Ispita rusă. Sau noile himere geopolitice. (I)

de Florin DOBRESCU, Buciumul.ro

Deunăzi citeam considerațiile de pe blogul unui adolescent naționalist care cochetează cu condeiul gazetăresc. Și nu am fost deloc surprins să parcurg rânduri de adevărată admirație la adresa marelui vecin dinspre răsărit: Rusia, la pachet cu unicul și de neînlocuitul ei conducător, Volodea Putin.

Rusia postcomunistă. Sau criptocomunistă, aș propune eu. Și vom vedea ceva mai jos de ce.

Spuneam că nu mă miră sentimentele de simpatie față de „alternativa rusă” ale unei anumite categorii de naționaliști. Dacă e să ne amintim doar de propaganda național-comuniștilor din categoria Vadim Tudor ori Păunescu, împotriva Occidentului și NATO, cu ocheade implicite către sfera de influență din care România tocmai se căznea să se zmulgă după 45 de ani de dominație sovietică, și e suficient pentru a ne explica acest fenomen. O masă electorală ancorată în sentimente naționaliste primare, dar lipsită de o educație politică adecvată, utilizată abil ca un aport semnificativ la remanența și adaptarea structurilor regimului dinainte de 1989 la noile condiții istorice. Propaganda unor oficine precum „România Mare” ori „Vatra Românească” te făceau să crezi că ne-am fi aflat  jumătate de secol sub dominație americană, în timp ce România constituia încă teatru de operațiuni pentru urmașii direcți ai temutului KGB (să ne gândim numai la miile de „turiști” sovietici sosiți în decembrie 1989 și deconspirați de Caraman tocmai în septembrie 1991 pe teritoriul României…)

Dacă vom privi obiectiv avalanșa de „bunuri” exportate de Occidentul democrat în România, începînd cu un libertinaj moral exacerbat, trecînd prin „libertatea” promovării ca normale a unor anomalii precum homosexualitatea și încheind cu obediența pe care conducătorii noștri se simt datori să o acorde „înaltelor porți” de la Bruxelles și Washington, vom găsi încă o explicație a privirilor disperate și tot mai frecvente a multor români dincolo de Don.

Rostul demersului nostru este de a vedea în ce măsură poate constitui Rusia de astăzi un partener viabil în perspectiva aspirațiilor vitale ale neamului românesc. Și, în acest context, ne interesează câțiva coeficienți.

1. Creștinismul Rusiei de astăzi.

Perceput de unii naivi ca un far călăuzitor al Ortodoxiei, ar putea constitui un suport spiritual și politic real pentru o Românie, la rândul ei ortodoxă, nu-i așa?

Ei bine, înainte de toate ar trebui să analizăm în ce măsură putem vorbi astăzi de o ortodoxie veritabilă în Rusia. Iar această problemă e valabilă și pentru ortodoxia rusă de dinainte de instaurarea comunismului.

În lucrarea „Creștinismul românesc” (București, 1941), Simion Mehedinți, mare geograf și pedagog creștin, naționalist, susținător al Mișcării Legionare, realizează o radiografie detaliată a spiritului creștin al poporului român, utilizînd metoda comparației în raport cu creștinismul altor popoare dimprejurul nostru. În analiza ortodoxiei românești, altoită într-un mod firesc pe tulpina autohtonă a legii lui Zalmoxis, Mehedinți ajunge la concluzii ce ne dau de gândit cu privire la adevăratul creștinism al uriașului slav de la răsărit.

Încercînd o caracterizare a poporului rus , Mehedinți recurge la confesiunile democratului Gorki: „Cruzimea e lucrul care m-a uimit și m-a chinuit, de când trăiesc (…). Ei bine, cruzimea rusului e de o rafinare diavolească”, dar și pe părerile unor teologi precum Berdiaev, care afirmă că „un anarhism ciudat este caracteristica rușilor…” Și dacă rușii sunt atât de drastici cu caracterizarea propriului popor, nici observatorii străini nu sunt mai îngăduitori: „conștiinșa mujicilor este un bunget de instincte elementare, în care nu pătrunde nici o lumină. Țăranii au rămas cum erau în păgânism, în timpurile îndepărtate ale zeului pernu și ale mitologiei lui sângeroase; sunt brutali, prădalnici, mișei, fără milă de omul slab, umili în fața celui puternic, fără măsură și fără frâu. (…) În sectele rusești de azi trăiește numai spiritul hoardelor ancestrale peste care barbaria epocilor străvechi ăși întinde încă întunericul ei. De aici ies toate răscoalele agrare, manifestări repetate ale unei anarhii congenitale, fără piutință de lecuit.”

Mehedinți continuă cu citarea unor istorici ruși care menționau că țăranii ruși „se uitau cu ochi răi la mănăstiri” iar „așezarea sihaștrilor în apropiere era socotită ca o primejdie, de aceea, nu rareori, îi ucideau”. Pentru ca, în perioada pângăririi bisericilor și moaștelor de către comuniști, țăranii să pună mâna pe arme pentru a-și apăra grâul, dar nicidecum pentru a-și salva bisericile.

În fine, pentru a stabili trăsătura de caracter a rusului pravoslavnic în raport cu românul, Simion Mehedinți tranșează: „spre deosebire de misticismul moscovit, foarte apropiat de bigotism (oscilînd între naivitățile vulgare ale lui Ivan Turbincă și demonismul lui Dostoievski), românul are, cum am văzut din folcorul său, o atitudine trează și calmă: e credincios, dar fără fanatism, e liric, dar fără aiureală și fără dramatism.”

Dar să trecem peste deosebirile de fire dintre sufletul românesc și cel rus, și să ne oprim puțin la modul în care rușii, la nivel istoric, au asimilat învățătura lui Hristos (spun la nivel istoric, pentru că vor obiecta că poporul rus a dat numeroși sfinți, lucru real, dar nesemnificativ în contextul în care nu acești cuvioși determină traiectoria istorică a Rusiei, ci administrațiile politice).

Se știe că rușii, asemenea altor popoare venite din hăuile Asiei, au îmbrățișat creștinismul peste noapte, în urma deciziei unui monarh. Pentru o lungă perioadă doar formal, căci un botez acceptat de frica sabiei și fără o asimilare sinceră a adevărului de credință nu poate avea relevanță. Au urmat secole în care misionarii lui Hristos – între care și acei cuvioși canonizați de Biserica Răsăritului – au depus o muncă imensă pentru a creștina în conținut satele de mujici răspîndite din stepele aride și până în ghețurile siberiene. Secole de măcinări în care duhul lui Hristos s-a luptat cu temperamentul antagonic ancestral al rusului dominat încă de idolii păgânătății inițiale.

Cum s-au comportat însă elitele, țarul și curtea sa regală, la Kiev, Moscova ori Sankt Petersburg? Se vor fi apropiat ei, măcar ei, în mod real de spiritul propovăduit de Evanghelia păcii? Istoria ne arată un popor rus extinzîndu-și hegemonia peste popoare și țări, mânat de țari imperialiști și sângeroși, avînd ca idealuri de viață națională texte precum Testamentul lui Petru cel Mare. După fiecare cucerire, după fiecare trecere prin sabie a unui nou popor cotropit, monarhul ridica încă o catedrală covârșitoare. Salba de catedrale cu proportii occidentale, nespecifice spiritului ortodox, exteriorizînd o dorință de grandoare și dominație străină de învățătura hristică, nu sunt altceva decât răbojul călcării în picioare a zeci, sute de popoare ce au avut nefericirea de a se afla în drumul parcurs de ordiile ruse din fundurile Asiatice și până la Prut.

În raport cu acest palmares lugubru, este de înțeles cum era privită în cancelariile occidentale pretenția țarilor de după anul 1000, de creștina o Europă deja creștină de aproape un mileniu.

În ce ne privește pe noi, românii, în ultimii 300 de ani am simțit pe pielea noastră „creștinisul” Rusiei pravoslavnice, suportînd mai multe invazii și ocupații (excluzîndu-o pe cea sovietică), cu tot cortegiul lor de jafuri, fărădelegi și abuzuri.

Basarabia este fără îndoială cea mai grea pierdere a neamului nostru în fața apucăturilor „creștine” ale poporului rus. Și, în mod paradoxal, dacă în cazul ocupației ungurești în Transilvania, ortodoxia a reprezentat factorul de rezistență împotriva maghiarizării etnicului românesc, ei bine în Basarabia ortodoxia a reprezentat, dimpotrivă, vectorul de accelerare a rusificării românilor, întrucât în coabitarea cu un ocupant de asemenea ortodox, căsătoriile interetnice nu au mai suferit opreliștea impusă de confesiune, ca în Ardeal. Un secol de ocupație rusească în Basarabia a avut efecte catastrofale asupra slavizării spiritului moldoveanului de la est de Prut, așa cum nu a fost posibil într-o mie de ani de ocupație maghiară în Transilvania.

Și atunci, ca român cu dor de Basarabia, mă întreb: cât de creștin este un popor care fură de la vecinii săi, fură pământuri, fură frați, fură râuri și câmpii, trecându-le prin lanțurile robiei?

Dar să venim ceva mai aproape, în timpul celui de-al doilea război mondial, când Stalin reactivează, în mod bizar (pentru naivi) ortodoxia rusă, odată cu naționalismul rus, tras în formele aberante ale acelei struțo-cămile numite „național-comunism”. Ce l-a determinat pe Stalin să facă acest lucru? Cumva vreun sentiment de căință, ori găsirea drumului Damascului?

Nicidecum. Calculul tătukului a fost deopotrivă simplu și cinic. După două decenii de exterminare a Bisericii Ortodoxe, s-a folosit de aceasta pentru a mobiliza în sulfetele rușilor pravoslavnici resorturile rezistenței naționale atât de necesare în condițiile în care URSS agoniza, asediat, la Moscova și Stalingrad.

Acoperind motivul real prin colportarea de către serviciile secrete a unei legende hagiografice cu un călugăr căruia i s-a fi arătat Maica Precista, poruncindu-i să ia în spinare o icoană făcătoare de minuni și să înconjoare Moscova asediată de armatele germano-române, spre izbăvire, Stalin a reactivat întreaga ierarhie ortodoxă, numind în scaunele arhierești, inclusiv cel de Patriarh, doar ofițeri NKVD. Nu credem să fi existat clerici care să fi scăpat colaborării sau înregimentării în NKVD ori GRU, iar cazul relatat în „Struțo-cămila „lui Vladimir Volkoff reprezintă excepții rare de la regulă.

Sindromul unei biserici ortodoxe percepute ca a doua putere în stat, cu ierarhi ofițeri acoperiți binecuvântînd Kremlinul și exersînd cot la cot cu silovikii în poligoanele de tir, în timp ce asupresc preoții români din Moldova și Ucraina, se perpetuează până în ziua de azi, când Patriarhul Kirill îl tămâiază pe colegul său de FSB, prezidentul pe viață Vova Putin.

O concluzie elementară la cele de mai sus oferă imaginea îndoielnică a unei biserici ortodoxe ruse controlată în totalitate de serviciile secrete continuatoare, sub etichete noi, a temutelor KGB și GRU. O biserică utilizînd Ortodoxia ca pe un instrument de menținere a dominației în regiuni precum Basarabia, și un vector de reîntoarcere a supremației ruse în sferele de influență pierdute după 199o, și la care Kremlinul nu a renunțat niciodată.

Aviz celor ce privesc cu simpatie noua ofensivă rusească în spațiul central-est-european: primele țări expuse pericolului sunt cele cu pondere majoritar ortodoxă, ca fiind mai predispuse la acceptarea unueipremergătoare „frății ortodoxe”.

În fine, aș vrea să vorbesc ceva și despre adevăratul spirit creștin-ortodox, al poporului rus, care nu este totuna cu administrația Bisericii Ortodoxe Ruse.

Bunicul meu, combatant pe frontul de est până la Cotul Donului, mi-a relatat scene impresionante în care a văzut adevărata față a pravoslavniciei rușilor care, întâmpinînd cu bucurie pe eliberatorii româno-germani, scoteau din ascunzători icoane și odoare creștine, ascune de ani, chiar de zeci de ani. Mi-a povestit despre bucuria cu care aceștia prăznuiau Paștile și alte sărbători creștine, ca și despre omenia lor.

Fiecare popor își are uscăturile sale și, cu siguranță, în rândul rușilor de astăzi trăiește cu intensitate duhul Evangheliei lui Hristos. Când vorbesc de ortodoxia rusă, prefer să-mi îndrept sufletul către sentimentele rusului de rând, cel care și el suferă de pe urma autoritarismului excesiv al politicienilor recrutați, fără excepție, din cadrele serviciilor secrete descendente ale NKVD.

Serialul de față nu se vrea o critică la adresa rușilor ca popor, ca și civilizație și cultură, ci o  prezentare a realităților de la nivelul politicii imperialiste și totalitare a administrației de la Kremlin. Căci, în fond, pe noi ca români nu sufletul poporului rus ne interesează, ci deciziile de politică externă ale administrației moscovite, care ne afectează, dar mai ales ne vor afecta major în viitorul foarte apropiat.

______________________________________-

NOTA: În următoarele episoade vom analiza alți coeficienți: gradul de democratizare și renunțare la spiritul sovietic al Rusiei de azi și respectiv raporturile istorice și politice ale Rusiei cu vecinii săi, precum și un episod dedicat poziției Mișcării Legionare față de Rusia, din anii 1930 și până în prezent.