„Luăm în discuţie participarea la europarlamentare!” Răspunsurile dlui Florin Dobrescu la chestionarul unei tinere studente la Ştiinţe Politice

NOTĂ. Am considerat oportună publicarea răspunsurilor preşedintelui executiv al Partidului Totul pentru Ţară, la chstionarul formulat de o tânără studentă la Facultatea de Ştiinţe Politice din Iaşi, având în vedere că numeroşi simpatizanţi sau români care se interesează de noi ar putea găsi în acest interviu răspunsuri la nelămuririle lor, cunoscându-ne mai bine.

Redacţia Buciumul.ro

_______________________________________

Cum se raportează actualmente grupările neolegionare la doctrina Mișcării Legionare? În ce măsură se poate discuta despre continuarea misiunii legionarilor relevată de Corneliu Zelea Codreanu ?

 1. Cum caracterizați naționalismul practicat astăzi de către extrema dreapta românească?

 Pentru a răspunde la această întrebare trebuie mai întâi să stabilim o chestiune de poziţionare. Personal, şi aceasta este şi poziţia partidului pe care îl conduc, nu mă regăsesc în ceea ce politologia identifică drept „extreme”, atât în stânga, cât şi în dreapta spectrului politic. Dacă e să discutăm de naţionalismul practicat de extrema dreaptă în înţelesul sociologic al termenului, atunci ar trebui să vorbesc despre manifestări ale unor organizaţii sau grupuri de genul celor care îndeobşte în România copiază modele utilizate de neonaziştii, mişcările skin-head sau naţionaliştii radicali din Europa occidentală. Sau, mă rog, încearcă să le adapteze la realitatea românească a acestui gen de nişă politică.

Sub nici o formă însă nu pot plasa Mişcarea Legionară bunăoară, sau Partidul „Totul pentru Ţară” ca expresie politică a acesteia, în zona aşa numitei extreme drepte.

Sigur că suntem naţionalişti prin esenţa noastră, dar naţionalismul Mişcării Legionare consider că este unul luminat, echilibrat, iar aceste reflexe decurg din profundul caracter religios al doctrinei acestei mişcări.

 2. Care este poziția pe care o adoptă astăzi legionarismul față de minoritățile naționale, în special față de minoritatea evreiască?

 Problema atitudinii legionarilor faţă de evrei în perioada clasică a fost pe larg tratată de oameni precum Faust Brădescu sau Flor Strejnicu.

 Poziţia oficial asumată de Mişcarea Legionară faţă de minorităţile naţionale, inclusiv faţă de evrei, se regăseşte în Declaraţia Mişcării Legionare redactată de Horia Sima şi asumată de Consiliul Politic al Mişcării în 1990, aceasta fiind linia de politică internă şi externă a Legiunii rămasă în vigoare până astăzi. Pentru acurateţea textului, voi reda integral paragraful în cauză:

„Trebuie să recunoaștem că în efortul făcut de națiune de a scăpa de dementul sangvinar Ceaușescu au participat alături de tineretul român, reprezentând națiunea majoritară, și combatanți din minoritățile naționale: maghiari, germani, evrei, ucrainieni și chiar din grupul celor ce se cheamă actualmente rromi.

 Considerăm că această înfrățire între români și minoritățile naționale în jurul steagului libertăților democratice constituie un punct de plecare sănătos, pentru făurirea viitorului comun. Acest moment nu trebuie să se piardă în dispute sterile. Nu trebuie să se revină la vechile animozități, ci sângele vărsat împreună pe baricadele libertății să devină fermentul fecund al concordiei naționale.

 Și atunci se impun două atitudini: națiunea majoritară, adică românii, să acorde cu generozitate minorităților toate drepturile compatibile cu existența statului român, asigurându-le în special libertatea de cult și de învățământ în limbă maternă și de dezvoltare culturală proprie. Dar, în același timp, minoritățile naționale trebuie să se angajeze în același spirit generos de a respecta integritatea teritorială a statului român în actualele frontiere. Structura statului român nu trebuie diminuată, alterată, slăbită, invocând legături de sânge cu conaționalii lor din alte țări.

 Respectând aceste premise, se poate ajunge la o conviețuire armonică între naționalitățile conlocuitoare, ceea ce mâine, într-o Europa Unită, va reprezenta un factor de apropiere și integrare între toate statele naționale.”

 „De asemenea minoritatea evreiască, dacă își înțelege menirea, poate juca un rol important în procesul de restructurare economică a României. Prin legăturile lor în America și alte țări occidentale, pot contribui la refacerea economică a României, atrăgând capitaluri sănătoase, având la bază o justă retribuție atât capitalului adus cât și muncii. Iată un moment în care evreii pot demonstra că sunt nu numai buni evrei, dar și buni români. De la lamentațiile interminabile  asupra persecuțiilor ce le-au suferit în România – de fapt țara din Europa în care ei au suferit mai puțin – să treacă la o atitudine leală față de români, reparând și răul ce l-au făcut poporului nostru în perioada Ana Pauker-Gheorghiu-Dej, prin colaborarea unora din ei cu staliniștii. Evreii din România trebuie să se orienteze după marile figuri ale iudaismului românesc contemporan, Rabinul Şafran, călugărul Nicolae Steinhardt și pastorul Richard Wurmbrand, și nu după pornirile de învrăjbire ale rabinului Rosen, care a jucat un rol dăunător în perioadă Ceaușescu, contribuind prin intervențiile lui în străinătate, la prelungirea robiei poporului român.”

 De altfel, şi noi în diferite ocazii, precum aceea a emsiunii de pe Antena 2, la care am participat în calitate de secretar general al partidului, alături de Aurel Vainer, şeful Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România am reiterat faptul că o poziţie antisemită într-o Românie în care mai trăiesc circa 25000 de evrei ar fi desuetă, ca să nu mai vorbim de conceptul necreştin al ideii de antisemitism, ca şi al aceleia de rasism în general.

 3. După 1989, legionarismul a cunoscut o dezvoltare ramificată, luând astfel naștere grupările lui Șerban Șuru, Nicador Florea Codreanu, Constantin Iulian/ Florin Dobrescu, Tudor Ionescu și, nu în ultimă instanță, Marian Munteanu.

În pofida faptului că unitatea era văzută de Corneliu Zelea Codreanu drept cheia succesului legionar, grupările extremei drepte actuale sunt scindate din cauza unor disensiuni. Considerați că, pentru a duce mai departe stindardul Legiunii, ar trebui ca acestea să se unească pentru realizarea unor obiective comune și să formeze un organism autentic de extremă dreapta?

 Am să-mi permit să vă corectez în ceea ce priveşte afirmaţia de mai sus. Este greşit să apreciem că legionarismul ar fi cunoscut o dezvoltare ramificată după 1989, şi vă voi arăta de ce. La astfel de întrebări nu se poate răspunde foarte succint.

În primul rând trebuie să definim nişte noţiuni. Ce înţelegem prin legionarism? Poate fi considerat legionar sau promotor al legionarismului orice individ sau orice grup care, la un moment dat, descoperind scrierile corifeilor doctrinei legionare şi entuziasmat fiind de adevărurile ocultate ale istoriei acestei mişcări, se declară reprezentant al acesteia, fără a avea o legătură reală de descendenţă şi continuitate cu cei care de decenii şi-au asumat ducerea mai departe a Legiunii, dar şi consecinţele adeseori dramatice ale acestei misiuni?

A veni la un moment dat şi a spune că reprezinţi Mişcarea Legionară şi că îţi asumi perpetuarea acesteia, fără a avea însă legături cu cei care, aşa cum spuneam, de zeci de ani, în baza unui firesc proces de selecţie şi succesiune, au dus mai departe destinele acestei mişcări, fără a avea girul moral al acestora, este o afirmaţie fără suport real. Mai ales că motivele invocate de prea numeroşii lideri închipuiţi de „mişcări legionare” sunt cel mai adesea din registrul: vechii legionari se mişcă prea greu, sau fac prea multă politică, ori prea puţină, că activitatea lor este deficitară în raport cu principiile PR-ului modern etc. etc. etc..

Legionarismul nu este o doctrină aşa cum este liberalismul, socialismul ori creştin-democraţia, care să permită unei multitudini de partide să se revendice de la ea, concurând pe acelaşi culoar electoral. Conceptul de legionar este unul moral şi spiritual. Avem de a face deja cu un arhetip. Un vechi legionar cu 20 de ani de detenţie în spate, Romeo Puşcaşu, ne spunea că a fi legionar înseamnă să mergi peste ape. Nici toţi membrii mişcării nu puteau pretinde că au atins acest ideal spiritual, de a fi legionari.

În Legiune, aşa cum Căpitanul a statuat, disciplina, ordinea şi spiritul ierarhic sunt noţiuni esenţiale. De la ele se porneşte. Eludarea lor înseamnă părăsirea spiritului legionar. În Legiune te poţi supăra pe un şef, dar  nu există „m-am supărat şi plec”, pentru că nu te poţi supăra pe lupta de mântuire a neamului tău. În plus, Corneliu Codreanu arată că destoinicia, vrednicia şi spiritul de sacrificiu te vor putea urca şi pe tine în postura de şef legionar, şi atunci vei putea face mai mult şi mai bine din poziţia respectivă.

Toţi cei care, la un moment dat, s-au supărat fie pe nişte superiori ierarhici, fie pe felul acestora de a fi, fie pe felul cum merge organizaţia, şi s-au rupt din Unitatea legionară, constituind organizaţii noi, cu structuri de conducere separate, au încălcat o normă esenţială a Mişcării Legionare.

Vă mărturisesc că am avut de multe ori divergenţe cu camarazii mei, am intrat de multe ori în conflict cu modul în care şefii mei, veterani legionari, vedeau activitatea Mişcării. Dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să părăsesc organizaţia, cu atât mai puţin să înfiinţez una paralelă. În momentul în care aş fi procedat aşa, m-aş fi autoexclus din Mişcare, oricât de mult mi-aş fi imaginat eu că mai servesc idealurile ei.

Şi ar mai fi o problemă. Horia Sima arată în „Principiul selecţiunii în conducerea Legiunii” că orice dizidenţă care se desprinde dintr-o mişcare, trebuie să creeze ceva mai mult decât mişcarea anterioară, pentru a justifica ruptura de vechea mişcare devenită ineficientă. Aşa a fost cazul despărţirii Căpitanului de LANC, el creind în timp o mişcare fără precedent în istoria României: Legiunea Arhanghelul Mihail. Or, rezultatele tuturor grupărilor desprinse, sub un motiv sau altul din Legiune după 1990, vorbesc de la sine de acest aspect.

 Căpitanul spune clar: „Sacrifică tot, calcă-te pe tine în picioare cu toate poftele şi cu tot egoismul din tine pentru această unire. Ea, UNITATEA, ne va da biruinţa.”

 Dar să vedem la ce anume se referă Căpitanul când vorbeşte atât de mult în Cărticică sau în circulările sale de Unitatea legionară. Pentru că în ultima vreme mulţi o invocă, dar fac o confuzie determinantă.

Unitatea legionară este un concept care se referă exclusiv la organizaţia legionară şi la militanţii ei din momentul resepctiv. Căpitanul nu invocă unitatea naţionaliştilor în general, risipiţi prin diverse organizaţii sau grupări existente şi la acea vreme, ci se referă strict la unitatea sufletească a celor care fac parte din Legiune, tocmai pentru a nu cădea în păcatul desprinderii de organizaţie ori creării altor organizaţii, separate. El nu invocă unificarea sub steagul Legiunii a tuturor elementelor naţionaliste sau care, într-un fel au altul, simpatizează chiar cu ideile Legiunii. Cum am putea crede că tocmai el, care avea o deosebită preocupare pentru admiterea în organizaţie, printr-o severă selecţie, doar a celor mai bune elemente, punând accentul în acest sens pe calităţile de disciplină, dragoste, bun simţ, ar fi putut accepta, de-a valma, toate elementele naţionaliste? Asta ar fi însemnat să-şi vulnerabilizeze mişcarea, ori tocmai asupra acestui pericol insistă el atunci când cere exigenţă maximă în primirea membrilor.

Dar iată ce atitudine are Căpitanul în privinţa altor organizaţii naţionaliste – căci şi atunci apăruseră ca ciupercile după ploaie, ca şi acum – de exemplu în privinţa cuziştilor, de care se desprinsese în 1927, şi pe care îi excludea de la orice viitoare admitere în rândurile Legiunii, tocmai pentru deficienţele profilului lor moral.  

În ceea ce priveşte continuitatea Mişcării Legionare în perioada post-comunistă, ceea ce se cunoaşte cu certitudine, inclusiv pe baza documentelor, este că în urma întâlnirii din 1992, de la Budapesta, dintre Horia Sima şi delgaţia gradelor legionare din ţară, s-a stabilit ca organizaţia din exil şi cea din ţară să funcţioneze separat, fără imixtiuni ale exilului în evoluţiile interne, în România desemnându-se ca Legiunea să fie condusă de un grup de comandă sub autoritatea comandantului legionar dr. Nistor Chioreanu, succesorul lui Nicolae Petraşcu în ierarhia stabilită în ţară după 1944. Orice abordare a ierarhiei şi legitimităţii legionare după 1992 va trebui să pornească de la acest adevăr istoric, şi să fie căutată în acţiunile şi structurile iniţiate de acest grup de comandă în scopul asigurării continuităţii legionare, fie că e vorba de ONG-uri, publicaţii, edituri sau chiar organizaţii politice aşa cum este Partidul „Totul pentru Ţară” (Pentru Patrie). 

 4. Virgil Măgureanu, fostul șef al SRI de după 1989, întrebat fiind dacă se teme de pericolul legionar, a răspuns că va înființa atâtea organizații neolegionare, încât nu se va mai ști care este cea adevărată, continuatoarea Legiunii. Cum comentați această afirmație ?

 Deşi afirmaţia este larg răspândită, nu am găsit până acum nici o declaraţie făcută de Virgil Măgureanu în acest sens, dar nu pot certifica autenticitatea sa.

Cert este că dintotdeauna dezbinarea a fost un mijloc de a controla, sau măcar de a zădărnici acţiunile adversarului.

Este clar că, după 1989, în contextul unui stat de drept – cel puţin la modul strict oficial -, în condiţiile obligaţiilor asumate de statul român cu privire la respectarea drepturilor omului şi libertăţii de asociere, singura modalitate în care structurile speciale ale sistemului mai puteau zădărnici regruparea şi organizarea vechilor luptători ai Mişcării Legionare, era practicarea diversiunii: dezbinarea, destrcturarea, crearea de clone, organizaţii pseudo-legionare care, prin multitudinea lor şi mesajele contradictorii să genereze confuzie, neîncredere şi în ultimă instanţă dezinteres din partea publicului pentru acest segment doctrinar.

De-a lungul anilor, în sepecial în anii 1990, noi am identificat elemente concrete, în final deconspirate chiar, provenind din serviciile secrete, care au practicat infiltrarea şi diversiunea în Partidul „Pentru Patrie”, aşa cum se numea pe atunci organizaţia noastră.

Cert este că sistemul, care după revoluţia din decembrie 1989 a prezentat o continuitate generală de cadre şi structuri cu cel dinainte de 1989, a reuşit în această acţiune. Dar trebuie să menţionez că acest lucru nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi găsit terenul propice, exploatând deficienţele sufleteşti, precum orgoliul, incorectitudinea şi în ultimă instanţă naivitatea numeroşilor protagonişti ai scenei naţionaliste postdecembriste.

 5. Mai este cu puțință ca o mișcare de extremă dreapta să câștige un larg suport popular și să fie legitimată public ?

 Din nou trebuie să facem distincţia de la prima întrebare. Eu nu pot vorbi de o mişcare de extremă dreapta, câtă vreme nu mă regăsesc într-un astfel de curent.

Pot vorbi însă de un reviriment al Mişcării Legionare. În această privinţă, trebuie să pornim de la constatarea unei realităţi sociologice. Şi pot vorbi despre asta pe baza unei experienţe date de mai bine de 15 ani de activitate pe teren, în sate, în medii studenţeşti, în medii muncitoreşti.

Societatea românescă din acest moment nu este pregătită să primească o astfel de mişcare al cărui discurs insistă pe ideile de Dumnezeu, neam, patrie, extremă cinste, ordine morală ori spirit de sacrificiu. Pot afirma chiar fără teama de a greşi că, în ciuda crizei profunde şi a repetatelor eşecuri politice, masa românilor este reticentă faţă de soluţii de genul celor regăsite în doctrina legionară.

Pe scurt, nu e vremea noastră. Încă.

Dar asta nu înseamnă că nu avem de lucru în Partidul „Totul pentru Ţară”. Lucrăm intens la ceea ce se cheamă construirea de caractere. O şcoală de cadre politice noi, structurate pe elementele drastice ale respingerii oricărui compromis cu corupţia morală. Pentru că suntem încredinţaţi că nu mai este mult şi va fi nevoie de noi.

 6. Considerați neolegionarismul ca fiind o moștenire sau o reinventare?

 Desigur. Aşa cum spuneam şi mai sus, legionarismul nu este în sine o culoare politică, precum liberalismul sau comunismul, care să permită agăţarea particulei „neo”.

Nu poate exista neolegionarism, aşa cum nu poate exista (păstrând proporţiile comparaţiei, desigur), neocreştinism. Mişcarea Legionară a fost concepută, înainte de toate, ca o şcoală de educaţie morală, în care, aşa cum spune Căpitanul, dacă la un capăt va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou.

Adică Omul nou prevăzut de Corneliu Codreanu şi care nu este altceva decât Omul nou proclamat de Iisus Hristos. Cu menţiunea că Legiunea nu a venit să se suprapună Bisericii în lucarea sa, ci şi-a propus să aibă rolul unei organizaţii laice care să capaciteze o reformă morală pe coordonatele creştine.

Nu văd ce ar putea avea în plus un „neolegionar” faţă de legionarul clasic. La ce ar putea renunţa sau ce ar putea adăuga doctrinei lui Corneliu Codreanu.

Eşti legionar, pur şi simplu, dacă te încadrezi în trăirea pe coordonatele altminteri foarte rigide ale doctrinei de viaţă legionară, sau nu poţi fi, şi atunci eşti un aspirant la identificarea cu modul de viaţă legionară.

Personal, vă mărturisesc că nu mă hazardez să afirm că sunt legionar, pentru că îmi cunosc limitele. Dar asta nu înseamnă că încetez să năzuiesc a ajunge şi eu la acest nivel de şlefuire spirituală.

Nu se poate vorbi despre neolegionarism aşa cum se vorbeşte bunăoară despre neonazism sau neofascism. Pentru că nazismul, respectiv fascismul, au reprezentat nişte partide politice. Mişcarea Legionară înseamnă mult mai mult decât atât.

Sigur că ideea de „neolegionarism” înseamnă o falsificare a termenului. Mai mult, un abuz, o corupere a lui.

 7. Credeți că extremei drepte românești îi lipsește personalitatea unui lider de anvergura lui Corneliu Zelea Codreanu, care să realizeze o modificare substanțială a imaginii legionarismului actual?

 Bineînţeles că rolul liderului într-o mişcare mesianică, cu caracter reformator, aşa cum este şi cazul Mişcării Legionare, este unul esenţial. Şi este evident că, după Horia Sima, singurul care în momente de cumpănă atât pentru Legiune, cât şi pentru România, nu s-a mai evidenţiat un lider a cărui charismă şi capacitate să poată întruni integral sau măcar în mare majoritate adeziunea sufletească a legionarilor, să  mobilizeze energiile aşa cum s-a întâmplat în cazul Căpitanului şi al Comandantului.

Dar aceasta este o chestiune care deja ţine de alt plan. Ţine de pronia dumnezeiască. Oameni precum Corneliu Codreanu se nasc uneori şi la interval de secole. Este vorba de un fenomen pe care nu-l contestă nici măcar adversarii de moarte ai Legiunii.

Da, putem afirma că ne lipseşte în acest moment un lider de talia Căpitanului sau a lui Horia Sima, şi asta are serioase urmări la nivelul calităţii şi eficienţei promovării Legiunii.

Dar trebuie să fim conştienţi că din eforturile noastre de astăzi, din emulaţia imprimată cadrelor astăzi se va distinge, pe baza criteriilor selecţiei în ierarhia legionară, un viitor lider care va întruni calităţi măcar apropiate de ale celor doi invocaţi anterior.

În lucrarea „Principiul selecţiunii în conducerea Legiunii”, Horia Sima a avut meritul de a sistematiza impecabil, fără a altera nimic din acest principiu, aşa cum fusese el prezentat în diverse ocazii de Căpitan. El arată acolo că selecţia liderului, inclusiv a liderului suprem al Legiunii se face firesc, în timp, pe baza calităţilor, competenţelor, realizărilor acestuia, prin puterea sa de sacrificiu, prin capacitatea de dragoste capabilă să cuprindă pe toţi militanţii, fără bruscări, fără certuri, fără criterii ereditare, fără nici un fel de agitaţie internă specifică proceselor electorale din conducerea partidelor politicianiste. În Legiune, selecţia liderului se face aşa cum exprimă poetul Aron Cotruş în versurile sale: „din mulţimile oarbe unu’ s-alege… / gândul lui: rege… vorba lui: lege…”

 8. În perioada interbelică, Mișcarea Legionară s-a bucurat de suportul și adeziunea unor intelectuali marcanți, precum Nae Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, și mulți alții. Actualmente, există figuri marcante ale intelectualității care ar susține neolegionarismul?

Sigur că, după 50 de ani de prigoană atroce şi după 7 decenii de propagandă ostilă dusă din şcoli şi până în cinematografe, nu mai putem vorbi de o galerie impresionantă de intelectuali de marcă, precum cea din perioada interbelică, pe care să o găsim alături de Mişcarea Legionară. Să nu uităm că regimul comunist a creat, practic, o nouă intelectualitate, constituită pe structura dialecticii materialiste.

Dar nu se poate afirma nici că, după 1990, atât cât a fost posibil, Mişcarea Legionară nu s-ar bucura de simpatia unor vârfuri ale vieţii universitare, ale ştiinţei şi culturii româneşti.

Dvs. ştiţi bine însă că, din păcate, a te manifesta în favoarea legionarismului încă mai înseamnă astăzi asumarea unor riscuri mergând de la izolarea profesională şi până la distrugerea carierei în unele cazuri. Neavând un accept al persoanelor în cauză, simt că aş greşi dacă aş încerca să alcătuiesc o listă a lor. Vreţi să vă spun că am avut în ultima perioadă cazuri concrete de cadre didactice cărora li s-a pus în vedere în cadrul inspectoratului şcolar să renunţe la activitatea alături de noi, în caz contrar urmând să-şi încheie cariera? Sau cazuri concrete de oameni de televiziune care s-au trezit fără slujbă din motive similare? Sigur, fiecare om alege să lupte sau să se cedeze presiunilor. Dar cine sunt eu ca să judec circumstanţele în care fiecare înţelege să o facă? Iată de ce nu voi putea răspunde la obiect la această întrebare.

9. Ce rol ocupă formațiunea din care faceți parte pe scena organizațiilor de extremă dreapta existente astăzi? Care sunt obiectivele de viitor pe care vi le propuneți?                                                                                                                                                                             

Cu riscul de a mă repeta, voi preciza din nou că nu identific Partidul „Totul pentru Ţară” în rândul organizaţiilor de extremă dreapta. Pot să vă spun cel mult că între organizaţiile cu caracter naţionalist, acest partid se situează în continuarea Partidului „Totul pentru Ţară” din anii 1930 şi a fost înfiinţat ca o asumare a expresiei politice a Mişcării Legionare. Naţionalismul nostru este unul fundamentat pe învăţătura creştină, de aceea am dezavuat – şi continuăm să o facem – orice atitudine cu caracter rasist sau care ar promova ura interetnică ori interreligioasă. Noi promovăm un naţionalism luminat, constructiv. Nu agreăm naţionalismul de extracţie comunistă, promovat de fostele cadre ale Securităţii, dar nici pe acela care încearcă să altoiască pe elementele doctrinei legionare marote utilizate cu succes de diversioniştii de după 1989.

 Principalele noastre obiective în perioada imediat următoare sunt: continuarea procesului de selecţionare şi formare a cadrelor tinere, informarea şi conştientizarea unor largi segmente de populaţie cu privire la iminenţa unor pericole pe care le considerăm devastatoare, precum: vânzarea terenurilor către străini, exploatarea gazelor de şist şi a aurului de la Roşia Montană. Şi în fine, luăm în discuţie participarea la alegerile europarlamentare de anul viitor, fiind convinşi că este foarte importantă trimiterea în Parlamentul European a unor elemente naţionaliste, în contextul în care practic Uniunea Europeană a fost deturnată de la scopurile sale iniţiale, atentând la noţiuni sacre ale popoarelor, precum suveranitatea, naţiunea ş.a..

 Vă mulțumesc !

Otilia HRIMIUC