Fabrica urii

de Florin DOBRESCU

„De ce atâta ură?” se întreba Nicolae Iorga în vara anului 1940, asistând la atacurile teroriste, soldate cu numeroase crime, dezlănţuite de etnicii evrei împotriva autorităţilor şi armatei române care se retrăgeau din Basarabia ocupată de sovietici. Istoricul invoca ospitalitatea blajină de care aceşti oameni beneficiaseră din partea paşnicului popor român.

„De unde atâta ură?” întreba retoric, într-o discuţie telefonică, pe fondul campaniei declanşate de Institutul Ellie Wiesel împotriva lui Valeriu Gafencu şi Ogoranu, fiica luptătorului anticomunist Gogu Puiu, născută în închisoare în timpul detenţiei politice a mamei sale.

„De ce atâta ură?”, se întreabă toţi românii care asistă, uluiţi, la execuţiile publice, iniţiate într-un elan demenţial de promotorii terorismului intelectual, cărora le cad victime, pe rând, deopotrivă, morţi şi vii, martiri, sfinţi, istorici şi oficiali de stat.

„Qui prodest?” îşi pune fireasca întrebare orice om normal, care gândeşte în termeni constructivi.

Într-adevăr, într-o ţară care se scufundă încet dar sigur, zi de zi, măcinată de crize economice şi sociale, un grup de frustraţi, incapabili de a-şi găsi locul într-o existenţă socială normală şi care nu pot trăi decât într-un climat de permanentă ostilitate, au redus problemele României anului 2013 la combaterea fascismului şi războiul cu morţii.

Ceea ce trebuie să înţelegem toţi este că aceşti aşa numiţi holocaustologi, grupaţi în jurul lui Alexandru Florian, fiul profesorului de marxism şi participant la bolşevizarea României – Radu Florian, indivizi care nu reprezintă comunitatea evreiască din România aşa cum revizioniştii unguri nu reprezintă minoritatea maghiară, nu sunt decât nişte sociopaţi, bolnavi de ură. 

Ei sunt mult mai mult decât atât. Sunt fabricanţi de ură. Ei sunt dezvoltatorii unei adevărate industrii a urii, nu doar în România, ci în întreaga lume. Ei aparţin acelei specii de oameni incapabili să-şi câştige existenţa prin muncă cinstită şi consecventă. Şi atunci devin profitorii tuturor conflictelor, ai ostilităţilor interetnice şi interreligioase. Acolo unde ura nu există sau este dominată de pace şi bună convieţuire, ei o creează. Construiesc cadrul psiho-sociologic al apariţiei sale. Şi după ce scânteile apar, ei pun necontenit paie pe foc pentru a-l întreţine, a-l întinde.

Cu cât mai multă ură, cu cât mai multă tensiune în societate, cu cât mai multe victime, cu atât mai bine pentru ei. Gheşeftul creşte. Şi, aidoma viziunii din revelaţia Sf. Ioan Teologul, ei apar ca inocenţi dar şi providenţiali făcători de pace, stabilind vinovăţii, împărţind osânde şi decretând ce e bine şi ce e rău în noua societate ridicată pe ruinele fumegânde ale celei incendiate de ei.

Nu mă refer la o categorie etnică de oameni. Ci la una morală. Pentru că Alexandru Florian şi Michael Shafir sunt evrei, dar Wiliam Totok şi Andrei Muraru sunt neamţ, respectiv român. Ticăloşia nu are naţionalitate şi nici ideologie. Acestea sunt folosite doar ca paravane subtile în activitatea distructivă a acestor impostori. Conspiratori sau cozi de topor, aceştia au un singur ideal: propria bunăstare. Si un singur Dumnezeu: viţelul de aur.

Dar ce interes ar avea bunăoară Shafir, Totok ori Muraru să nască ura în sânul şi aşa supt de vlagă al societăţii româneşti? Cum adică au ei un profit din asta?

Păi, iată cum. Aidoma multor alţi luptători anticomunişti, imediat după eliberarea din decembrie 1989, Ion Gavrilă Ogoranu a fost chemat în SUA de vechii săi camarazi care avuseseră şansa să se refugieze înainte de instaurarea comunismului în România şi care militaseră jumătate de secol pentru eliberarea ţării de sub ocupaţia ideologiei satanei. El ne relata cum, într-o preumblare prin New York, alături de John Halmaghi şi alţi fruntaşi ai exilului Românesc din State, a observat un individ care se tot ţinea la o anumită distanţă de grupul legionar, fără a îndrăzni să i se alăture. Întrebându-şi camarazii cine e persoana, a aflat că este Constantin Burlacu, unicul reprezentant al unei aşa zise Ligi a Apărării Naţionale şi editor al revistei The New Right (Noua Dreaptă), autointitulat legionar dar promotor al unui fascism ostentativ, cu accese antisemite zgomotoase, evitat de emigraţia legionară din America, dar tolerat în mod ciudat de autorităţile americane. 

Nedumerit de acest personaj ciudat, Ogoranu a aflat atunci că, acolo unde antisemitismul nu există, anumite organizaţii care trăiesc din sponsorizări private sau de stat destinate combaterii antisemitismului, îl creează ele însele. Astfel, sunt inventate personaje care, desigur beneficiind de un procent al subvenţiilor, generează antisemitismul prin atitudini ostentative.

România nu putea fi scutită de apariţia acestei specii de oameni. Într-un climat al libertăţii, era firesc să apară şi pe plaiurile mioritice arhetipul escrocului cu aere de savant şi pretenţii de binefăcător al unei societăţi tixite de „fascişti”. Institutul Ellie Wiesel, devenit de anul trecut de rang guvernamental, ca şi pleiada de ONG-uri profilate pe monitorizearea şi combaterea antisemitismului, trăiesc din bani de asemenea guvernamentali, adică de la bugetul de stat. Practic din banii dvs. La care se adaugă, desigur, generoase donaţii de la instituţii de profil de peste ocean. 

Este limpede că, în lipsa antisemitismului, nici institutul şi nici ONG-urile în cauză nu şi-ar mai justifica existenţa. Şi nici subvenţiile.

Condiţia sine qua non pentru ca ele să existe, este existenţa antisemitismului. A urii.

Şi cum altfel poţi stârni sentimente antievreieşti decât intitulându-te reprezentant al intereselor evreieşti şi ultragiind tot ceea ce are mai sfânt naţiunea în sânul căreia trăieşti. De la eroii luptători pentru libertatea sa şi până la „sfinţii şi sfinţişorii” lui – ca să folosim jignitoarea expresie recentă lui Alexandru Florian. E de ajuns pentru a genera resentimente, comentarii antisemite pe forumuri on-line şi chiar violenţe.

Şi zău că nu înţeleg de ce Guvernul Ponta îşi asumă, într-o perioadă mai grea ca oricând pentru gestionarea ţării, să se facă unealta docilă a acestui grup de profitori fără scrupule. Pentru că, prin presiunile guvernamentale exercitate asupra autorităţilor locale de la Târgul Ocna în ultimile zile, forţând retragerea de urgenţă a titlului post-mortem de cetăţean de onoare al fostului deţinut politic Valeriu Gafencu, conducătorii ţării şi-au asumat răspunderea generării unui val de resentimente în mediile ortodoxe româneşti. Şi asta deoarece, prin trăirea spirituală şi faptele sale din detenţie,  Valeriu Gafencu a depăşit cadrul strict al apartenenţei la Mişcarea Legionară. El aparţine patrimoniului spiritual al Ortodoxiei, fiind cinstit ca atare de credincioşii din toată lumea.

Dar să fim lucizi! Ştiind bine care este scopul urmărit de aceşti provocatori, să nu le facem jocul! A da frâu răbufnirilor „antisemite” înseamnă a desăvârşi lucrarea lor. Întâi pentru că ei nu reprezintă interesele evreimii, aşa cum vor să ne facă să credem. Apoi, pentru că am produce exact efectul scontat de ei. 

Învăţând din lecţia istoriei recente, suntem cu toţii datori să demontăm această diversiune. Iar pentru asta sunt necesare câteva lucruri. Să opunem rezistenţă în mod legal, paşnic, civilizat. Să evităm orice manifestare antisemită. Cine va folosi termenul de „jidan” ori va incita la ură, acela foarte bine va putea fi considerat agentul lor. Chiar şi inconştient.

Şi, în fine, să continuăm cu tenacitate munca de cercetare în arhivele istorice. Acolo, tone de documente încă necercetate ascund adevărate surprize care mâine vor  răsturna definitiv piatra mistificării aruncată peste mormântul adevăratei istorii româneşti!