„Mama tara, iarta-ne ca am cutezat sa luptam si sa murin pentru tine!”
1948….Norii negri ce se năpustiseră peste România cerneau venin și suferință asupra neamului românesc.Tăvălugul comunist călca în drumul său peste valorile acestui neam greu încercat. Închisorile începeau a fi înțesate cu preoți , intelectuali, țărani, muncitori care, în demnitatea lor, se puneau în calea valului anticreștin. Credința în Dumnezeu, dragostea de neam și țară, erau aspru pedepsite. În vâltoarea acestor evenimente, un grup de tineri din Țara Făgărașului, iau drumul muntelui. Ce i-a mânat pe acești tineri în luptă? Ne spun chiar ei, în Testamentul Grupului Carpatin Fagarasan, scris pe Muntele Buzduganu, în Săptămâna mare a anului 1954, an în care au să cadă, răpuși de gloanțele securității, cei mai mulți dintre ei. Redau aici un fragment: „Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiții deșarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ura pentru nimeni. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învățat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. Exiști în măsura în care iubești; și te înalți în măsura în care te jertfești pentru această iubire. Aici, pe crestele munților, am simțit și cuvintele Domnului, care ne-a spus ca fără El nu putem face nimic. Aceste gânduri, adânc frământate în nopți lungi de iarna, îngropați în zăpezi pe crestele Carpaților sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm voua, tineri din sate și orașe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, cand noi nu vom mai fi, să vadă și să desăvârșească marea și strălucita biruință românească.” Pentru noi și-au jertfit ei tinerețea și chiar viața, pentru mine, pentru tine, pentru voi cei ce citiți aceste rânduri, pentru întreg neamul românesc, pentru ca noi, azi, să mai avem un motiv de a fi mândri, de a fi demni, pentru a înțelege că în România au fost oameni capabili să-și dăruiască viața neamului.
