu ne face să credem că aceasta nu se va întâmpla. În acelaşi timp însă mi-am amintit că unii dintre greii noştri duhovnici ne-au învăţat că neamul ăsta are o misiune. Şi dacă are o misiune aceasta e de factură duhovnicească. Şi dacă e aşa atunci va fi nevoie, că altfel nu se poate, de jertfă; jertfă în fel şi chip, dar jertfă. Şi iată-i, pe cei ce fac parte din rămăşiţă, cum mătură poteca către misiunea cu pricina.
Într-adevăr asta e o veste de maximă bucurie. Deşi pare aşa, la prima vedere, ca fiind ceva banal, faptul că oamenii aceia, care se şi ajutau dezinteresat între ei, simt nevoia să jertfească ceva, acolo, cât de mic (pentru cei nu foarte tineri, însă, statul în picioare şi în frig câte 15 – 20 de ore, într-o ordine desăvârşită, numai uşor nu este), este dovada că miezul din care poporul va putea renaşte, există.
Gândiţi-vă, dacă ar fi avut posibilităţi materiale necesare deplasării, câţi români ar fi fost acolo şi s-ar fi comportat aşa? Câteva sute de mii? Cel puţin. Deci, iată miezul. Dacă pentru cincizeci de drepţi Dumnezeu cruţa Sodoma, oare pentru aceştia nu va cruţa şi România? Să sperăm. De fapt, să nădăjduim.
Dar să mai facem şi noi câte ceva, că vorba aia, Domnul îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Asta pentru că protagoniştii noştri, mai toţi, afirmau faptul că singura bucurie ce le-a rămas în viaţă este credinţa, comuniunea în Domnul Hristos. Ah, că aceasta este, de departe, cea mai mare şi importantă bucurie posibilă, de acord, dar de ce trebuie ca ei (noi) să fie privaţi de celelalte mulţumiri mărunte ale vieţii? De ce trebuie ca o clasă politică de îmbuibaţi, corupţi până în măduva oaselor, să-şi ducă la moarte propriu-i popor?! Sau, nu cumva poporul o duce atât de greu pentru că este criză? Păi dacă este criză, să fie pentru toţi! Cât de drept este, cât de moral şi în primul rând cât de creştineşte ca politicianul să câştige zeci, iar unii chiar sute de mii de euro pe lună, iar poporeanul să ducă familiei sale trei sute de euro pe lună?
I-am văzut şi auzit pe mulţi dintre pelerinii acestui an rugându-se pentru bună-stare materială, pentru păstrarea locurilor lor de muncă, pentru sănătatea pe care nu şi-o mai permit de mult a şi-o cumpăra, în concluzie pentru rezolvarea problemelor lor sociale atât de împovărătoare. Corect, fără Dumnezeu nu putem face nimic, dar oare Dumnezeu va face ceva fără noi?! Nu că n-ar putea atâta timp cât a făcut cerurile şi pământul, dar poate n-o vrea! Păi stăm noi în sufragerii, la televizor şi suduim iar a doua zi mergem la vot şi, de douăzeci şi doi de ani, votăm cu aceeaşi criminali pe care ieri îi acuzam!!! Asta nu e nici pe departe atitudine ortodoxă. Stăpânirea trebuie respectată şi chiar apărată atunci când lucrează spre binele celor pe care îi stăpâneşte. Până atunci însă ea trebuie înlocuită, dar cu cine?!
Iată însă o variantă. Ce părere aveţi dacă toţi oamenii de omenie din România s-ar solidariza, în interiorul unui partid sau al unei fundaţii, etc şi ar începe să ia poziţie împotriva acestor criminali economici care de peste douăzeci de ani ucid, în fiecare zi câte puţin, ţara în care ei, poporenii, s-au născut şi-n care prin viaţa lor încearcă să-şi agonisească mântuirea? Pentru că miezul, după cum am văzut, există dar e împrăştiat iar duşmanii neamului sunt de o solidaritate ieşită din comun. Ei uniţi – noi răsfiraţi, ei acţionează exclusiv în interesul lor – noi răbdăm şi ne uităm la ei, ei ne mint în permanenţă cu un tupeu de neimaginat – noi ne ducem şi îi votăm! Apoi mergem, ne rugăm, după care reluăm tot acest ciclu. Dac-o mai ţinem aşa cel puţin suntem conştienţi că vom rămâne, curând, şi fără rugăciune? Ecumenizăm biserica, masonizăm clerul (în special ierarhii), eliminăm icoanele din şcoli, predăm orele de religie cu profesori suplinitori calificaţi în biologie, îi aducem pe preoţii dedicaţi la sapă de lemn pentru a-i rupe de trăirea lor exclusiv duhovnicească, etc.
Şi cine este direct răspunzător de toate astea? Politicul, dragi cititori. Politicul acesta post-decembrist atât de strâmb care a strâmbat după el o ţară fostă cândva creştină şi naţionalistă.
Şi cine s-o reîndrepte dacă nu oamenii ei de omenie? Ei sunt aici, prezenţi, trebuie doar să se solidarizeze şi să acţioneze. Cu credinţă şi nădejde în Dumnezeu.
Sorin ANDREI
Consilier Politic al Partidului Totul pentru Ţară
Şef al Filialei Teleorman a Partidului Totul pentru Ţară
Slava Domnului ca exista oameni care scriu asa frumos.Poate reusim cu totii sa urcam in credinta si sa ne unim.