In societatea romaneasca bantuie un duh al clevetelilor; barfele, can-canurile fiind la moda si prin targuri si prin mass-media romaneasca. In acest context nici oamenii Bisericii nu au scapat de plesniturile de bici, de palme, de judecatile si prejudecatile oamenilor cu vocatie de comentatori.
Se gaseste fistecine sa te ocarasca, sa te puna la punct, sa te arate cu degetul…
Gura lumii, cum se zice, n-o inchide nici pamantul. Si dupa moarte unii se simt certati de rudele defuncte ori de raposatii parinti prin galcevile ce se isca intre urmasi de la testamente, mosteniri, succesiuni si procese intre frati.
Credeam ca, doar Biserica va fi lasata in pace de toti acesti „justitiari” plini de patimi din lume, de „dreptii” fara dreptate si adevar, de judecatorii strambi si partinitori si de alte figuri triste care se razboiesc cu fiii Bisericii si cu Dumnezeu.
Unii au o mare ravna ofensiva si ofensatoare; Sfanta Scriptura o numeste „ravnire amara si zavistie”.
Cel mai mult ii scandalizeaza pe acestia: „babele” care functioneaza pe post de jandarmi, gata sa faca ordine prin biserica si pregatite oricand cu observatii si sfaturi pertinente, dar inoportune de cele mai multe ori, apoi sunt cei cu vechime si prezenta buna pe la slujbe, care si-au cumparat „parcele”, strani sau chiar locuri de veci prin biserica si care „te dau in judecata”, daca le-ai calcat teritoriul. De asemenea, sunt foarte criticati pe buna dreptate fariseii de toate genurile.
Mai este insa si o alta categorie, mult hulita in ultima vreme de judecatile „celor din afara”; sa le zicem asa, celor care nu prea calca pragul Bisericii; aceasta ultima categorie sunt: habotnicii.
Dar si acestia sunt de mai multe feluri: habotnici luminati si duhovnicesti, care sunt acei crestini cu o ravna duhovniceasca mai mare decat majoritatea credinciosilor, care se manifesta sincer, senin si iubitor fata de Dumnezeu si fata de oameni si mai sunt si habotnicii intunecati, care au o ravnire amara caracterizata prin crispare in atitudine, incrancenare in sustinerea principiilor, lipsa a seninatatii, a zambetului prietenos, a dragostei si a bunavointei.
Acestia din urma sunt foarte scrupulosi, plini de zel, in apararea sau sustinerea unor principii, insa aceasta stare a lor nu este o manifestarea a discernamantului sau a intelepciunii. De fapt, acestia isi manifesta virtutile intr-un mod patimas.
Habotnicii sunt extremistii credintei, aripa radicala, insa radicalismul vietii lor este o apologie a formelor, a ritualismului, a tipicarelii, a randuielilor exterioare neasimilitate in metabolismul propriu, fiind de cele mai multe ori virtuosi la suprafata, iar in adancime avand multe intunecimi, un fel de „personalitati” cu virtuti multe la vedere si cu patimi ascunse.
Asadar, habotnicia este o forma de fanatism religios, de crestinism primitiv, barbar, de sabie scoasa din teaca, care poate mai degraba rani pe purtatorul ei, decat apara.
Domnul pacii, Parintele veacului ce va sa fie, Dumnezeul iubirii ne-a invatat ca, a fi crestin inseamna sa fii senin, zambitor, iubitor, iertator, presupune trairea senina, relaxata a virtutilor, nicidecum nu se poate caracteriza printr-o habotnicie a virtutilor, prin incrancenare si mortificare ori pri asceza negativa.
Habotnicii lupta permanent impotriva pacatelor si nu pentru dobandirea virtutilor. Ii obsedeaza gandul de a nu gresi ei sau altii, ravna aceasta a lor ii transforma deseori in judecatori, nu avocati.
Crestinii care au o ravna mai mare nu i-as numi nici macar habotnici luminati, ci ostenitori, nevoitori ai credintei. Aceasta nevointa a lor este necesar sa – l aiba in vedere si pe aproapele. Daca este doar o preocupare pentru sine, fie si pentru desavarsirea sa, nu prea seamana a crestinism, a Evanghelie aceasta atitudine.
Trebuie sa avem in vedere aceste cuvinte: „Cine va dori sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine il va pune pentru Mine si Evanghelia Mea il va castiga”. Daca te pui spre pastrare la naftalina, daca-ti pui virtutile in cui ori daca te asezi intr-o vitrina pentru a-ti fi admirata frumusetea plina cu „conservantii” iubirii de sine, ai facut din persoana ta un idol de care te-ai indragostit, iar in aceasta iubire nu mai incape Hristos, Evanghelia si slujirea aproapelui.
„Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum Imparatia Cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Matei 11,12).
Insa, de aici a nu se intelege ca, putem face acest lucru singuri, fara indrumare, fara ascultare ori adoptand atitudini dispretuitoare, neiubind pe semeni, pe aproapele.
Bineinteles ca, aceste sfaturi nu sunt valabile pentru „printii” si „printesele” virtutilor, care nu mai au nevoie de predicile preotilor, intrucat din „sferele inalte” unde au ajuns este suficienta „hrana” primita de pe aiurea. Fara Biserica, fara preoti si duhovnici ratacirea si prabusirea lor este iminenta.
Dumnezeu este Cel care inmulteste painile si care da o paine fiecaruia. El fiind „Painea vietii”, care „se mananca pururea si niciodata nu se sfarseste”, imparte aceasta hrana duhovniceasca in Biserica Sa, prin preotii Sai, tuturor celor care vin la Cina Domnului pentru a se impartasi cu lumina si viata, cu har si putere de Sus, prin aceasta comuniune euharistica.
„Dumnezeu este iubire… Iar, cine iubeste ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el” (I Ioan 4,16).
Omul iubitor asemenea cu Dumnezeul iubitor de oameni, din iubire va imparti ceea ce are, ceea ce stie si ceea ce este, fara a avea teama ca se imputineaza, ci avand convingerea ca, ceea ce a daruit ii apartine si ii va ramane vecii vecilor…Amin!”
Pr. Alin-Cristian Preotu
Sursa: http://www.crestinortodox.ro