Editorial scris în urmă cu 6 ani, de Florin Dobrescu
Regele Mihai a sosit pentru ultima oară pe pământul patriei sale. De această dată, pentru totdeauna… Şi din păcate nu pentru a domni, ci pentru odihna cea veşnică.
Cel ce putea reda României demnitatea şi nobleţea pierdute acum 70 de ani, după îndelungata noapte căzută peste ţară la 30 decembrie 1947, se reîntoarce astăzi înfăşurat în tricolor, dintr-un îndelungat exil. Care, astăzi, s-a sfârşit pentru totdeauna.
Pentru că, exilul Regelui nu s-a sfârşit nici odată cu căderea, doar oficială, a comunismului, şi nici după 2000, atunci când comuniştii rămaşi în fruntea statului i-au permis să revină în ţară. Ani buni după 1990, Regele Mihai a fost ţinut pe aeroport ori hăituit şi ridicat cu armata de pe şoselele patriei, pentru a fi expulzat ca ultimul infractor. Iar când aceiaşi aparatciki i-au permis, zâmbitori, să se stabilească în ţară, restituindu-i o parte din proprietăţi, doar pentru că România avea nevoie de prestigiul său pentru a accede în structurile euro-atlantice, Regele a continuat să se afle într-un soi bizar de exil.
Pentru că, adevăratul sfârşit al comunismului şi adevărata eliberare a României presupunea indisolubil restaurarea statului român decapitat la 30 decembrie 1947 de ocupaţia sovietică şi ciracii ei locali. Adică restaurarea monarhiei… Tot ceea ce a urmat după acea fatidică zi şi până astăzi este un simulacru nelegitim de stat.
Or tocmai de aceea, nimeni nu a avut interesul să repună România în starea de normalitate dinainte de 1948. Nici securiştii care au continuat să controleze ţara după Revoluţia furată prin diversiune şi nici puterile occidentale. Primii, pentru că republica bastardă, lipsită de legitimitate, le oferea mediul prielnic spolierii tuturor avuţiilor statului. Occidentalii, pentru că unui regat condus de un monarh înrudit cu marile case regale europene, nu i se mai putea rezerva statutul de colonie bună la toate.
Regele Mihai a fost conştient că jumătate de veac de dictatură comunistă a pricinuit malformaţii profunde fibrei naţionale a românilor şi că procesul de regenerare va fi unul îndelungat. De aceea, el nu a încercat niciodată, în aceşti 28 de ani, să bruscheze situaţia politică din România în favoarea restaurării domniei sale, de altfel legitime. Atunci când, de Paştele lui 1992, i s-a permis o scurtă vizită în România, fiind înconjurat pe străzile Bucureştilor de dragostea unui milion de români, el a respins soluţiile celor care îi propuneau să rămână şi să forţeze restauraţia, în ciuda interdicţiilor guvernului neocomunist, Regele a ales să-şi ţină cuvântul dat autorităţilor şi să scutească România şi aşa năpăstuită de scenariul unui război civil.
Mulţi au interpretat genul acesta de atitudini ca manifestări ale slăbiciunii Regelui, caracterizându-l ca pe un personaj lipsit de forţă. După cum mulţi, necunoscători ai felului de a fi al Majestăţii Sale, interpretau ca incapacitate oratorică ceea ce în realitate constituia manifestarea unei simplităţi şi modestii asumate nobil ca un reflex al aristocraţiei acestui ultim monarh încoronat după ritualul basileilor bizantini.
Iar România tocmai de aceste lucruri duce lipsă, de şapte decenii încoace. Bunul simţ, eleganţa, distincţia aristocratică şi simplitatea nobilă au dispărut, treptat, dintr-o societate în care, după instaurarea republicii comuniste, au dat buzna cefele groase, şepcile soioase şi gulerele transpirate. Grobianismul şi băşcălia au conlucrat perfect cu corupţia şi incompetenţa, la distrugerea unui regat care în prima jumătate a secolului trecut devenise placa turnantă a stabilităţii sud-estului european. Republica instaurată de sovietici, care astăzi îşi trăieşte senilitatea, a însemnat scoaterea noastră din Istorie şi alăturarea României la lumea coloniilor bananiere.
Toate eforturile unor forţe responsabile de a aduce însănătoşirea într-un stat român aflat în derivă s-au lovit şi se vor lovi de eşecuri. Pentru că singura, indispensabila piesă în desăvârşirea acestui proces regenerator, şi anume Regele, nu a fost primit din amarul său exil, niciodată. Adevărata sa întoarcere era întoarcerea pe Tronul din care fusese alungat de baionetele sovietice.
Astăzi, el se întoarce nu ca să domnească, ci ca să-şi afle odihna tragicului său destin, înfrăţindu-se cu pământul mult doritei sale patrii. Pentru totdeauna… Iar noi rămânem şi mai săraci. Pentru că azi s-a stins şi speranţa pe care, unii dintre noi, am mai avut-o pâlpâind, undeva, la Palatul Elisabeta sau la Aubonne.
Rămâne ceva în urma maiestuoasei plecări a Regelui nostru? Da, eu cred că rămâne. Rămâne efigia unui comportament nobil, a bunei cuviinţe, a austerităţii asumate şi acelei simplităţi aristocratice, a unei atitudini morale izvorâte dintr-o credinţă profundă. Reflexia acestui caracter în fiecare din fiii acestei ţări ar putea fi ultima moştenire lăsată de Regele Mihai unui popor care şi-a ratat, cu obstinaţie, toate şansele sale istorice.
