71 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Mircea VULCĂNESCU, filosoful-MARTIR propus pentru canonizare și al cărui nume unii l-ar vrea șters din istorie
În urmă cu 71 de ani, în data de 28 octombrie 1952, trecea la cele veșnice, la doar 48 de ani, Mircea Vulcănescu, economistul, filosoful, sociologul, filologul, publicistul, teologul, profesorul de etică, subsecretarul de stat în cadrul Ministerului de Finanțe în Guvernul Ion Antonescu și membru marcant al Echipei monografice conduse de profesorul Dimitrie Gusti, la Cornova basarabeană, în vara anului 1931.
Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904, la București, în familia unui inspector financiar. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iași și Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupației germane), iar liceul l-a urmat la Galați și București. De foarte tînăr și-a descoperit dexterități de activist social: la 12 ani a devinit cercetaș, iar la 16 s-a înscris în Societatea culturală ”Înfrățirea românească”. Din adolescență a scris poezii și eseuri (”Conștiința națională la români”, ”Cine e poetul românismului”).
În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept din București. A fost un membru remarcabil al Asociației Studenților Creștini din România (ASCR). În anul universitar 1923 – 1924 și-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la școala militară de geniu din București, unde a obținut gradul de sublocotenent.
În timpul studenției a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra cunoștinței, Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței, Misticismul și teoria cunoștinței. A proiectat Sistemul meu filosofic: existențialismul. A publicat mai mult articole în Buletinul ASCR. Și a crescut sub influența profesorilor săi Dimitrie Gusti și Nae Ionescu.
În 1925, și-a luat licențele în Filosofie și în Drept. În primăvara aceluiași an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în comuna Goicea-Mare, județul Dolj.
Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate.
Începînd cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenționînd să-și dea un doctorat în drept și altul în sociologie. Vremurile nu i-au permis să-și definitiveze studiile.
În iarna lui 1927, a început colaborarea la Gândirea. A continuat să aibă o vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferențiat în repetate rînduri. În octombrie 1928, a început să colaboreze la Cuvântul, unde va scrie pînă la suspendarea din 1933 a ziarului. În anul universitar 1929 – 1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului D. Gusti. Apoi, profesor de economie politică și științe juridice la Școala de Asistență Socială, pînă în 1935. S-a despărțit de Anina Rădulescu-Pogoneanu.
Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, profesoară de liceu. Între timp, a publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice și texte de economie politică; a mers în campaniile monografice organizate de profesorul D. Gusti; a conferențiat cu diverse ocazii și a participat la emisiunea ”Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română.
Pe 13 octombrie 1931 a ieșit în public asociația culturală ”Criterion”, la simpozioanele căreia Vulcănescu a susținut comunicări. A colaborat la Viața Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc,Familia, Cuvîntul studențesc, Gînd românesc, Ideea Românească, Excelsior, de multe ori sub pseudonim. Din iunie 1935, a deținut funcția de director general al Vămilor pînă în septembrie ’37, cînd a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi și țigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicațiilor. Totuși, a fost numit director al Datoriei Publice în același Minister al Finanțelor. În acei ani a călătorit mult pentru interesele statului român în mai multe capitale europene. În anii următori, a ocupat de asemenea poziții importante în administrația națională: 1940 – 1941, director la Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naționale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanțe, pînă la 23 august 1944. În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Gusti. Regele Carol al II-lea și ulterior regele Mihai I i-au conferit distincții și mari ordine naționale, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse statului român.
Orator de mare forță, și-a a conferențiat cu pasiune și persuasiune pe subiecte de la satul românesc la dimensiunea românească a existenței. După lovitura de stat din 23 august 1944, a revenit pe postul de șef al Datoriei Publice, unde a rămas pînă pe 30 august 1948, cînd a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, calificați drept ”criminali de război”.
La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, cînd instanța a menținut pedeapsa din ’46.
„Aceasta este militarea mea. Pentru țară, totdeauna și oricând, si numai pentru ea, spre a se salva ce se mai putea salva din situațiile grele pe care nu eu le-am creat” – Mircea Vulcănescu, fața Curții de Apel București la procesul din decembrie 1946 – ianuarie 1947
Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei românești, Mircea Vulcănescu a ținut o serie de conferințe considerate subversive de torționari, pentru că le menținea oamenilor moralul. Astfel că a fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după cîteva ore. Vulcănescu s-a așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viața. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat cu limbă de moarte un îndemn cutremurător, cu adevărat demn de un mucenic: „Să nu ne răzbunați!”.
Trupul său a fost aruncat în groapa comună de la Aiud. În 2015, o dată cu adoptarea noii legi 217/2015, mai cunoscută și ca legea antilegionară, inițiatorii interzic cultul persoanelor găsite vinovate de crime de război, indiferent dacă procesele au fost politice sau nu. În această categorie se încadrează și Mircea Vulcănescu, conform Institutului Elie Wiesel. Chipul acestuia a fost interzis de pe niște tricouri puse la vânzare de către un magazin online.
Un alt scandal recent legat de numele filosofului român a izbucnit în 2017, când consilierii sectorului 4 au votat pentru ca liceul bucureștean care-i purta numele lui Mircea Vulcănescu să se numească Traian Popovici, într-un exces de zel al aleșilor locali care au invocat dorința Institutului Wiesel privind schimbarea numelor numai multor instituții ce poartă numele unor personalități interbelice, printre care Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia sau generalului Jienescu, erou al Primului Război Mondial.
De asemenea, portretul lui Vulcănescu a fost eliminat dintr-o expoziție găzduită la Universitatea Politehnică București.
Mircea Vulcănescu este considerat, alături de alți mărturisitori creștini din perioada comunistă, unul dintre cei care ar putea fi canonizați de către Biserica Ortodoxă Română.
Principalele publicații ale lui Vulcănescu
Teoria și sociologia vieții economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932)
În ceasul al 11-lea (1932)
Cele două Românii (1932)
Gospodăria țărănească și cooperația (1933)
Războiul pentru întregirea neamului (1938)
Înfățișarea socială a două județe (1938)
Dimensiunea românească a existenței (1943)
Cîteva dintre acestea au fost reeditate după 1990, mai ales prin grija neobositului său exeget Marin Diaconu. Numeroase alte texte de și despre Mircea Vulcănescu au apărut într-o serie de culegeri și în mai multe publicații periodice din țară și străinătate, începînd din anii ’60.
sursa Active News
