O întâlnire cu Caragiale

de Ioana DOBRESCU

Și a fost despre Caragiale. Am avut onoarea de a primi invitația Maestrului Nicolae Urs la o întâlnire cu Caragiale… la o întâlnire cu o epocă pe care o trăim din plin… la o întâlnire cu omul Caragiale, dar și cu omul și actorul Nicolae Urs… la o întâlnire cu umorul adevărat , de care aproape am uitat, la o întîlnire cu marea tristețe a despărțirii de noi înșine, de valorile noastre care ar trebui să fie marii noștri prieteni.

Nu mai avem timp. Cum spunea un Părinte, Dumnezeul zilelelor noastre este serviciul, dar nu în sensul de slujire, ci de aservire, de neantizare(când stăteam la mansardă, într-o chilie de 5 mp, aveam o vecină, după ora 9 seara era un chin să ieși la toaleta de pe hol, evident, căci apărea imediat un cap cu bonetă: Liniște! Am și eu un servici!!!”). Și totuși, parcarea teatrului era plină… Și sala Media la fel, doar câteva scaune goale, absențe simbolice, cum se cuvine în artă…

Iată că vine lumea la Caragiale. Și la One man show. Și vine lume bună, în general acei oameni simpli în eleganță sufletească, oamenii aceia care trăiesc cu adevărat drama epocii noastre dar o fac cu un zâmbet adânc, oamenii care în mod sigur își fac datoria acolo unde sunt, pe care îi poți privi în ochi, oamenii care se hrănesc cu adevăr și cu artă. Deci Maestrul a avut un public binemeritat zic eu. Dar și publicul a avut parte de un regal. De un Caragiale mai complet și complex, pe care Omul și Actorul Nicolae Urs l-a căutat ani de zile (așa cum avea să ne destăinuie Doamna dumisale), creând un demers unic și absolut îndrăzneț (One man show cu Caragiale?! pe bune?! ar zice copiii noștri scoțându-și cu greu o cască din urechi). Și totuși au fost și din aceștia în sală. Și au uitat măcar pentru o oră de chestiile stupide de pe tik-tok sau alte rețele de care râd fără să știe de ce, la întâlnirea cu umorul adevărat. Da, umorul care te face om, care te trezește, care îți dă de gândit: ”ia stai bă așa! Ăsta chiar are dreptate!” Și tânărul aflat într-o simbioză fatală cu ultimul răcnet de aifon ciulește urechile: Caragiale ăsta le zice chiar bine, de unde știa el ce o să trăim noi??!” Și după ce le-a deschis inimile și ochii Actorul îi poartă prin Târgul Moșilor, a cărui lume colorată învie cu muzica și miresmele ei… trezește pe Creangă, Eminescu, Delavrancea … Republica de la Ploiești?! Un deliciu pe care numai prezența Maestrului o poate reda în toată savoarea…

Și totuși… un Caragiale greu digerabil…râsul acela, acoperind o mare tristețe a diagnozei crude…îți dă de gândit ce îi spune Caragiale lui Gusti la Berlin: ”De mine țara nu a mai avut nevoie, dar dumneata trebuie să mergi să îți faci datoria”.

Cortina? De aceea nici nu era nevoie. Caragiale a rămas cu noi. Să ne trezească, să ne facă să râdem, să plângem, să înțelegem, să avem curajul să ne privim.

Într-adevăr, un demers surprinzător. Mulțumim Maestre Nicolae Urs!