Un om de o mare corectitudine sufletească şi lipsă de interes personal, capacitate de dragoste şi încredere, Marineasa a fost omul care toată viaţa a dat, s-a dăruit credinţei şi luptei Mişcării Legionare. Şi-a dăruit copilăria când, la vârsta de 15 ani intră în organizaţia Frăţiei de Cruce din Caransebeş, acceptând disciplina care se impunea. Se maturizează de timpuriu şi va trece peste unele bucurii ale copilăriei („Noi n-am avut tinereţe”), dar, câştigă alte bucurii, sufleteşti, mult superioare acelora.
Participă de tânăr la răspândirea credinţei legionare prin satele bănăţene, ca urmare fiind eliminat din şcoală. Va cunoaşte devreme nedreptatea şi cruzimea oamenilor. Credea cu toată puterea în Dumnezeu şi dreptatea celor buni. Renunţând la o viaţă de plăceri, se avântă în luptă. În februarie 1941 protestând împotriva abuzurilor lui Antonescu, va fi condamnat la închisoare. Acolo îşi desăvârşeşte educaţia în contact cu marii trăitori. Eliberându-se (1945), îşi continuă activitatea şi va organiza lupta de rezistenţă anticomunistă în sudul Banatului. Arestat în 1948 şi condamnat la 15 ani închisoare.
De menţionat episodul din gara Herculane, înţesată de lume, când este somat de doi subofiţeri de jandarmi înarmaţi. Fulgerător, scoate pistolul mitralieră şi trage o rafală în sus (deşi putea trage în ei), punându-i pe fugă. Acest gest îl caracteriza: Zaharia Marineasa nu putea ucide. Va fi arestat şi condamnat la ani grei de închisoare. Are o atitudine demnă, nu renunţă la credinţa sa cu toate insistentele şi pedepsele.
După eliberare va fi muncitor la o fabrică, îşi va pregăti examenele la facultatea de drept, dar nu-i vor fi recunoscute datorită trecutului său. Se căsătoreşte cu Felicia, o soţie de o delicateţe şi bunătate deosebită, dar care va fi răpusă de o boală necruţătoare. După 1989 se dedică răspândirii crezului şi cuvântului legionar. Va întemeia două tipografii în Timişoara, va înzestra şi alte oraşe cu cele necesare tipăririi de literatură anticomunistă. Trece la cele veşnice in 29 iulie 1997 la Timişoara.
Marineasa „a dăruit tot ce a avut: suflet, trup, bogăţie pământească celor săraci în cunoaşterea adevărului lui Dumnezeu şi a neamului său, urmând pe jertfitorii în Hristos şi ai neamului său… Pomenit va fi gândul lui, fapta lui – alături de atâţi şi atâţi jertfitori – în cartea veşniciei neamului” (Aurel Suciu, Permanenţe, iulie 2004)
Zaharia Marineasa:
„S-a afirmat permanent că Mişcarea Legionară a fost violentă. În lumina celor mai elementare statistici, faţă de numărul violenţelor aplicate împotriva legionarilor din partea celor care deţineau puterea politică în Stat, răspunsul legionarilor a fost sub 1 la sută. A trebuit să vină la Televiziunea Română un istoric american ca să-i convingă pe istoricii români de acest lucru. În privinţa violenţelor, legionarii se găsesc de departe pe ultimul loc faţă de toate celelalte partide. Trebuie menţionată diferenţa că legionarii s-au prezentat autorităţilor recunoscându-şi faptele şi plătind cu viaţa lor, în timp ce deţinătorii puterii chemaţi să respecte legea i-au executat pe legionari fără sentinţe judecătoreşti. Este cutremurător numai să repeţi verbal crimele care s-au făcut împotriva legionarilor. Au fost ştrangulaţi, au fost aruncaţi de vii în crematorii, împuşcaţi cu sutele şi expuşi în pieţele publice. Majoritatea erau intelectuali, studenţi, printre ei aproximativ zece preoţi, luaţi din sânul familiilor lor, ca şi ceilalţi, fără sentinţe judecătoreşti şi împuşcaţi. Iar sub comunişti, zeci de mii de legionari au fost închişi şi ucişi.” („Legionarism contra extremism”, Supliment, 1996, p.19)
„Am executat la Aiud 21 de ani de detenţie politică pentru fapte de ordin politic. Întotdeauna am fost încadrat în articole de lege referitoare la ceea ce justiţia de atunci considera uneltire împotriva orânduirii sociale. În cuprinsul sentinţelor pronunţate împotriva mea, nu se găsesc acuzaţii pentru manifestări rasiste, antisemite, de intoleranţă religioasă sau contra etniilor conlocuitoare. Rezumând faptele mele, nu am fost condamnat pentru crima de omor şi deci cei 21 de ani de temniţă pe care i-am executat nu pot fi justificaţi de nici o orânduire socială din lume…
Din prima condamnare politică am executat 5 ani la Aiud. A doua condamnare, de 15 ani, am executat-o tot la Aiud, şi după expirare am continuat prelungirea la Periprava… Cred că ar fi revelator pentru cunoaşterea mediului penitenciar să vorbesc despre câteva modalităţi esenţiale de convieţuire într-o celulă. Cele mai importante şi binevenite sunt dragostea şi bunătatea, dreptatea şi corectitudinea nefiind suficiente. Când te afli singur în celulă, trebuie să ai atenţia mărită la gânduri. Îţi trec prin minte o sumedenie, de tot felul, pe lângă cele ziditoare te pot asalta şi gânduri tulburi, deprimante. Pe acestea din urmă trebuie să ţi le îndepărtezi imediat. Şi eu, conform spiritualităţii legionare, am năzuit la o autentică trăire creştină. În măsura în care am reuşit rămâne să aprecieze camarazii mei de suferinţă. Au fost situaţii când nu am putut face binele, dar întotdeauna cu orice risc m-am opus să fac rău, să sufere cineva din cauza mea. La expirarea sentinţei de 15 ani nu am fost eliberat…
Mi s-a spus ca prelungirea detenţiei şi a izolării mele, singur în celulă, are trei motive: întâmplarea din gara Herculane, apreciată de data asta ca defavorabilă mie, o grevă a foamei pe care o declarasem cu şase ani în urmă pentru a obţine asistenţă religioasă şi Noul Testament, fapt considerat ca o instigare, pentru că unul din punctele grevei generale legionare care a urmat la Aiud a fost şi acesta formulat de mine, şi al treilea a fost modul în care am luat cuvântul ca răspuns la presiunea care se făcea pentru acceptarea reeducării, răspuns care a fost considerat nesatisfăcător.
În încheiere mi-aş exprima dorinţa, adresată ca rugăciune lui Dumnezeu, ca sutele de vieţi care au fost curmate de comunism, pentru că s-au opus comunismului, să fie primite ca jertfe la făurirea României Creştine.” (cf. Miodrag Milin, „Rezistenţa anticomunistă în Munţii Banatului”)
„Septembrie 1997, cam la două luni după ce şi Nenea Zărie (Zaharia) plecase după Virgil Maxim. Tocmai ieşeam cu maşina pe poartă când îl văd apropiindu-se pe d-l Budac, un vrednic legionar făgărăşean. Am oprit puţin, scuzându-mă că nu pot petrece mai mult timp de vorbă cu domnia sa. Aveam o cursă urgentă de făcut. Fără să se simtă în vreun fel afectat, m-a luat de mână şi mi-a spus:
– Nu vreau să te reţin pentru că ştiu că ai treabă. Doresc să-ţi spun numai că i-am visat în noaptea de 13 Septembrie pe Zărie şi pe Radu Gyr, erau amândoi zâmbitori şi în haine arhiereşti…” (Ovidiu Guleş, „Zaharia Marineasa, Prezent!”, Timişoara, 1998, p.43)
(din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche)
