Neculaie Purcărea – Neînfrântul!
Diferenta dintre un Roman si un Patapievici
A fost închis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși închis, ca partizan in munti, ceea ce atunci, în anii ’50, însemna „bandit”. In total, 20 de ani de temnita. Acum ne spune: Principiul in care am fost noi crescuți a fost să fim in linia creştină, nu paraleli cu ea: rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără! Dacă legi la gură poetul, duci istoria la cimitir, la abator, pentru că poetul sintetizează in cateva vorbe picătura de timp.
Părea a fi o seară ca oricare alta când lucrurile au scăpat de sub control și întâlnirea cu un domn a cărui vârstă n-aș fi putut nici măcar a o presupune ne-a răpit printr-un ciudat vârtej, ca o mașină a timpului pe care n-o stăpânești și căreia nu-i cunoști comenzile.
Un domn în vârstă invitat de noi să ne deschidă o ferestruică, la fel ca în Windows, spre ceva ce, din pricini incerte, ne scăpase! Sau poate era un subiect prea delicat pentru prezentul nostru, mult prea ocupat cu altele.
Domnul Neculaie Purcărea, ajuns tocmai de la Brașov la Tulcea spre a participa cu lucrările sale la o expoziție de sculptură în lemn dedicată Zilei Naționale a României, ne-a vorbit mai mult de o oră, într-o sală de teatru cu ceva mai mult de jumătate din locuri ocupate, în marea lor majoritate din ocupanți fiind elevi de liceu. Era vorba despre un fel de manual al suferinţei unei întregi vieţi ai cărei cei mai importanţi optsprezece (din optzeci și opt!) ani au fost extraşi de o imprevizibilă și halucinantă istorie şi mutaţi într-o altă dimensiune, într-un alt univers.
A fost închis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși închis, ca partizan, ceea ce atunci, în anul de gratie 1949, însemna „bandit”. In total, 20 de ani de temnita. Asta, în câteva cuvinte. Destul de zgârcit cu vorbele, ne-a descris cam așa lucrurile: „Pe data de 15 aprilie 1948 am fost căutat de doi agenți de-ai securității acasă. Fratele meu le-a spus că sunt la Academie. Am reușit să mă ascund și am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit și de umbra mea, nopțile erau albe, zilele un chin. În toamnă, Virgil Popescu, un vechi cunoscut, mă duce în Munții Argeșului, în regiunea Șuici, unde un grup de 20 de oameni, condus de profesorul Dumitru Apostol, luase drumul muntelui. Viață de partizan: frig, foame, mizerii, de pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranță pentru cauza măreață în care ne înregimentaserăm!
Eram tot timpul urmăriți, uneori înconjurați de trupele Securității, trebuia mereu să fugim dintr-un munte în altul. Băieții ăia, soldații de securitate, erau și ei tot români, copii de țărani. Să știți că, atunci când ne înconjurau și urmau să ne atace, făceau zgomot, fluierau, ca să ne anunțe într-un fel, să ne prevină. Încercuiți de trupele Securității, frunzișul ne-a fost prieten, am scăpat din încercuire – câțiva care au deschis focul au fost împușcați – dar până la urmă tot am fost prinși! Dar – tot prin trădare am căzut! ”. Gândul acesta, al trădării, îl mai hărțuiește din când în când, căci tot timpul îi e pe aproape. Fostul său camarad (pe care ani de zile l-a găzduit în casa din Șchei atunci când înnopta la Brașov!) Ioan Gavrilă Ogoranu (foto stanga), era, la rândul său, neîmpăcat cu acest gând al trădării: „…4 martie 1949…. deci așa a fost distrusă Banda Dabija. Prin munca unor cozi de topor care au fost răsplătiți cu bani ( într-un loc se spune cu câte 10 000 lei). Unul, rămânând nerăsplătit, s-a simțit oarecum nemulțumit, știind că prin el s-a produs acțiunea din 4 martie 1949. Fără să vrei, te duce cu gândul la felul cum au fost prinși Horia și Cloșca în noaptea de 27 decembrie 1784, deci în a treia zi de Crăciun, în aceiași munți. Istoria oficială se ferește să amintească această pată rușinoasă din istoria vie a românilor, mulțumindu-se să consemneze că cei doi au fost arestați de armata austriacă, condamnați și trași pe roată în Alba Iulia, pe Dealul Furcilor. Și nu e bine și nu e drept. Până nu vom recunoaște că Horia și Cloșca au fost prinși prin vânzare, legați și predați armatei austriece de către șapte nemernici, săteni vecini din satul lui Horia, lacomi după cei 300 de galbeni, istoria josniciei noastre se va repeta! Târgul trădării s-a făcut în seara de Crăciun, 25 decembrie 1784, în timpul colindatului, în crâșma jupânului Melzer. Cei șapte nemernici au făgăduit colonelului Cray că-i vor prinde și preda pe Horia și Cloșca în schimbul a 300 de galbeni. Numele iuzilor erau: Ștefan Trif, Manoșel Trif, Iacob Neag, Dumitru Neag, Ion Mătieș, George Mătieș și Niculae George. Au primit și arme și muniție, iar în timp ce creștinii mergeau la biserică, ei colindau munții și după trei zile i-au găsit pe cei doi încălzinduse la foc, în Pădurea Scorojet, pe Muntele Drăgoiasa. Nu i-au sărutat ca Iuda Iscariotul pe Iisus, ci i-au mințit că ei umblă la vânat pentru domni și când li s-a dat bine, au tăbărât pe ei, i-au legat fedeleș și i-au predat armatei. Apoi s-au grăbit să-și primească galbenii pe care i-au ronțăit fericiți până la adânci bătrâneți, netulburați nici de alții, nici de propria lor mustrare de cuget. Și au fost destui care i-au pizmuit pentru norocul ce l-au apucat cei șapte! Drept dovadă că așa a fost, după o lună, la 30 ianuarie 1785, în ziua Sfinților Vasile, Grigore și Ioan, ticăloșia s-a repetat pe o treaptă mai înaltă a mârșăviei, prin vânzarea lui Crișan, pe al cărui cap se pusese preț tot în galbeni. Hăituit timp de o lună cine știe pe unde, acesta, în seara acelei zile, a cerut ajutor la popa Moise din Cărpiniș, care îl primește, îi dă de mâncare și adăpost, apoi când i se dă bine, împreună cu fiul său Simion, popă și el în Șaza – Lupșa, și cu Ion Clisaru, Teodor Hulbuțu, Lazăr Lace, Teodor Momeanu, Ioan Șaitu, Irimie Șaitu și Todor Toitu, s-au repezit asupra lui Crișan, l-au legat și l-au dat prins, primind în schimb prețul de sânge.
Nu a rămas consemnat dacă au fost și ei oarecum nemulțumiți de cât au primit. Dar nici ei n-au fost tulburați cu nimic cât au trăit. (…). Până când această pagină rușinoasă de istorie nu va fi însușită și înfierată ca să o știe și copiii din leagăn, istoria se va repeta din veac în veac. Mișei și slugi se vor strânge, alți Trifi, Mătieși, Diniși și Râștei vor mai vinde pe cei ce vor mai lupta și își vor da viața pentru mântuirea neamului românesc.”(Ioan Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.)
Căci de luptat și de murit s-a luptat și s-a murit!
Tot Ioan Gavrilă Ogoranu, în aceiași carte, redă un raport al Securității din august 1949 privitor la moartea lui Macavei Alexandru (foto dreapta), figură legendară a „bandiților” anticomuniști din Apuseni: „(…). Asupra lui Macavei Alexandru s-au găsit o cărticică de rugăciuni, două fotografii, sentința de condamnare la muncă silnică pe viață, una armă tip rusesc, un sac merinde tip militar și 38 cartușe, un piaptăn de os și una batistă. Macavei Alexandru era îmbrăcat în haine țărănești din regiunea Mușca, pantaloni bufanți de lână de casă gri, veston țărănesc de lână de culoare gri, în cap una șapcă și în picioare bocanci. Fratele său Macavei Traian era îmbrăcat în haine militare kaki de ostaș. Totodată, raportăm că după terminarea acțiunii, făcându-se percheziție domiciliară unde au locuit criminalii, în urma lor s-au găsit următoarele : una raniță tip civilă, una cutie de binoclu, un încărcător pentru armă Daimller, una traistă țărănescă, pe care o întrebuințau ca raniță, un bidon de apă, una gamelă, un cojoc de piele de oaie, un ștergar, 61 ruble fabricate în anul 1937, una panglică de VIRTUTEA MILITARĂ, una medalie CAROL I pentru trecerea Donului și una medalie FERDINAND I din războiul trecut [foarte probabil că decorațiile îi aparțineau lui Alexandru Macavei, fost ofițer activ deblocat în 1946 și participant la luptele din U.R.S.S. – n.n.]”.
Cam aceștia erau cei trădați, adică „bandiții”! Erau produsul unei educații, despre care Neculaie Purcărea ne-a mărturisit următoarele:
„Nu putem fi nici şovini, nici exageraţi, căci toate popoarele au de transmis un mesaj, numai al lor. Ni se spunea la şcoală să apărăm etnia şi Biserica. Asta era legea omului pe care îl clădea pe atunci şcoala – legea onoarei, principiul muncii de zi cu zi, al consecvenţei şi ajutorarea fratelui de lângă tine… Conduita se crea prin exemplu”.
Prin exemplu, deci. Iată un exemplu din exemplu: fratele lui Alexandru Macavei, despre care am citat raportul Securității mai sus, anume Traian Macavei, a fost executat în 11 octombrie 1950, orele 23.00. Iată ce spune
raportul Securității : „Din partea autorităților cerându-i-se ultima dorință a spus că vrea să i se arate fotografia cu soția și copiii și întrucât la Penitenciarul Civil Sibiu i se găsesc bijuteriile ce le-a avut asupra lui acestea să
fie împărțite în mod egal copiilor. Dându-i-se voie să scrie o scrisoare către familie, a scris următoarea scrisoare: 11 octombrie 1950
Scumpii mei și micuța mea dulce, din fața mormântului meu, vă cer iertare și vă trimit ultimul meu salut, de asemenea tuturor ce mă cunosc. TRĂIASCĂ PATRIA! Traian”.
Aceștia erau „bandiții”, dintre care și Neculaie Purcărea a făcut parte, peste 20 000 numai în munți în acei ani, dar mulți, foarte mulți, prin sate, prin târguri și orașe. Iată de ce moartea lor le era necesară noilor stăpâni; de ce trebuia să le piară neamul și sămânța și de ce s-a lucrat atât de mult la asta, prin închisori, pe la canal, prin mine și prin Delta Dunării, apoi decenii la rând prin școli, la spălarea de creiere, pentru a se obține minunata struțo–cămilă a României fără români.
Cu „bandiții” nu s-a prea reușit, încă mai sunt care mai trăiesc – slavă Domnului – dar cu viețile în parte distruse, cu tinerețile mâncate prin pușcării; cu spălarea de creiere a mers, în schimb, ca-n brânză, Nicolschi, de exemplu, murind liniștit, de moarte bună, nederanjat și cu pensie mare, fără ca asta să indigneze sau să preocupe pe cineva, „revoluționarii” din decembrie 1989 având grase, grase avantaje, în timp ce foștii deținuți politici și veteranii de război ( de cele mai multe ori ei fiind și una și alta!) au primit câte-o insignă și se așteaptă cu precipitată răbdare „să iasă din sistem pe cale naturală”! Da, așa e: a mers ca-n brânză!
Totuși, privirea aceea limpede a lui Neculaie Purcărea, dincolo de care, oricât te-ai strădui, nu vezi niciodată nimic dacă el nu vrea să se întâmple asta, privirea aceea pe care nu o poți susține și din cauza careia fotoreporterul nostru nu a reușit să facă tot ce și-a propus în materie de portret, privirea aceea, zic, nu este o privire acuzatoare.
La 88 de ani, după o tinerețe petrecută cu arma în mână în munți și cu ghiulele de picioare, prin pușcăriile comuniste, Neculaie Purcărea nu crede, nu zice că „(…) văd mediocritatea din jurul meu,văd agresivitatea îngâmfată a prostului gust și știu, fără întoarcere, că acesta este poporul în mijlocul căruia m-am născut, din sămânța căruia am luat ființă și din substanța căruia sunt la rândul meu plămădit. (…) Să fii român este un mod de a trăi condamnarea. Cu această boală nu există tranzacție: spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” – așa cum scria în Politice, ediția a II-a (București, Humanitas, 1997, pag. 50) actualul director al Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici; domnia sa, Neculaie Purcărea, nu crede că: „ Numai violența, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimțire. Mă simt personal jignit de prostia bășcălioasă, de acreala invidioasă, de stridența de țoapă a acestei populații ignare.(…) Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”. – , ca Patapievici (op.cit., pag. 63). Nu, Neculaie Purcărea nu spune nimic din toate astea. El a găsit mult frumos la poporul român, pe care îl slujește de decenii, sculptându-i în lemn motivele tradiționale și simbolurile multimilenare, a căror distilare în timp le-au făcut unice, inegalabile, în geografia lumii. El ne spune că „Am început lucrul în temnița de la Alba Iulia, în 1943, ca un elev al Părintelui Arsenie-Anghel Papacioc, și el era la acea vreme întemnițat. Apoi, 20 de ani s-au scurs din viața mea. După 1964 am reînceput să lucrez. Din acel imbold patriotic, pe care l-am găsit în file galbene de istorie.”
Spre deosebire de directorul Institutului Cultural Român, domnul Neculaie Purcărea, ale cărui lucrări sunt achiziționate de THE CENTER FOR ART IN WOOD din Pennsylvania – S.U.A., practic cel mai mare muzeu cu obiecte din lemn din S.U.A., ne spune altceva despre poporul român : „Înainte de a intra în tainele artei populare, aș dori să vă port prin frumoasa poveste a lui Făt-Frumos și a Ilenei-Cosânzeana, prin lumea de basm a lui Prâslea, a Zmeului, a Păsării Măiestre și a tuturor basmelor stilizate de Ispirescu, Urechia, Creangă, Alecsandri, a Tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, să priviți cu nesaț țesături, și covoare, și costume, să ne închinăm icoanelor în care Divinitatea ne este relevată de armonia culorilor și iarăși să ne-nchinăm troițelor crescute în lumină, să vă port prin inestimabile tezaure de suflet ale neamului nostru, răspândite prin toate muzeele etnografice ale Țării. Căci aceasta-i țara noastră, o țară de basm!”.
Ați văzut cum spune? O țară de basm! și cred că asta înseamnă dragoste. Căci domniei sale, pușcăriile și reeducarea, oprobiul public și hăituirea, n-au reușit să-i ucidă dragostea și astfel să-i lichefieze sufletul până ce „inima să-i devină piftie iar creierul un amestec apos”; n-au reușit ca astfel să-i terciuiască seninătatea și să-l transforme într-un om nou, cu mai multă sau mai puțină minte, cu mai multe sau mai puține lecturi. Nu, cu domnul Neculaie Purcărea ei n-au reușit, așa cum au reușit cu bietul director al Institutului Cultural Român !
Și tocmai de aceea cred că privirea atât de senină și lipsită de orice nuanță acuzatoare a domnului Neculaie Purcărea – Neînfrântul, este cea mai teribilă acuzare care, nefiindu-ne aruncată vreodată în față, ne transformă, generații, după generații, în oameni de mica statură!
Dan NICOLAU / LA DRUM
Interviu cu Neculaie Purcărea:
Principiul in care am fost noi crescuți a fost să fim in linia creştină, nu paraleli cu ea: rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!
Dacă legi la gură poetul, duci istoria la cimitir, la abator, pentru că poetul sintetizează in cateva vorbe picătura de timp
Vizitandu-l, intimplător, in căsuța sa din Șcheii Brașovului, din Strada Pe Tocile, am rămas fermecați de frumosul romanesc pe care Neculaie Purcărea l-a strans in jurul său de o viață. Activ, la cei peste optzeci și opt de ani, am avut prilejul să-l urmăm și la Tulcea, unde, in 29 noiembrie 2011 a participat la o expoziție dedicată Zilei Naționale a Romaniei. După expoziție domnul Purcărea a susținut o conferință pentru – in special – elevii de liceu din Tulcea, apoi am urmărit impreună spectacolul intitulat Istoria Romaniei in cantece, susținut de corul Acapela Sailors. S-a legat apoi, acolo, un interviu, pe care suntem bucuroși a vi-l prezenta astăzi.
La Drum: Ceea ce aţi spus mai devreme copiilor, în sală a fost foarte concludent. Acest interviu adhoc nu doreşte decât să şlefuiască aspectele legate de pasiunea dumneavoastră pentru arta lemnului.
Cum ați ajuns la lemn?
Neculaie Purcărea: Lemnul este un material cu care comunici, pe de o parte; pe de altă parte mie mi-a fixat un ideal de viaţă, căci el exprimă mentalitatea romanească, o zonă a spiritualităţii romaneşti, a frumosului perpetuat ca tradiţie, ca să zic aşa. Lemnul te face să inţelegi mai bine spiritul romanesc, căci prin lemn se exprimă cel mai bine, cel mai armonios, sensibilitatea, geniul poporului roman. Din pricina tradiţiei, a perpetuării ideii, a frumosului, criteriul pe care continuitatea spirituală il cere şi il inspiră, lăsind in urmă o comoară de valori. Aşa cum, din păcate, astăzi nu mai este exprimat autenticul!
La Drum: Când aţi început?
Neculaie Purcărea: Am inceput in ‘43, ca ucenic al lui Papacioc (părintele Arsenie n. n. – foto dreapta din
tinerete), care era un mare sculptor şi care a făcut la Aiud Chivotul, adică Mănăstirea Curtea de Argeş, in miniatură – o lucrare splendidă, domnule, splendidă! Avea şi echipă, nu lucra numai el singur. Apoi, in ’43 in inchisoare la Alba Iulia aveam un mic atelier in care mai lucram și eu, dar cam fără sens, după ureche: mai făceam o tabacheră pentru ţigări, mai niște piese de şah…uite, mai am și acum o cutie de şah de atunci…
Mai departe, au fost inchisorile, unde s-a aplicat acea politică de exterminare. Am un camarad in viaţă, e medic la Paşcani, care lucrează la o carte despre acest fenomen, in care spune că s-a ajuns pană acolo incat omul insuși a ajuns duşman pentru om! Ferească Sfantul să fi ajuns pe atunci un dispărut. Eu nu ştiu cum a mai rămas din mine instinctul de conservare, care te impinge să mai trăieşti. Că la bătaie, omul nu rezistă prea mult şi devine puţin laş.. Oricat ar fi de grozav. Nu ştiu cum se face că iţi vin amintirile, că de sinucis nu poţi să te sinucizi. Și dacă acolo sau mureai, sau cădeai, nu-ţi păsa cum curge sange de la un vecin, că veneau mereu şi-ţi aruncau –ingrozitor!- unul bătut măr in celula ta. Nu poți trăi constant așa, nu ca pe o intamplare, ca pe un accident, ci ca pe un mod de viața, incontinuu, ceas după ceas, zi după zi, noapte după noapte, an după an! Te-ngrozeşti, te-apucă nebunia…Gherla, Alba Iulia, Aiud, Piteşti, Craiova, Bucureşti, am mai fost prin lagăre de muncă langă Ovidiu, un şantier al Canalului! Barăcile acelea de acolo… După Revoluţia din Ungaria le era incă frică să nu se intample ceva. Pană şi lui Stalin i-a fost frică de regenerare. Că de ce, nu ştiu de ce aveau de gand să ne imprăştie şi in Siberia ca să se piardă toată bruma asta de oameni, că de legionari le-a fost frică! Tare le-a mai fost frică, pentru că in ’39 fuseseră decimaţi şi apăruse iar spiritul lor, in ’40! Un lucru pe care nu l-am ințeles nici acum a fost cum am rezistat noi 20 de ani fără să scadă intensitatea opunerii! Să lupţi cu sistemul in permanență, pentru că trebuia să faci ceva ca să ieşi, să uiţi de disperarea aceasta care a transformat puşcăria in mănăstire şi mănăstirea intr-un act de cultură! Atunci trebuie să faci ceva, trebuie să găseşti ceva de lucru, ca să uiţi de disperarea care incepe să te roadă. Si noi cum am inceput? Noi am inceput prin rugăciune şi poezie, că rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!
La Drum: Credeţi că flacăra aceasta poate reînvia?
Neculaie Purcărea: Nu văd cum, dar nu e musai să fie cum cred eu, omul simte, după chipul său se poate
vedea ce ar fi putut sau ar putea face. Eu aşa mi-am caştigat toţi copiii. Eu mă uit la om şi-l inţeleg. Aşa i-am caştigat şi pe copiii colegului meu, care mă preferau pe mine, inţelegeau, nu aveau banii care erau necesari şi veneau la mine din situaţia lor amară. Căci mama şi tatăl lor nu se inţelegeau, avand o situaţie grea. Copilul venea plangand la mine, fără să inţeleagă… simțea.
Altfel era atunci, dar și acum copilul, nepregătit pentru viaţă, termină şcoala şi facultatea şi nu ştie incotro s-o ia! Copilul e pregătit in falsitate! Si cand dă de viaţă, dă de dezastru! Profesorii spun că pregătesc copiii pentru şcoală! Ei trebuie să-i pregătească pentru viaţă! Asta e! Se pregăteşte intrarea lor intr-un jug! Istoria nu ne-a lăsat in juguri! Rezistenţa de pană in ’58 explică mai bine lucrul ăsta. Omul s-a născut cu dragoste de pămant! Nu mult! Era un altoi. Omul nu s-a născut in biserică, omul s-a născut langă biserică. Cu toate cele ce le incearcă ei, nu mai sunt izvoare… Țăranul nu mai e ţăran, e muncitor agricol, el e unealtă de lucru, a căzut. Dacă i-am supărat cu ceva, cu asta i-am supărat, că ei au vrut să devenim unelte de lucru, iar noi ne-am opus! Principiul in care am fost noi crescuți a fost să fim in linia creştină, nu paraleli cu ea!
La Drum: În 1943 erați ucenic al Părintelui Papacioc și uite că astăzi aveți la rândul dumneavoastră ucenici! Cum aţi transmis mai departe darul?
Neculaie Purcărea:Aoleu, am foarte mulţi ucenici şi urmaşi in afară de nepoata mea, Zina Manesă Burloiu!
Mai am un elev stabilit in Austria, şi care are har, s-a născut cu dalta-n mană, s-a mai pierdut o elevă care lucra extraordinar de spre perfect şi căuta perfecţiunea! Am vrut s-o dau la Arte Frumoase, dar s-a pierdut, a plecat in Anglia să studieze ştiinţe economice… Ce păcat! Multor elevi le-am văzut darul, dar pe toţi i-am invăţat ce ştiam, le-am transmis egal ceea ce am avut a le spune. Mai mult, i-am cooptat pe elevi la tradiţie, i-am făcut părtași, apropiindu-i de pămant!
La Drum: Adică aţi dat “din mână în mână”!
Neculaie Purcărea: Chiar aşa! Că nu se-nvaţă decit după 30-40 de ani de experienţă, in care a trebuit să şi citesc, să studiez, o mulţime de cărţi de etnografie (probabil aţi luat cărticica mea de la masă!) a trebuit să tot culeg pe chestia asta… Elementele componente ale artei populare, pentru că artă populară e şi lemn, e şi lut şi ţesătură, e şi os… și uite așa a trebuit să citesc mii și mii de pagini, să văd sute și mii de obiecte, să lucrez mii de ore, ca să iasă abia o cărticică!
La Drum: Și arhitectura populară, gastronomia populară…tot date din mână în mână!
Neculaie Purcărea: Da, dar astea sunt alte genuri, se socotesc acum lucrurile după categorii. Gastronomia este ceva – arta monumentală, bunăoară, unde intră arhitectura, porţile – altceva! Vedeţi, Zina are acasă o poartă in lucru, după originalul de peste 150 de ani, care se află la mine!
La Drum: Am văzut-o când am vizitat-o, dar am mai văzut şi scările…
Neculaie Purcărea: Da, şi scările! Dar imi dau seama că am uitat la conferință ceva important, am uitat să sintetizez din Radu Gyr: 1. „Cele mai crancene infrangeri sunt renunţările la vis!”, și tot el a spus: 2. „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!” pentru care chiar a fost condamnat. Dacă legi la gură poetul, duci istoria la cimitir, la abator, pentru că poetul sintetizează in cateva vorbe picătura de timp. De poet le e frică! Categoric! Poetul, muzicantul, artistul, intr-un cuvant!
La Drum: Cum vi s-a părut concertul de astă seară?
Neculaie Purcărea: A fost nemaipomenit, pentru cine a inţeles sensul, momentul acesta inălţător. Am pretenţia că am văzut multe manifestări, insă acesta văzut in această seară este unul pe care trebuie să-l menţionez de aici inainte și pe care, cu siguranță il voi ține minte! El reprezintă mandria unor oameni ca cei din această parte de țară, care –ca şi noi ardelenii – au făcut ceva pentru libertate și ideea națională. Fără ridicare, demnitate și chiar eroismul celor care au trăit candva nu s-ar fi putut! La noi, in Transilvania, stăpanirea austro-maghiară a fost foarte dură, eu ştiu, că din Scheii Brasovului am trăit aceasta! Nu aveam noi, voie, să intrăm in cetate! Cărţile lui Rebreanu sunt autentice, pline de viaţă, sunt adevărate, eu am trăit in Șchei, unde s-a păstrat fiinţa Neamului! Acolo, in casele acelea mici…unde aţi fost la Zina!
La Drum: De unde se intră fără trotuar direct în curte… o lume atât de diferită!
Neculaie Purcărea: Casa lor este un loc de expoziţie, este nemaipomenită! Spiritul omului care a sfinţit locul. Pe valea aia mică…
dintr-o casă veche…atata frumos!
Interviu realizat de Dan NICOLAU
Fotografii de Vlad VOICA
