de Sorin ANDREI
sorinandreitr@gmail.com
Dragi cititori,
În România zilelor noastre s-a împământenit ca la Aiud, oraşul suferinţei legionare, pe data de 14 septembrie a fiecărui an să se organizeze mari manifestări ortodoxe şi naţionaliste. Lucrul acesta s-a petrecut şi în acest an.
De fapt, manifestările încep din seara zilei de 13. Explicaţia este următoarea:
În ziua de 13 septembrie, în calendarul nostru ortodox, se serbează ziua Sfântului Mucenic Corneliu Sutaşul, primul păgân care a crezut în Mântuitor şi capul familiei, deasemenea păgâne, peste care Dumnezeu a hotărât să se coboare, pentru prima oară în afara lumii iudaice, în ciuda uimirii şi indignării jidovilor, ca şi peste cei tăiaţi împrejur. Răspunsul Sfântului Apostol Petru, martorul acestor evenimente, la apostrofările venite din partea circumcişilor este, pentru aceştia din urmă, absolut dezarmant: ”Deci, dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar ca şi nouă, lor, care au crezut în Iisus Hristos, cine eram eu să-L opresc pe Dumnezeu?” – F.A.: 11. 17. De fapt, cu acest eveniment începe creştinarea la modul practic şi în masă, a neamurilor.
În ziua de 13 septembrie 1899, se năştea cel mai carismatic om politic al României tuturor vremurilor, cel care avea să devină Căpitanul Mişcării Legionare şi cel pe care părinţii şi naşii l-or fi botezat Corneliu tocmai în amintirea sfântului acelei zile.
Praznicul din 14 septembrie, propriu ortodoxiei, este unul de-o importanţă capitală. Anul exact al descoperirii Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul nu se ştie. Se pare totuşi că aceasta s-ar fi întâmplat în 326, când împărăteasa Elena, mama lui Constantin Cel Mare, săpând sub un templu păgân înalţat în timpul împăratului roman Adrian Publius Aelius (117 – 138) pe poalele Golgotei, a descoperit cele trei cruci, cea a Mântuitorului şi cele ale celor doi tâlhari, plus piroanele cu care fusese fixat pe cruce Mântuitorul, şi chiar şi mormântul Mântuitorului. Sfânta Cruce fusese îngropată acolo de ucenicii şi Sfinţii Apostoli ai lui Iisus Hristos. Dintre cele trei cruci, desigur, trebuia identificată cea Sfântă. Astfel, Patriarhul Ierusalimului, Macarie, a atins cu fiecare dintre acestea o femeie decedată care a înviat instantaneu cu atingerea de Crucea Mântuitorului. Datorită presiunilor tot mai mari venite din partea populaţiei care dorea, fireşte, să vadă şi să se închine la acest sfânt obiect, în data de 14 septembrie 335 acelaşi Patriarh Macarie a vorbit mulţimii, se pare, chiar din amvonul Bisericii Sfântului Mormânt proaspăt ridicată şi a arătat şi a înalţat Sfânta Cruce către populaţia care, atunci, a rostit o foarte scurtă rugaciune, dar extrem de puternică şi transmisă, iată, în timp, din generaţie in generaţie, până în anii 2000 – Doamne, miluieşte.
Împletind comemorarea zilei de naştere a Căpitanului cu ziua în care ortodoxia serbează Înălţarea Sfintei Cruci, a rezultat acest complex de manifestări ortodox-naţionaliste ce se desfăşoară în Aiud, la superbul monument de la ”Râpa robilor” înălţat de legionarii supravieţuitori anului 1989, acolo unde în anul 2000, pe 14 septembrie, marele român naţionalist-ortodox Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania, pe atunci Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, unul dintre cei mai încercaţi oameni de către stăpânirea satanistă a României comuniste, împreună cu un sobor de preoţi, sfinţeşte acest edificiu cu paraclisul şi osuarul construite şi amenajate exact sub monument.
Aici, se ţin slujbe de pomenire, se ţin slujbe de maslu, se vinde carte ortodoxă şi naţionalistă, se cântă imnuri patriotice şi legionare, se salută folosindu-se tipicul roman, se fac fotografii, se iau interviuri, se înjghebează prietenii şi, lucrul cel mai important, se întâlnesc bătrânii încă în viaţă, cei care în calitate de legionari militanţi şi, ulterior, de deţinuti politici trecuţi prin groaznica puşcărie politică a Aiudului au încercat în fiecare zi a vieţii lor să ridice Crucea peste România, cu tinerii români care, astfel, au şansa vieţii lor de a afla istoria cea adevărată fix de la cei care au făcut-o. Într-o ţară în care ignoranţa este la comandă, acolo unde majoritatea cetăţenilor şi-au format cultura istorică fie din scrierile jidovului Mihail Roller, fie din filmele lui Sergiu Nicolaescu, aceşti tineri informaţi, iată, direct de la sursă, sânt nişte adevărate perle ale României noastre viitoare. Pe ei nimeni nu-i va putea, vreodată, manipula. Se spune că ”cel mai mare inamic al cunoaşterii nu este ignoranţa, ci iluzia cunoaşterii.”
Dacă românii (în marea lor majoritate), atunci când vine vorba despre legionari cred că ştiu totul şi nu mai au nimic de aflat, trăiesc astfel în această iluzie a cunoaşterii, aceşti tineri, minoritari numeric din păcate, sânt pe deplin lămuriţi tocmai datorită faptului că prin participarea lor la ”Zilele legionare ale Aiudului – 13 şi 14 septembrie” pot lua contact direct cu oameni care prin faptele lor răstoarnă cu susul în jos toate învăţăturile de sorginte iudeo-masono-comuniste, antinaţionale şi antilegionare.
Şi în acest an or fi fost prezente vreo două – trei sute de persoane, venite de prin toată ţara.
Din Teleorman, a participat o delegaţie formată din patru persoane: Doamna Tudora CRISTEA, fost deţinut politic de o demnitate absolut iritantă pentru comuniştii vremii, Domnul Pompiliu MANEA, cel jumătate teleormănean – jumătate clujean, un adevărat protector şi sprijinitor al zilelor noastre pentru foştii deţinuti politici, Doamna Paula MANEA, cea care a avut şansa să-i fie cumnată unuia dintre greii puşcăriilor comuniste – Dumitru CRISTEA, cel care a salvat de la pieire, prin memorare, peste 300 de poezii ale poeţilor Radu GYR şi Nichifor CRAINIC, şi subsemnatul. Lucrul foarte important şi demn de menţionat pentru faptul că este în ton cu cele zise mai sus, este acela că noi, aceşti teleormăneni, am avut ocazia de a-l duce şi aduce cu noi pe unul dintre foarte puţinii oameni încă în viaţă care au avut şansa de a lucra, într-un fel sau altul, în proximitatea Căpitanului – este vorba despre Domnul Ilie TUDOR (tatăl marelui artist TUDOR Gheorghe), cel care a lucrat ca băiat de prăvălie în comerţul legionar şi care, timp de circa un an, a avut ocazia de a-i vede cum trăiesc, cum muncesc, cum gândesc pe Corneliu ZELEA CODREANU şi pe mai toţi Comandanţii Legionari apropiaţi acestuia. La cei optzeci şi opt de ani ai săi, Domnul Tudor este de o vivacitate ieşită din comun (citez: ”dacă nu m-ar durea un picior m-aş simţi ca la patruzeci de ani”). Ţinând cont de faptul că acesta este o adevărată enciclopedie, recomand celor care doresc să ”vorbească” cu dânsul să-i citească, de fapt, cele zece cărţi apărute în ultimii douăzeci de ani, dintre care cea mai importantă este ”Un an lângă Căpitan”, carte cu valoare de document istoric.
”Vorbind”, în această manieră, cu Ilie TUDOR, aflăm despre Căpitan că, de fapt, nu se trăgea dintr-o familie de polonezi, sau de austrieci, sau de cine Dumnezeului mai ştie ce alte scorneli, ci din români puri cu menţiunea că, din partea mamei, avea un bunic neamţ; şi-atât! Aflăm, deasemenea, că era de-o bunătate rară, dar în acelaşi timp şi foarte ferm. Aflăm că era de-o corectitudine şi de-o moralitate ce numai în Evanghelii mai pot fi întâlnite, precum aflăm şi faptul că era de-o solidaritate naţională absolută. Lucrul cel mai important însă, este că aflăm despre credinţa totală a Căpitanului – ”Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.” Ştim, de la oameni precum Ilie TUDOR, că el, Căpitanul, nu a fost un sfânt, dar a fost, de departe, cel mai îmbunătăţit om politic al acestui neam, iar aceasta s-a datorat Dumnezeirii pe care o invoca atât de des şi atât de puternic, căindu-se pentru toate greşelile ce cu voie, sau fără voie le săvârşise, Dumnezeire care, după cum se vede, l-a inspirat, în mai toate învăţăturile pe care le-a lăsat şi demersurile pe care le-a întreprins.
Aşa cum Ilie TUDOR îi mulţumeşte Domnului pentru şansa imensă de a fi cunoscut Legiunea şi, personal, pe Căpitanul ei, aşa şi eu mulţumesc aceluiaşi Dumnezeu că mi-a dat şansa să-i cunosc pe ei, cei de teapa lui Constantin-Aurel DRAGODAN, Ion GAVRILĂ-OGORANU, Dumitru CRISTEA, Tudora CRISTEA şi, iată, Ilie TUDOR, şi încă mulţi alţii, oameni care prin exemplele personale au făcut dintr-un fost comunist un om de dreapta dar, lucrul cel mai important, dintr-un ateu un ortodox-practicant. Le mulţumesc în consecinţă şi domniilor lor şi mă rog, atât pentru cei trecuţi dincolo cât şi pentru cei aflaţi în viaţă să le dea Dumnezeu mântuirea cea atât de mult dorită.
Aşa am petrecut praznicul Înălţării Sfintei Cruci.
Să ne-ajute Dumnezeu nouă, românilor, să ieşim din ignoranţa şi din apatia ce acum ne caracterizează şi să punem, mână de la mână, spre recreştinarea acestei ţări şi spre renaţionalizarea ei, aşa cum bine plăcut îi este Domnului Cel în Treime închinat şi slăvit – Doamne miluieşte.